Biserica Reformată (Calvină)

Secte și grupuscule religioase

Bogdan Mateciuc

Biserica Reformată (cunoscută și sub denumirea de Biserica Calvină) este o grupare rezultată în urma Reformei Protestante. Credința Bisericii Reformate se bazează pe interpretarea dată de Jean Calvin și Huldrich Zwingli scrierilor din Noul Testament. Pentru că cei doi fondatori au activat în Elveția (Calvin la Geneva, iar Zwingli în Zürich), denumirea latină a învățăturii propagate de ei este „Confessio Helvetica” („credința elvețiană”), spre deosebire de „Confessio Augustana” („credința de la Augsburg”), cea răspândită de Martin Luther.

Adepții Calvinismului s-au reunit în Olanda, la Dordrecht, în 1618. Acolo au formulat cele cinci puncte ale Calvinismului. Ele se bazează pe afirmații izolate ale Sfântului Apostol Pavel, scoase din contextul Bibliei și din contextul interpretării Tradiției: Romani (5:10), 2 Corinteni (5:18-19), Efeseni (2:15-16), Coloseni (1:21-22), Romani (3: 24-25). Cele cinci puncte se bazează de asemenea pe scrierile timpurii ale Fericitului Augustin despre predestinare. Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul scolasticismului medieval, reducând relația lui Dumnezeu cu omul, mântuirea, creația și întruparea lui Hristos la cinci formule teologice raționaliste și practice.

Cele cinci puncte ale Calvinismului

1. Totala neputință sau totala depravare

Păcătosul este mort, orb și surd la lucrurile Domnului. Voința sa nu este liberă; omul păcătos nu poate deosebi binele de rău. Omul nu poate niciodată să aleagă să-l iubească pe Dumnezeu sau să facă binele. Credința omului nu îl ajuta la mântuire; este darul lui Dumnezeu dat celor pe care El i-a ales spre mântuire. E normal să fie așa, de vreme ce, după cădere, omul a decăzut complet, și-a pierdut liberul arbitru și a devenit total depravat.

2. Alegerea necondiționată

Dumnezeu a ales, înainte de facerea lumii și prin voința Sa suverană, pe unii spre mântuire. Alegerea Sa, potrivit căreia unii păcătoși vor fi salvați, nu se bazează pe nici un criteriu care poate fi cunoscut prin mijloace omenești. El nici măcar nu alege să-i mântuiască pe aceia despre care știa dinainte că îl vor iubi și asculta. Alegerea nu este determinată sau condiționată de faptele omului. Dimpotrivă, Dumnezeu dă credință celor pe care El îi alege. Alegerea de către Dumnezeu a păcătosului, nu alegerea păcătosului de a-l urma pe Hristos, este singura cauză a mântuirii. Trebuie să fie așa, de vreme ce omenirea nu poate să aleagă, voința și intelectul fiindu-i profund depravate.

3. Mântuirea specială sau iertarea limitată

Lucrarea lui Hristos avea ca scop să-i mântuiască doar pe cei aleși de dinainte de facere. A asigurat mântuirea celor aleși prin răscumpărarea păcatului lor în procesul alegerii necondiționate. Dar nu există nici un motiv pentru aceasta, de vreme ce toți oamenii sunt păcătoși și sunt sortiți pierzaniei. Totuși, datorită unor rațiuni cunoscute doar de El, Dumnezeu a ales o mână de oameni pentru a-i mântui. Toți merită în egala măsură pedeapsa divină, dar Dumnezeu a găsit potrivit să mântuiască doar pe câțiva, datorită rațiunilor sale ascunse.

4. Harul irezistibil

Lucrarea Sfântului Duh adresează o chemare specială celor aleși. Această chemare îi duce inevitabil la mântuire. La fel cum cei aleși sunt selectați de Dumnezeu, nu mântuiți prin alegerea lor de a deveni precum Hristos, tot așa ei nu pot rezista harului lui Dumnezeu - chemarea Duhului. Chemarea sa nu poate fi refuzată. Păcătosul nu are nici o alegere. Duhul îl forțează pe păcătos nu numai să creadă, dar și să coopereze cu voința divină.

5. Stăruința sfinților

Cei aleși sunt mântuiți de-a pururi. Nimic din ceea ce fac nu poate să le șteargă numele din Cartea Vieții. Nu ei au ales să se apropie de Dumnezeu, la fel cum nici o faptă, gând sau dorință nu poate să îi îndepărteze din planul lui Dumnezeu de a-i face să persevereze până la capăt. Totuși, cei aleși nu pot ști niciodată în această viață dacă sunt cu adevărat aleși. Cei aleși de Dumnezeu să fie pierduți de-a pururi nu pot face nimic pentru a se apropia de Dumnezeu. Căința, caracterul lor, faptele bune sau credința în Hristos, nu le sunt de nici un folos.

Credința noastră Apologetică