Odaia de Sus

Sfânta Scriptură sau Biblia este cea mai citită carte din lume. Pentru unii ea este o carte de poveşti, pentru alţii este un îndrumar în viaţă, iar pentru alţii e chiar un idol căzut din cer, având autoritate exclusivă în ale credinţei.

Cei ce o consideră o carte de poveşti cred ca ea a fost scrisă demult de nişte oameni cu o gândire primitivă şi că preceptele acelea nu se mai aplică astăzi.

Ce este Biblia sau Sfânta Scriptură, cine şi când a scris-o?

Biblia este o colecţie de cărţi, împărţite în două secţiuni principale: Vechiul Testament şi Noul Testament.

Vechiul Testament cuprinde cărţi scrise într-un interval de sute de ani înainte de Domnul Iisus Hristos, cărţi care sunt folosite astăzi de practicanţii religiei mozaice (evreii). Aceste cărţi au fost scrise de autori diferiţi şi relatează facerea lumii şi a primilor oameni, istoria primilor oameni şi apariţia şi istoria evreilor până cu puţin timp înainte de venirea Domnului Iisus Hristos. Unele sunt cărţi istorice, altele sunt profetice. Este important de menţionat că aceste cărţi, îndeosebi cele profetice, conţin numeroase profeţii despre venirea, viaţa, lucrarea, moartea şi învierea Domnului. Cartea profetului Isaia, în particular, scrisă cu câteva sute de ani înainte de Domnul Iisus Hristos, conţine numeroase detalii privind patimile Lui.

Datorită acestor profeţii cu privire la Mântuitor, Vechiul Testament este citit şi cercetat şi de către Biserica creştină.

A doua secţiune a Bibliei este Noul Testament, care este o colecţie de 27 de cărţi specifice credinţei creştine: cele patru Evanghelii, o serie de epistole ale Sfinţilor Apostoli adresate unor biserici locale din primul secol după Hristos, şi cartea Apocalipsei.

Cuvântul "testament" din denumirea celor două secţiuni ale Scripturii are înţelesul de "legământ", în sensul că, în perioada Vechiului Testament, Dumnezeu a făcut un legământ cu poporul evreu, poporul ales pentru a-l da pe Mântuitorul lumii, iar după venirea Lui, Dumnezeu a făcut un noul legământ, de data aceasta cu toţi cei ce cred în Iisus Hristos, pentru primirea binecuvântărilor dumnezeieşti şi a vieţii veşnice.

Structura ambelor Testamente - ce cărţi intră în aceste două colecţii de scrieri - a fost decisă, pentru Vechiul Testament, pe baza tradiţiei iudaice, iar în cazul Noului Testament, pe baza Tradiţiei Bisericii din primele secole creştine.

În cazul evreilor, înainte de a exista scrierile din Testamentul lor, relatările respective au circulat pe cale orală şi ulterior au fost aşternute în scris.

În ceea ce priveşte cărţile Noului Testament, deşi Biserica primară folosea Vechiul Testament, Sfinţii Apostoli nu au lăsat în urma lor un set definit de cărţi care să fie folosite în Biserică. Asemenea Vechiului Testament, Noul Testament s-a dezvoltat în timp.

La început, în primele comunităţi creştine, alături de Vechiul Testament circulau şi scrierile Sfinţilor Apostoli. Epistolele Sfântului Pavel deja circulau împreună spre sfârşitul primului secol. La începutul secolului al doilea, Sf. Iustin Martirul vorbeşte despre "memoriile Apostolilor", pe care creştinii le numeau "Evanghelii" şi cărora li se acorda aceeaşi valoare ca şi Vechiului Testament.

Începând din secolului al doilea însă, s-a conturat o problemă care în timp a devenit tot mai mare: sectele paralele cu Biserica au început să ele să producă scrieri "creştine", iar aceste scrieri au ajuns la un moment dat să producă confuzie printre creştini, întrucât unele erau semnate cu numele Sfinţilor Apostoli.

În acelaşi timp, de la sfârşitul primului secol şi în secolele 2 şi 3, urmaşii Apostolilor scriseseră şi ei cărţi de învăţătură, aşa încât în primele secole se aflau în circulaţie prin bisericile locale multe numeroase scrieri, unele ortodoxe, altele neortodoxe. Această situaţia a condus la necesitatea stabilirii unui canon care să delimiteze cărţile bune de cele ne-bune.

Primul care a încercat să stabilească un canon al Noului Testament a fost Origen din Alexandria, în preajma anului 200. El a fost un învăţat, cunoscător deopotrivă al credinţei creştine, dar şi al filosofiei păgâne. Origen a alcătuit un canon care cuprindea toate cărţile actuale din Noul Testament, cu excepţia a patru: Iacov, 2 Petru şi 2 şi 3 Ioan. Totodată, canonul lui Origen includea Păstorul lui Herma care la acea vreme era folosită în multe comunităţi creştine.

Trebuie menţionat că în acea perioadă circulau şi numeroase Evanghelii, unele conţinând relatări şi învăţături vădit eretice cu privire la persoane şi viaţa Mântuitorului. Numărul Evangheliilor în circulaţie în secolul al doilea era de aproape o sută.

Cele patru Evanghelii devenite ulterior canonice au fost indicate pentru prima oară de Sf. Irineu, în jurul anului 160. În preajma anului 200, fragmentul Muratorian ne arată că exista un set de scrieri creştine similar cu Noul Testament de astăzi, care includea patru Evanghelii. Astfel, deşi discuţiile privind canonului creştin au continuat şi în secolul patru, deja la aceea dată se cunoşteau mare parte dintre cărţile componente. Cu toate acestea, o hotărâre finală a Părinţilor Bisericii nu exista încă.

În epistola sa de Paşti, în anul 367, Sf. Atanasie din Alexandria oferă o listă a cărţilor care aveau să devină Noul Testament, şi foloseşte, cu privire la ele, expresia "[sunt] canonizate" (kanonizomena).

Sinodul african de la Hippo, din 393, a aprobat Noul Testament aşa cum îl cunoaştem astăzi, împreună cu versiunea Septuaginta (traducerea greacă) a Vechiului Testament, hotărâre care a fost întărită de sinoadele din Cartagina din anii 397 şi 419. Aceste sinoade s-au desfăşurat sub conducerea Fericitului Augustin, care a considerat că problema canonului Noului Testament este de acum rezolvată. Papa Damasus I, la sinodul de la Roma din 382, emite şi el o listă a canonului, identică cu cea confirmată la Cartagina. În 405, Papa Inocenţiu I îi trimite unui episcop din Galia o listă identică a canonului Noului Testament. Oricum, toate aceste menţionări şi sinoade nu au făcut altceva decât să confirme Tradiţia Bisericii în privinţa cărţilor de citit şi folosit în Biserică. Astfel, în secolul al patrulea, problema canonului era deja decisă în partea apuseană a Imperiului Roman, în timp ce în răsărit problema a fost rezolvată un secol mai târziu, când cartea Apocalipsei a fost acceptată definitiv în Sfânta Scriptură.

Aşa cum am arătat, necesitatea stabilirii unui canon a izvorât din cauza numărului mare de scrieri din epocă şi a confuziei pe care acestea o creau în rândul credincioşilor. Sectele nou apărute nu se abţineau de la nici o contrafacere pentru a-şi răspândi ereziile, ajungând chiar să le semneze, în unele cazuri, chiar cu numele Sfinţilor Apostoli.

Existau trei categorii generale de scrieri în circulaţie în acea perioadă:

a. Scrierile apostolice

b. Scrierile Părinţilor ante-niceeni

c. Scrierile false sau eretice

Dacă scrierile apostolice au fost scrise în primul secol, în cazul scrierilor din categoria a doua şi a treia nu exista o delimitarea temporală clară. Începând din secolul al doilea înfloreşte o literatură creştină din ce în ce mai variată, incluzând învăţături atât ortodoxe, cât şi eretice.

Mai mult, unele liste ale scrierilor canonice, întocmite în acea perioadă, conţineau şi alte cărţi decât cele canonice de astăzi, şi lăsau pe dinafară scrieri considerate canonice acum.

Un exemplu este Codex Sinaiticus care, alături de scrierile canonice de astăzi, includea şi Păstorul lui Herma şi Epistola lui Barnaba. La fel, Codex Claromontanus includea, pe lângă Păstorul lui Herma, şi Faptele lui Pavel.

Epistolele întâia şi a doua ale lui Clement, Păstorul lui Herma, Didahiile, Epistola lui Barnaba, Apocalipsa lui Petru, Proto-Evanghelia lui Iacov şi a Treia Epistolă către Corinteni au fost considerate canonice multă vreme, unele ieşind din uzul Bisericii destul de târziu, abia spre secolul al optulea.

Dintre cărţile din a doua şi  a treia categorie, voi menţiona aici pe cele mai cunoscute.

Evanghelii

• Evangheliile copilăriei lui Iisus. Lipsa informaţiilor despre copilăria Mântuitorului a condus la apariţia multor scrieri care încercau să completeze golul:

  • Evanghelia copilăriei a lui Iacov (Proto-Evanghelia lui Iacov)

  • Evanghelia copilăriei a lui Toma

  • Evanghelia lui Pseudo-Matei (Evanghelia copilăriei a lui Matei sau Naşterea Mariei şi copilăria Mântuitorului - o combinaţie a celor două de mai sus)

• Evanghelii creştine iudaice. Scrieri produse de grupări timpurii iudaizante, cu un mare accent pe ţinerea tradiţiilor evreieşti:

  • Evanghelia evreilor

  • Evanghelia nazarinenilor

  • Evanghelia ebioniţilor

• Evanghelii rivale Evangheliilor canonice. Acestea reprezentau versiuni ale Evangheliilor, corectate de diferite secte:

  • Evanghelia lui Marcion

  • Evanghelia lui Mani

  • Evanghelia lui Apeles

  • Evanghelia lui Vardesanis

  • Evanghelia lui Vasilide

  • Evanghelia lui Cerint

• Evangheliile zicerilor (parabolele sau spusele lui Iisus).  Cea mai cunoscută este Evanghelia lui Toma.

• Evangheliile patimilor.  Acestea detaliau prinderea, răstignirea şi învierea Mântuitorului:

  • Evanghelia lui Petru

  • Evanghelia lui Nicodim (Faptele lui Pilat)

  • Evanghelia lui Bartolomeu

  • Învierea lui Iisus Hristos (se afirmă în ea că este după Bartolomeu)

Scrieri gnostice

În epoca modernă au fost descoperite numeroase scrieri de inspiraţie gnostică, cele mai cunoscute fiind cele de la Nag Hammadi. Acestea erau menite să transmită viziunea gnostică asupra învăţăturilor Mântuitorului, precum şi forma gnostică a credinţei creştine.

• Apocrifa lui Iacov (Cartea secretă a lui Iacov)

• Cartea lui Toma Necredinciosul

• Dialogul Mântuitorului

• Evanghelia lui Iuda (Iscarioteanul)

• Evanghelia Mariei (Magdalena)

• Evanghelia lui Filip

• Evanghelia greacă a egiptenilor (diferită de Evanghelia coptă a egiptenilor)

• Înţelepciunea lui Iisus Hristos

• Evanghelia Adevărului

• Apocalipsa gnostică a lui Petru (diferită de Apocalipsa lui Petru)

• Pistis Sophia

• Al doilea tratat al lui Set cel Mare

• Apocrifa lui Ioan (Evanghelia secretă a lui Ioan)

Fapte

Acestea prezintă fapte din viaţa Apostolilor şi abundă în relatări supranaturale. Se pare că aproape jumătate dintre acestea au fost scrise de Leucius Carinus, aparent un însoţitor al Sf. Apostol Ioan.

• Faptele lui Andrei

• Faptele lui Barnaba

• Faptele lui Ioan

• Faptele martirilor

• Faptele lui Pavel

• Faptele lui Pavel şi Tecla

• Faptele lui Petru

• Faptele lui Petru şi Andrei

• Faptele lui Petru şi Pavel

• Faptele lui Petru şi a celor doisprezece

• Faptele lui Filip

• Faptele lui Pilat

• Faptele lui Toma

Epistole

• Epistola lui Barnaba

• Epistolele lui Clement

• Epistola corintenilor către Pavel

• Epistola lui Ignatius către smirneeni

• Epistola lui Ignatius către tralieni

• Epistola lui Policarp către filipeni

• Epistola către Diognet

• Epistola către laodiceeni (semnată Pavel)

• Epistola către Seneca cel Tânăr (semnată Pavel)

• A treia epistolă către corinteni - acceptată de unii din Biserica Armeană

Apocalipse

• Apocalipsa lui Pavel (diferită de Apocalipsa coptă a lui Pavel)

• Apocalipsa lui Petru (diferită de Apocalipsa gnostică a lui Petru)

• Apocalipsa lui Pseudo-Metodiu

• Apocalipsa lui Toma (Descoperirea lui Toma)

• Apocalipsa lui Ştefan (Descoperirea lui Ştefan)

• Prima apocalipsă a lui Iacov (Prima descoperire a lui Iacov)

• A doua apocalipsă a lui Iacov (A doua descoperire a lui Iacov)

• Păstorul lui Herma

Diverse

• Constituţiile apostolice

• Canoanele Apostolilor

• Peştera comorilor

• Literatura clementină

• Didahiile (foarte probabil primul catehism scris)

• Liturghia Sf. Iacov

• Pocăinţa lui Origen

• Rugăciunea lui Pavel

Fragmente

• Evanghelia secretă a lui Marcu

Marea majoritate a acestor scrieri sunt eretice. O mică parte aparţin Părinţilor Bisericii şi sunt bune de citit, dar fără autoritate dogmatică.

Există astăzi grupări zise creştine (neoprotestante) care încearcă să facă din Sfânta Scriptură îndreptarul exclusiv al învăţăturilor şi practicilor bisericeşti. Aceste grupări se află însă pe o poziţie inconsecventă: ele resping, pe de-o parte, învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, considerându-i apostaţi, pe de altă parte le acordă credit atunci când se folosesc de Biblia decisă de ei. De asemenea, grupările neoprotestante uită de contestările lor şi atunci când este vorba de data sărbătoririi Naşterii Domnului, de învăţătura despre Sfânta Treime şi despre alte dogme ale Bisericii.

Cercetarea istoriei Bisericii primare ne arată un lucru: structura Sfintei Scripturi este produsul Tradiţiei Bisericii care, prin Sfinţii Părinţi, a stabilit în primele secole creştine ce este şi ce nu este Scriptură.

Biserica a făcut Biblia, iar nu Biblia Biserica. Biblia conţine sumarul învăţăturilor Bisericii, sumar care este dezvoltat prin învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cuprinse în ceea ce se numeşte Sfânta Tradiţie. În toate cele ce face, Biserica are grijă să nu facă nimic care să contravină Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii.