Copilul cu două capete și femeia cu barbă

Bogdan Mateciuc, 11 mai 2014

 

În secolul al nouăsprezecea, circurile ambulante încercau să-și atragă mușterii prezentând diferite bizarerii. Făceau publicitate, prin afișe și țipând în stânga și-n dreapta, unor ciudățenii cum ar fi sirena vie, marele rege din Ouagadougou, omul de fier, copilul cu două capete sau femeia cu barbă.

În unele cazuri era vorba de o înșelătorie evidentă, însă prostimea plătitoare de bilet era destul de constantă, de la un oraș la altul, astfel că circarii nu mureau de foame. Existau însă și exponate reale. Omul de fier oprea ghiuleaua unui tun cu burta, copilul cu două capete era un sărman handicapat, iar femeia cu barbă era ori o femeie cu o pilozitate excesivă, ori un bărbat deghizat. În lipsa unor „știri de la ora 5”, vulgul acelor vremi plătea bilet ca să belească ochii la acești ciudați.

Însă vremurile s-au schimbat și scenele odată cu ele. Copilul cu picioare încovoiate nu mai este la circ, ci câștiga bani din geam în geam în intersecție la semafor. Femeia cu barbă nu mai este expusă tâmp pe un scaun împopoțonat în fața curioșilor, ci deschide gura pe scene internaționale și câștigă premii. Doar prostimea a rămas cam aceeași, deși și la ea s-a schimbat ceva: pretențiile. Pretențiile de civilizație, de emancipare, de toleranță, de deschidere (open-mindedness). Ea hăuie în continuare, interacționează cu scena devenită acum internațională, „europeană” zic unii, și o face organizat, oficial, încercând să proclame o nouă „normalitate”.

La 1789, prostimea din Franța a decis că vrea o nouă normalitate. Au măturat vechiul regim, au luat o curvă și au proclamat-o drept zeița lor (în locul Dumnezeului din ceruri), iar Delacroix a pictat o tipă cu o țâță goală, în fruntea unei gloate sordide - „Libertatea conducând poporul”. Spiritul s-a păstrat. De la Franța la UE, ciudații au sărit gardul circului, curvele au devenit vedete și laolaltă sunt astăzi modele pentru prostime.

Prin anii '90, românilor li se inculcase un complex de inferioritate. Verbalizat, suna așa: Ce o să spună Europa despre noi? Iar unii dintre semenii noștri chiar păreau preocupați de felul în care ne comenta „Europa”, pe noi românii și diferitele lucruri din țara noastră. Scriu „Europa” și nu Europa pentru că ceea ce se cheamă astăzi „Europa” nu reprezintă continentul nostru și nici măcar popoarele trăitoare pe el, ci o făcătură ocultă care a uzurpat numele bătrânului continent și care se proclamă stindardul normelor internaționale în ceea ce privește normalitatea și drepturile omului.

Iată că și aici vremurile s-au schimbat și acești „europeni” trebuie să afle ce spune România despre ei. Cum îi privește un popor european pe acești „europeni” plătitori de bilet și hăuitori la un megacirc internațional la care versiunea actuală de femeie cu barbă este proclamată regina toleranței și primește premii pentru prestația ei.

De pe afișele sale, un partid politic ne promite „Europa în fiecare casă”. S-avem pardon, în asemenea situații scot pistolul și trag.

înapoi