Biografiile Sfinților Apostoli

Scurte date biografice despre Apostolii Domnului

Bogdan Mateciuc

Deseori respectul și cinstirea pe care credincioșii o acordă celor pe care Biserica îi numește astăzi „Sfinți” fac ca acești oameni ai credinței să fie priviți ca un fel de semi-zei. Auzim uneori opinia „A, Pavel a fost sfânt de a făcut aia și aia... Eu nu mă compar cu el”.

Totuși, Pavel nu s-a născut sfânt. Nici apostolul Petru nu s-a născut sfânt, și nici evanghelistul Matei. Înainte de a deveni creștin, Pavel s-a străduit cât a putut să-i stârpească pe creștini. Petru, pescar de fel, a fost un fricos care s-a lepădat în public de Iisus, mințind că nu-l cunoaște. Cu toții am fi făcut la fel. Iar Matei, când iudeii l-au prins pe Iisus în Ghetsimani, Matei a fugit și el de frică. Atât de speriat a fost, încât a fugit în pielea goală.

Vederea Celui înviat și venirea peste ei a Duhului Sfânt le-a întărit credința și le-a dat putere să-l vestească pe Iisus Hristos. Și prin credință au făcut și minuni. Abia târziu, pentru viața lor exemplară și pentru credința lor, Biserica i-a numit „sfinți”, nu pentru că ar fi asemenea lui Dumnezeu, ci pentru că sunt exemple de viețuire pentru noi, cei de astăzi, care putem să pornim, de unde ne aflăm, și să ajungem la trăirea și credința lor. Nu suntem cu nimic mai prejos decât ei și nu ne oprește nimic să urcăm pe scara credinței pe care au urcat ei. Doar comoditatea și necredința.

Pentru că toți cei pe care îi cinstim astăzi și ne rugăm lor au fost la un moment dat oameni ca noi, cu căderi și păcate, prezint pe scurt biografiile celor doisprezece Apostoli - a celor care l-au văzut, au umblat și l-au ascultat pe Domnul Iisus Hristos.

1. Andrei

Pescar originar din Betsaida (sat pe malul de nord-est al lacului Genezaret în Israel), frate cu apostolul Petru. A fost primul apostol chemat de Iisus. Spiritul său misionar se vădește chiar de la prima întâlnire cu Mântuitorul, el ducând lui Natanael vestea că l-a găsit pe Mesia și chemându-l să vadă.

Despre el ni s-au transmis foarte puține date. Tradiția relatează despre călătorii misionare prin Asia Mică și Balcani (Thessalia, Tracia, Sciția), inclusiv prin părțile Dobrogei și la nord de Dunăre, motiv pentru care este considerat „Apostolul Românilor”.

În aceste peregrinări săvârșește numeroase minuni, convertește pe mulți la creștinism și organizează comunități creștine. Ultimele relatări istorisesc despre șederea sa în provincia romană Ahaia (Grecia). Arestat de guvernatorul roman Aegeatis în orașul Patras (Grecia), nu se leapădă de creștinism, fiind supus unui martiriu de 2 zile și răstignit pe o cruce în forma de X în anul 60 dH. Guvernatorul Aegeatis moare în aceeași zi (soția sa Maximila s-ar fi îngrijit de înmormântarea lui Andrei la Patras). În anul 356, trupul lui Andrei este dus de la Patras la Constantinopol, iar în anul 1208 de la Constantinopol la Amalfi (Italia). Capul, inițial rămas la Patras, este păstrat la Roma între anii 1450-1462, de teama turcilor. În anul 1964 a fost redat bisericii din Patras.

2. Petru

Pescar din Betsaida, frate mai mic al apostolului Andrei. Petru a fost unul dintre întemeietorii primei comunități creștine din Ierusalim (împreună cu apostolii Iacob cel Bătrân și Ioan). Inițial, a fost de părere ca numai evreii trebuie convertiți la credința în Iisus, pe această temă și pe alte câteva având controverse cu apostolul Pavel. Pavel a susținut ideea universalității noii credințe, a necesității răspândirii acesteia și la alte popoare, nu numai la evrei. În urma sinodului ținut la Ierusalim, apostolii decid că vestea despre Iisus Hristos trebuie dusă tuturor popoarelor.

După decapitarea apostolului Iacob cel Bătrân în anul 44 dH de către regele Agripa I (40-44 dH), este arestat și Petru, după revenirea sa la Ierusalim. Este ținut în lanțuri, între alți doi deținuți, dar eliberat în mod minunat de către un înger (Faptele Apostolilor, 12). După ce Iacob cel Tânăr devine conducătorul comunității din Ierusalim, Petru face o călătorie în Antiohia (Turcia), după care i se pierde urma pentru o vreme. Ajuns la Roma în jurul anului 57 dH, Petru devine conducătorul comunității creștine din Roma, unde îl reîntâlnește pe Pavel. Tradiția vorbește despre o întâlnire publică dintre Petru și Pavel și vrăjitorul Simon Magul (menționat în Noul Testament ca încercând să cumpere cu bani harul Duhului Sfânt), ocazie cu care Simon încearcă să atragă mulțimile de partea sa, zburând (levitând). Petru și Pavel se roagă, iar Simon se prăbușește la pământ, ceea ce duce la arestarea celor doi Apostoli de către împăratul Nero. Potrivit unei alte relatări, Petru și Pavel ar fi fost arestați în timpul represiunilor anticreștine declanșate de Nero după incendierea Romei în anul 64 dH. Sunt ținuți închiși în Carcera Mamertinica, între Capitoliu și Forumul Roman. Carcera consta din 2 celule suprapuse: o celulă superioară (închisoarea Romei) și o celulă inferioară (cea mai veche cameră din Roma, numită din anul 300 îH Tullianum). Mai târziu, capela amenajată în Tullianum a primit numele de San Pietro în Carcere (Sf. Petru din Carceră). Petru este condamnat la moarte și executat prin răstignire cu capul în jos (la cererea lui, considerându-se nevrednic de a muri asemenea Mântuitorului), în jurul anului 64 dH, lângă fostul Circ al lui Caligula și Nero, în afara zidurilor Romei, pe terenul numit Agger Vaticano și îngropat în apropierea Circului, în cimitirul-necropolă al săracilor. Istoricul Eusebius de Caesarea (260-339 dH) menționează relatările diaconului roman Gaius din jurul anului 200 dH, care a susține că ar știi unde se găsește mormântul lui Petru. Acolo s-ar găsi o inscripție, pe care stau scrise numele lui Iisus și al lui Petru. În jurul anului 160 dH, comunitatea creștină din Roma ridică pe acel loc un prim monument. Pe baza informațiilor lui Eusebius de Caesarea și a monumentului existent, împăratul Constantin cel Mare (306-337) dezgroapă rămășitele pământești și le reașază în același loc, acoperind totodată mormântul cu un monument prevăzut cu o nișă cu marmura (Tropaion). Pe Tropaionul constantinian, păstrat până în zilele de azi, stă inscripția prescurtată (în limba greacă): Petr ene (Petros enestin = Petru se găsește înăuntru). În anul 324 dH, Constantin cel Mare ordonă nivelarea dealului Agger Vaticano, rambleierea părților supraterane ale vechiului cimitir, îndepărtarea cavourilor din vechea necropolă (care depășeau nivelul zero al terenului) și construcția unei bazilici dedicate lui Petru, păstrând monumentul Tropaion ca axă a altarului.

Papa Pius XII dispune, în anul 1939, efectuarea unor săpături arheologice sub Domul San Pietro din Roma, spre a afla dacă mormântul și osemintele aparțin într-adevăr lui Petru. Cercetările au avut loc între anii 1940-49. Analiza antropologică a scheletului a indicat lipsa oaselor de la genunchi în jos, ceea ce, după unii, ar putea fi un indiciu că scheletul ar aparține lui Petru, în ipoteza că ar fi fost răstignit cu picioarele în sus, iar la coborârea de pe cruce picioarele ar fi fost retezate de la genunchi. Împotriva acestei ipoteze stau două argumente: a) nu s-au găsit urme de străpungere ale mâinilor cu piroane; b) reconstituirea nu arată că ar fi vorba de un bătrân de 60-70 ani, cu o statură impunătoare (cum se spune că ar fi fost Petru).

Craniul lui Petru, împreună cu presupusul craniu al lui Pavel, au fost duse și păstrate (până în ziua de azi) în cutia-osuar de sub altarul din bazilica San Giovanni din Laterano, Roma.

În sec. 16, vechea bazilica Sf. Petru a lui Constantin cel Mare a fost demolată, spre a face loc actualului Dom San Pietro. În bazilica San Pietro in Vincoli (Sf. Petru în lanțuri) din Roma se păstrează în tabernacolul de sub altar presupusele lanțuri cu care Petru ar fi fost legat în închisoarea din Ierusalim, precum și lanțurile din Carcera Mamertinica. Lanțurile din Ierusalim ar fi fost aduse la Roma de către Eudoxia, fiica împăratului Theodosius (379-395), soția co-împărătului Valentianus II (383-392), în urma unui pelerinaj la Ierusalim. Lanțurile din Carcera Mamertinica ar fi fost descoperite la începutul sec. 2 de către temnicerul roman Quirinus de Neuss. Conform Legendei Aurea de Jacobus de Voragine, publicată în secolul 13, în preajma capelei Quo vadis, Domine? din Roma de pe Via Appia, Petru l-ar fi revăzut ultima dată pe Iisus, în momentul în care voia să fugă din Roma, spre a scăpa de martiriu. Petru l-ar fi întrebat pe Iisus: „Quo vadis, Domine?” (Încotro mergi, Doamne?), la care Iisus i-ar fi răspuns: „Vado Romam venio iterum crucifigi” (Am venit la Roma, spre a fi din nou răstignit). Rușinat de observația lui Iisus, Petru s-ar fi reîntors la Roma, primind martiriul.

Alte lăcașuri de cult dedicate lui Petru, sunt:

- Biserica San Pietro in Gallicantu (Sf. Petru la Cântatul cocosului) din Ierusalim, pe versantul estic al Dealului Sion, pe unul din prezumtivele locuri de amplasament a casei Marilor Preoți Anna (Hannas) și Caiafa (Kaiphas). În curtea acestei case Petru ar fi fost recunoscut - după accentul galilean - de către o femeie de serviciu, negând de trei ori, așa cum a prezis Iisus, înainte de cântatul cocosului, că l-ar cunoaște pe Iisus. În pivnița acestei biserici se găsește o carceră săpată în stâncă, în care ar fi fost ținut închis Iisus. Locul nu corespunde însă realului amplasament istoric al casei Marilor Preoți Anna și Caiafa.

- Biserica Sf. Petru (sau Biserica Primatului) din Tabgha (mică localitate pe malul lacului Genezaret, la câțiva km sud-vest de Capernaum), unde Iisus a reapărut Apostolilor, făcând remarca lui Petru, interpretată ulterior de romano-catolici (ca și cea din Caesarea Filipi) drept testament succesoral.

- Bazilica San Pietro in Montorio cu monumentul Tempietto pe panta estică a Dealului Gianicolo din Roma, construită pe cel de al doilea loc presupus de crucificare a lui Petru.

3. Iacob cel Bătrân

Pescar dintr-un sat de pe malul nordic al lacului Genezaret. Părinți: Zebedeus și Maria-Salomeea. Frate mai mare al apostolului Ioan. Numit și Iacob cel Bătrân. Iisus i-a numit pe acești frați Boanerges (Fiii tunetului), probabil pentru că făceau parte din grupul revoluționar antiroman al Zeloților. După înălțarea lui Iisus la cer, Iacob cel Bătrân face o călătorie în Spania, după care revine în Palestina, unde propovăduiește în ținuturile Samariei și Iudeei, conducând un timp, împreună cu Petru și Ioan, comunitatea creștină din Ierusalim. Este prins și ucis prin decapitare la Ierusalim în anul 44 dH, din ordinul regelui Agripa I (Faptele Apostolilor, 12,2) și îngropat tot acolo. La ocuparea Palestinei în anul 614 de către perși, moaștele lui au fost duse, spre a fi salvate, fie la mănăstirea Sf. Ecaterina, fie la mănăstirea Raithiu (ambele în peninsula Sinai din Egipt), fie la mănăstirea Menas din Alexandria (Egipt). De aici, conform legendei, osemintele sale ar fi fost duse în Spania. Mormântul din Spania ar fi fost descoperit în jurul anilor 820-830. În sec. 11, după o serie de viziuni în formă de stele avute de niște copii de păstori în timpul nopții pe o pășune, este construită pe acel loc renumita bazilică de pelerinaj din Santiago de Compostela (Sf. Iacob de pe Câmpul Stelelor). Moaștele lui Iacob cel Bătrân s-ar afla, împreună cu moaștele lui Athanasius și Theodosius, într-un tabernacol din cripta acelei catedrale.

4. Ioan (Evanghelistul și Teologul)

Pescar, fiul lui Zebedeus și al Mariei-Salomea, fratele mai mic al apostolului Iacob cel Bătrân. În mod tradițional, considerat ca autor al Evangheliei după Ioan. Denumit în Evanghelia după Ioan drept Apostolul cel mult iubit de Iisus, este martor ocular al răstignirii lui Iisus. Întreprinde mai multe călătorii misionare în Asia Mică. Refuză să aducă ofranda cuvenită în templul roman al zeiței Artemis din Efes (Turcia) în timpul persecuțiilor anticreștine ale lui Domițian (81-96 dH), fapt pentru care este arestat și dus la Roma, unde este supus la chinuri, prin cufundare într-un vas cu ulei fierbinte, lângă Porta Latina (pe acel loc s-a construit apoi biserica Oratorio di San Giovanni in Oleo). Exilat pe insula Patmos (Grecia), scrie cartea Apocalipsei, iar după moartea împăratului Domițian (96 dH) revine la Efes. Moare la vârstă înaintată (88 ani).

5. Iacob cel Tânăr

Părinți: Alfeus și Maria-Kleophas. Probabil identic cu Iacob cel mic din Evanghelia după Marcu. Nu se cunosc amănunte despre viața și activitatea lui Iacob cel Tânăr.

6. Bartolomeu Natanael

Tradiția afirmă că el ar fi fost mirele de la nunta din Cana și că ar fi întreprins apoi lungi călătorii de răspândire a noii credințe prin Cilicia, Armenia, Mesopotamia și India. La curtea regelui Polimius din Armenia săvârșește minuni și tot acolo este omorât în mod crud (i se jupoaie pielea de pe trup, viu fiind). Porecla Canaanit poate veni fie de la localitatea Cana din Galileea, fie de la cuvântul arameic Quana (Zelos), caz în care Bartolomeu ar fi aparținut și el grupării Zeloților. Rămășitele sale pământești s-ar afla în Arabia, în Mesopotamia, pe insula Lipari (Italia), la Benevent (oraș în Campania, la cca 50 km nord-est de Napoli) sau (în anul 983) la Roma (la intervenția împăratului Otto I), unde se odihnesc și în prezent în bazilica Sf. Bartolomeu de pe Isola Tiberiana. În anul 1238, un fragment de craniu este dus la Frankfurt pe Main (Germania) și depus în relicvariul domului ce-i poartă numele (Sf. Bartolomeu).

7. Matei Levi

Numit Matei în Evanghelia după Matei (9:9) și Levi în Evangheliile după Marcu (2:14) și Luca (5:27). Evanghelia după Ioan nu îl amintește. După unii, ar fi fost aceeași persoană cu evanghelistul Matei (fapt contestat de alții).

Vameș din Galileea, în slujba tetrarhului Irod Antipa, se convertește la noua credință după ce Iisus intră în casa lui, unde ia masa și învață pe cei prezenți.

Întreprinde călătorii misionare în Persia și Etiopia. Este ucis (străpuns cu sabia în spate, în timp ce se afla lângă altar) din ordinul regelui etiopian Eggipus, în urma unor intrigi de curte.

8. Filip

Originar din satul Betsaida (ca și Andrei și Petru), de meserie pescar. Moare martirizat (răstignit) în anul 80 la Hierapolis (azi: Pamukkale, Turcia), la vârsta de 87 ani. În tinerețe a făcut o călătorie misionară prin Asia Mică și Balcani.

9. Simon Zelotul (Canaanitul)

Amintit numai în Evangheliile sinoptice (Marcu, Matei și Luca). Membru al grupării Zeloților. După unele relatări, ar fi fost frate cu apostolii Iacob cel Tânăr și Iuda Tadeul (părinți: Alpheus și Maria-Kleophas). În timpul unei misiuni prin Persia (împreună cu Iuda Tadeul) sunt uciși amândoi, prin decapitare, răstignire sau tăiați de vii în două - nu se știe sigur.

10. Iuda Tadeul

Apostol prezentat sub două nume: Tadeus (Marcu 3:18, Matei 10:1-4), respectiv Iuda, fiul lui Iacob (Luca 6:16, Faptele Apostolilor 1:13). Nemenționat în Evanghelia după Ioan.

11. Toma

Poreclit și Dydimos (Geamănul). După unii, ar fi fost originar din orașul grec Didima (Turcia), după alții, ar fi fost văr cu Iisus (în acest caz, el este Iuda Toma, unul dintre cei patru nepoți de frate ai lui Iosif).

După prinderea lui Iisus în grădina Ghetsimani, fuge și se ascunde timp de două săptămâni. Când revine la Ierusalim, ceilalți Apostoli îi spun că Domnul a înviat, însă el nu crede. Când Iisus cel înviat li se arată Apostolilor, îl cheamă pe Toma să se convingă că e El. Contrar unor tablouri religioase, Toma nu pune degetul în coasta Domnului, ci îl recunoaște pe loc pe „Domnul și Mântuitorul meu”.

După înălțarea lui Iisus la cer, Toma întreprinde călătorii misionare în Asia, ajungând până în India.

Aici este adus într-o zi în fața unei maharajah, căruia i spune că îi poate construi un palat mai frumos decât cel pe care îl are în prezent. Maharajahul îi dă bani în acest scop, bani pe care însă Toma îi împarte săracilor. Interesându-se într-o zi despre mersul lucrărilor la palat, maharajahul află că nu i se construiește nici un palat și dispune închiderea lui Toma.

Într-o noapte, maharajahul are un vis, în care un înger îl ia și îl duce în cer, arătându-i acolo un palat foarte frumos. Indianul întreabă al cui este, iar îngerul îi spune că al lui. Maharajahul înțelege astfel cine este de fapt Toma și se convertește la credința în Iisus, propovăduită de Toma, și îl eliberează pe acesta din închisoare.

Toma își continuă misiunea și ajunge la un templu păgân, unde le vorbește preoților despre Iisus. Aceștia îi cer un semn, ca dovadă a veridicității cuvintelor sale. Toma ia în palme apă din baia aflată lângă templu, unde preoții obișnuiau să se îmbăieze înainte de ceremonii, o aruncă în sus, iar apa rămâne în aer, spre uimirea preoților, dintre care unii se convertesc la creștinism.

Potrivit Tradiției, sfârșitul lui Toma survine tot într-un templu păgân, unde, revoltat de întunericul spiritual al celor din acele locuri, sparge cu un topor idolii păgâni. Preoții, înfuriați de gestul său, îl prind și ucid cu o sabie. Într-o biserică creștină din Malabar, India, se păstrează și azi sabia cu care a fost ucis Apostolul.

Moaștele sale sunt însă păstrate în orașul Edessa (Turcia).

În primele secole după Hristos, secta gnosticilor produce o evanghelie falsă, pe care o numesc Evanghelia după Toma, pentru a câștiga credibilitate. De altfel, în primele secole ale creștinismului, sectele își fac un obicei din a-și semna scrierile eretice cu numele unor persoane ale credinței adevărate (Evanghelia după Maria, Apocalipsa după Petru...).

12. Iuda Iscarioteanul

Iscariot (Ioan 6:71) ar indica fie proveniența sa din satul Karioth (la cca 25 km sud-est de Hebron, în Israel), fie apartenenta sa la grupul Zeloților.

Din Evanghelii știm că el ținea punga Apostolilor (banii lor comuni). Evanghelistul Ioan ne spune însă că era hot, pentru că fura din banii comuni.

Crezând că astfel intermediază o întâlnire între Iisus și preoții iudeilor - necesară pentru ca aceștia să înțeleagă învățătura Lui - le spune acestora din urmă unde poate fi găsit Mântuitorul noaptea. În schimbul informației, primește 30 de monede de argint.

Când realizează ce a făcut de fapt, își regretă fapta, aruncă cele 30 de monede în Templu, după care se sinucide prin spânzurare. Oamenii Marelui Preot Caiafa cumpără cu acei bani hotarul de pământ Hakeldama, folosit apoi ca cimitir pentru străinii care mureau în Ierusalim, la sud de Valea Hinom și de vechea cetate a Ierusalimului.

13. Matias

Matias reprezintă forma prescurtată a prenumelui elenizat Mattathias, derivat din ebraicul Mattitiah, și înseamnă „Darul Domnului” (Theodoros în greacă și Bogdan în slavonă). A fost înlocuitorul ales al lui Iuda Iscarioteanul. Condiția care i s-a impus: noul apostol trebuia să fi fost martor al învierii lui Iisus. Conform Faptelor Apostolilor, a fost ales în grupul Apostolilor (în cele 50 de zile dintre Înălțarea lui Iisus la cer și Pogorârea Sf. Duh) prin tragere la sorti (contracandidat: Iosif, zis Barsabbas Justus). La adunarea de alegere au participat 120 de creștini. Asupra vieții și activității sale există foarte puține relatări. Ar fi propovăduit în Palestina și Etiopia. Moare în jurul anului 63 dH și există trei versiuni în acest sens:

- După o misiune în Iudeea, este acuzat de Sanhedrin pentru delicte teologice, condamnat și omorât cu pietre, apoi decapitat cu sabia.

- Decedat în chip natural.

- Răstignit la Roma (moaștele sale ar fi păstrate - în această variantă - în bazilica Santa Maria Maggiore din Roma).

Osemintele sale ar fi fost duse de către Elena (mama împăratului Constantin cel Mare) în secolul 4 din Palestina la Trier (Germania). Un document din secolul 12 afirmă că, cu ocazia unor lucrări de restaurare a bisericii San Eucharius (Trier-Germania), ar fi fost redescoperite osemintele lui Matias. În prezent, mormântul lui Matias s-ar găsi în biserica San Matthias din Trier.

Credința noastră Apologetică