Despre Biserică

Cine și ce este Biserica

Bogdan Mateciuc

Biserica: lăcaș de cult, comunitate și organizație

Când spunem „biserică”, înțelegem trei lucruri, care sunt legate între ele îndeaproape.

Cel mai popular sens al cuvântului „biserică” este acela de lăcaș de cult. Mergem la biserică, adică la clădirea din lemn sau piatră, pentru a participa împreună cu ceilalți credincioși la slujbele care se săvârșesc acolo după un tipic așezat din vechime.

În afară de biserica-clădire, cuvântul are și un sens mai duhovnicesc, anume acela de comunitate a credincioșilor care mărturisesc aceeași credință.

În orice lăcaș de cult, credincioșii care participă cu regularitate la slujbe ajung să se cunoască între ei și să formeze, de-a lungul timpului, o comunitate. Preotul face parte din această comunitate și se află în fruntea ei. Se poate spune că așa cum sunt credincioșii, așa este și preotul și invers. Cele două se condiționează una pe alta.

Slujbele care se săvârșesc în biserică sunt acte ale întregii comunități, expresie a închinării de grup aduse lui Dumnezeu. De pildă, cinstirea și rugăciunile către sfinți, venerarea icoanelor și ierurgiile pentru cei adormiți au sens și pot fi înțelese cu adevărat numai dacă înțelegem și trăim comuniunea credinței.

De la începuturile Bisericii, pe cei credincioși îi uneau legăturile nevăzute ale credinței; înțelegerea realității că au ceva ce restul lumii nu are (o credință vie și o nădejde sfântă) și trăirea unui anumit fel de viață, potrivit cu poruncile Domnului. Apartenența la Biserică, la ceata mică a celor credincioși, contribuia la spiritul de comunitate și îi făcea cu adevărat să fie frați întru Hristos.

În fruntea lor se aflau bătrânii care asigurau continuitatea Apostolilor Domnului, având sarcina de a păstori turma în dragoste și adevărul credinței. Problemele care apăreau în sânul comunității erau rezolvate împreună cu bătrânul/preotul bisericii. Acesta, veghind peste starea spirituală a adunării celor credincioși, le era părinte duhovnicesc. De asemenea, în frunte cu el, credincioșii săvârșeau Sfintele Taine și slujbele Bisericii, toate laolaltă reprezentând închinarea pe care o aduceau Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos. Asemenea cuvintelor Mântuitorului adresat iudeilor cu privire la Sabat, nu ei existau pentru Liturghie, ci Liturghia pentru ei, aceasta fiind un act pe care ei îl săvârșeau ca un dar adus Domnului și ca o aducere aminte a faptelor și jertfei Sale.

Atunci când unul dintre ei trecea la Domnul, creștinii îl vedeau pe acela ca fiind în continuare unul dintre ei. Adormirea unui creștin nu însemna o rupere sau o despărțire completă de restul adunării. De aceea, cei rămași aici, în Biserica luptătoare, își continuau cumva legăturile pe care le aveau cu cel trecut dincolo, pe baza dragostei și grijii frățești. Astfel, cei de aici se rugau pentru cel trecut dincolo, îngrijindu-se pe petrecerea acestuia dincolo. În cazul celor mai înaintați în credință și care se bucuraseră de un respect aparte în cadrul comunității, credincioșii păstrau ca amintire lucruri ale lor, întrețineau vie amintirea lor și, având credința că aceștia sunt acum cu Domnul, îi rugau să mijlocească pentru ei înaintea Domnului.

Din păcate, cu trecerea timpului și odată cu generalizarea credinței, alături de cei credincioși au apărut și „creștini” cu numele – oameni care trăiau o viață lumească, dar care spuneau „Și eu sunt creștin”. Asta a produs confuzie și s-a ajuns să nu se mai poată face deosebire între cei ce erau ai Domnului și cei ce nu erau. Acest amestec a făcut ca spiritul de comuniune din Biserică să slăbească, iar comunitatea să dispară încet.

În epoca industrială și post-industrială, odată cu creșterea individualismului și a duhului „fiecare pe cont propriu”, comunitatea s-a risipit. Nu doar comunitatea, ci și păstorirea preoțească a slăbit. Mulți tineri merg la Facultatea de Teologie mânați de alte motive decât cele duhovnicești. Pe băncile școlii învață teorii religioase și cum să săvârșească sfintele slujbe, dar nimic despre comuniune și comunitate. Ajunși în parohii, ei cred că treaba lor acolo este doar să oficieze slujbe și să reprezinte biserica. Dacă lumea din parohia s-a risipit și nu mai vine la biserică, nu e treaba lor. Ei sunt gata să săvârșească Sfânta Liturghie cu biserica goală, adică pentru nimeni. Dacă unul dintre credincioși are o problemă și vrea să o vorbească cu preotul, de multe ori acesta e ocupat cu alte treburi sau grăbit. Dacă un creștin se pierde și nu mai vine la biserică, pe preot nu îl interesează; nu merge să îl cerceteze pe acela și să vadă ce s-a întâmplat. Avem mulți preoți, dar prea puțini sunt și părinți – deși toată lumea li se adresează cu „părinte”.

Așa s-a ajuns la trista zicală „Fă ce spune popa, nu ce face popa” și la ura pe care o au mulți „creștini” față de preoți. Această ură vine din sentimentul și percepția faptului că preoții nu își fac datoria față de comunitate.

În calitate de conducător și păstor al credincioșilor, preotul trebuie să vegheze asupra stării duhovnicești a enoriașilor. El, în calitate de preot canonic, are grijă de sănătatea învățăturii care se propovăduiește în comunitate și este răspunzător de zidirea duhovnicească a credincioșilor - atât a celor care vin cu regularitate la biserică, cât și a celor cu care vine în contact în cartier.

În al treilea rând, prin „biserică” înțelegem o structură organizatorică. Aceasta poartă diferite denumiri locale - Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Sârbă sau altele, însă, indiferent de denumirile formale, avem o singură Biserică - înființată de Iisus Hristos și păstorită de Sfinții Apostoli și Părinți de-a lungul timpului, până în ziua de azi. Trebuie știut că există o continuitate istorică și duhovnicească în cadrul Bisericii, precum și o unitate de credință care îi unește pe toți cei ce au trăit și au adormit întru nădejdea învierii în cadrul Bisericii. Sfânta Scriptură și învățătura Bisericii ne spun că toți formează și formăm Trupul nevăzut al Biserici lui Iisus Hristos.

Pentru cele două sensuri ale cuvântului, acela de comunitate și de organizație, folosim și scriem Biserică cu B mare.

Rostul Bisericii

Rostul Bisericii întemeiată de Mântuitorul Hristos este:

Să mărturisească și să apere dreapta credință pe pământ, pe care a descoperit-o Dumnezeu în Sfânta Scriptura și prin Sfânta Tradiție;

Să adune și să unească sub acoperământul ei, ca o mama, toate neamurile care cred în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu;

Să învețe, să conducă și să sfințească lumea prin Sfânta Evanghelie și harul Duhului Sfânt dat Apostolilor și păstorilor Bisericii rânduiți de ei;

Să mențină pe pământ, până la sfârșitul veacurilor, Sfânta Liturghie și toate sfintele slujbe de laudă, de mulțumire și de cerere, spre slava Preasfintei Treimi;

Să mântuiască toata lumea prin dreapta credință în Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt, pe care îl primim la Biserică prin Sfintele Taine și prin lucrarea faptelor bune.

Sfântul Apostol Pavel ne învață că Hristos este Cap al Bisericii, iar Biserica întemeiată de El este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 22-23). În alt loc, Biserica este numită „mireasa lui Hristos” (II Corinteni 11, 2), „stâlpul și temelia adevărului” (I Timotei 3, 15) sau „trupul tainic al Domnului”. Sfinții Părinți, inspirați de Duhul Sfânt, ne învață că mirele și mireasa, despre care se vorbește în Cântarea Cântărilor, sunt Hristos și Biserica. Și precum capul are un singur trup și mirele o singură mireasă, așa și Hristos are un singur trup și o singură mireasă - Biserica - numita și „mama noastră cea de obște”, care ne-a născut pe toți prin baia Sfântului Botez și prin celelalte Sfinte Taine. De aceea și Sfântul Ciprian spune: „Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată”. Deci, chiar dacă oamenii stăpâniți de mândrie și de neascultare, s-au dezbinat între ei și s-au depărtat mai mult sau mai puțin de adevărata Biserică întemeiată de Hristos și de Sfinții Apostoli, formând mai multe „biserici”, confesiuni, culte și grupări creștine sectare, schismatice și anarhice, nu trebuie să credem că Biserica cea una s-a rupt în mai multe biserici. Biserica întemeiată de Hristos este dumnezeiască, este una, căci unul este și Hristos întemeietorul ei, și este veșnică. „Este un trup și un Duh”, o Evanghelie și o Biserică; „un Domn și o credință, un Botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor, care este peste toate și prin toate și întru toți” (Efeseni 4, 4-6)

Cine conduce Biserica

Biserica este condusă nevăzut de însuși întemeietorul ei, Domnul Iisus Hristos, care este „Capul Bisericii”, prin harul Duhului Sfânt care lucrează în Biserica. În chip văzut, Biserica este condusă de ierarhia bisericească, formata din cele trei trepte - diaconi, preoți și episcopi -, care și-au păstrat succesiunea apostolică de la întemeierea Bisericii, fiind hirotoniți de Apostoli prin punerea mâinilor pe capul lor. Ierarhia bisericească își are originea în Însuși Marele Arhiereu Iisus Hristos, Care a sfințit pe Apostoli la Cincizecime, prin trimiterea Duhului Sfânt peste ei în chip de limbi de foc (Fapte 2, 1 - 4).

Denumirile arhiepiscop, mitropolit sau patriarh desemnează tot treapta de episcop, fiind folosite din motive de organizare internă a Bisericii locale.

Autoritatea supremă a Bisericii

Autoritatea supremă a fiecărei Biserici Ortodoxe naționale este Sfântul Sinod local respectiv, adică adunarea tuturor episcopilor ortodocși din fiecare tara. Iar autoritatea supremă a întregii Biserici Ortodoxe este Sinodul ecumenic format din episcopii tuturor Bisericilor Ortodoxe. Sinodul ecumenic, adică universal, ca și cel local, adică național, conduce Biserica lui Hristos sub călăuzirea Duhului Sfânt.

De la Sfinții Apostoli la Părinții Apostolici

Origen și Tertulian (apologeți) și Eusebiu (istoric) nu fac parte din categoria Părinților Apostolici, însă contribuția lor la cunoașterea acelei epoci este considerabilă.

Credința noastră Apologetică