Romano-catolicii, dincolo de declarații

Romano-catolicii

Bogdan Mateciuc

Romano-catolicii. Nesincerități trecute și prezente

Orice analist avizat și sincer, dar mai ales aparținând Bisericii drept-măritoare, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia și politica pe care o desfășoară Vaticanul și biserica Romei. Anume că, cu precădere după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogățitoarea Tradiției Ortodoxe Răsăritene (!), cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat într-un alt spațiu geografic și cultural; în plus, cu câteva excepții care își vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esența teologiei lor și scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a așa numitelor „biserici-surori” este bazată pe recunoașterea de către teologii ecumeniști a succesiunii apostolice, a tainelor și a existentei harului mântuitor și sfințitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiție a Bisericii drept-măritoare, dar și a faptelor concrete promovate de politica de dominație universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumeniști; aceștia nu își găsesc nici o susținere în Tradiția Bisericii Ortodoxe și nici în Sfânta Scriptură. Sfinții Părinți nu au vorbit niciodată nici de „teoria ramificațiilor” (anume că diversele confesiuni creștine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) și nici nu au pomenit de recunoașterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr și nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănțuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoașterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică și canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la ortodoxie. Iată opinia reputatului canonist român, părintele profesor Liviu Stan, într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

„Este greu să se găsească în scrierile Sfinților Părinți ceva care să infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală și aceea în credință a episcopatului sau mai bine zis a preoției în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credință, adică prin ruperea succesiunii în credință, este exprimată și în hotărârile canonice ale Bisericii și anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor și hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi.”

„De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credință? A admite așa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfințitor, prin puterea preoției să se întărească și să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputință să se conceapă că harul preoției ar avea și destinația de servi și minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, și că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoției nu poate fi folosit împotriva credinței sau în slujba necredinței. De aceea el nu poate să existe la eretici, căci prezenta lui la aceștia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfințirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credință.” Recomandăm cu căldură acest articol al Pr. Prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentației bazate pe cuvântul Sfinților Părinți și pe deciziile Sinoadelor ecumenice și sinoadelor locale, arată fără putință de tăgadă că: „Trebuie să se înțeleagă că Biserica ortodoxă nu este îndreptățită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creștine, și deci nici existenta succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecare membri ai lor, ar cere să stabilească intercomuniune in sacris cu ea, sau să fie primiți în Ortodoxie.” (articolul se numește „Succesiunea apostolică” și a apărut în revista „Studii Teologice” nr. 5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenție declarațiile și manifestările romano-catolicilor, că ei promovează nu numai inovații periculoase în așa-zisa lor „Liturghie” dar și adoptă inițiative demne de a genera un râs general.

În spatele declarațiilor lor prietenești se regăsesc aceleași ambiții politice lumești ca și în trecut. De aceea, în ciuda declarațiilor lor de iubire față de Tradiția Ortodoxă (ca în bulele papale „Tertio Milenio Adveniente” și „Orientale Lumen”), trecerea la dreapta credință a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulți din studenții noștri studiază la Universități apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche și binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc, dar și asupra acestui fenomen al uniației din alte țări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învață într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în țara sa, mult mai lax și mai tolerant în ceea ce privește acrivia dogmelor și canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniației cu Roma ca pe ceva ușor de înfăptuit și ca pe o normalitate.

Așa s-a întâmplat și în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba și a izbutit să câștige prin importante sume de bani bunăvoința guvernatorului Transilvaniei și a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Tara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucuresti se cunoșteau intențiile catolicilor de a atrage pe români și că noul candidat – tânăr și fără multă învățătură – nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ținut la Bucuresti vreo patru luni, pentru a i se completa învățătura și a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influența dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic și slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a ușura existenta credincioșilor noii Biserici unite și de a avea reprezentare politică s-au prăbușit. În plus, în documentul de unire semnat de preoții ortodocși la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparținând Bisericii Unite cu Roma își vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul și Liturghia lor. Ei trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obținut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 și martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obținute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale și multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie și cler pentru avantaje materiale și drepturi sociale, primând față de păstrarea credinței, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericești ale uniților au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinței și apărarea ei sunt mult mai importante decât obținerea unor avantaje lumești, fiind ele chiar și drepturi sociale și politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge și dezbinare între cei care au rămas fideli credinței strămoșești și cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniți n-au fost întotdeauna ascultați de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie și dispreț în Italia, cerșind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza - peste 140 mănăstiri și biserici ortodoxe care refuzau să renunțe la Ortodoxie. Astăzi greco-catolicii cer înapoi bisericile luate de comuniști după 1948. Ortodocșii nu le-au cerut niciodată acele 140 de mănăstiri și biserici distruse de Bukow.

Iată câteva doar din metodele „creștine” folosite de catolici pentru a-și extinde dominația teritorială. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor nații: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciați în 1204 și slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanțului confruntat cu amenințarea turcească - in această cruciadă, a IV-a, armatele apusene au profanat și distrus biserici și catedrale, au jefuit și înstrăinat odoare și multe sfinte moaște din locașurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Și care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat și întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii și frații Ortodoxiei, când ei și acum încurajează și-și întăresc prozelitismul în țările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat „să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare”. Se găsesc de asemenea în Roma și alte institute făcute pentru a susține o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: „Institutum Pontificium Orientale” (din 1917), „Institutul Biblic Pontifical” (pentru promovarea uniatismului prin studii și publicații). Din 1921 funcționează la Roma un institut special pentru ruși, numit „Russicum”, iar în 1937 la Roma s-a desfășurat primul „Congres International pentru Orientul Creștin”.

Aggiornamento în teologia romano-catolică

În vremurile de azi, atitudinile ierarhilor și teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în „The Washington Post”, vineri, 25 Octombrie, 1996, pag. A1-A14, Academia Științifică Pontificală dădea publicității un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile și evoluția vieții pe pământ! Menționăm că raportul anual al acestei Academii reunește savanți renumiți din întreaga lume, catolici sau nu, mulți dintre ei laureați ai Premiilor Nobel. Iată declarația papei Ioan Paul al II-lea, declarație publicată în numărul mai sus amintit din „The Washington Post”:

„Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoștințele științei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluționistă este mai mult decât o ipoteză… Rezultatele cercetărilor științifice, nu raționate sau induse, ci întreprinse separat de savanți, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii.” David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Știință și Valori Umane din cadrul Conferinței Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: „Acesta este un pas important: Biserica și-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că ești liber să accepți evoluția sau orice formă de creaționism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluția care oricum există de facto. Cine se mai îndoiește astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluției? Eu cred că nimeni.”

Iată așadar cum declarațiile papei și ale oficialilor catolici neagă întreaga relatare din Cartea Facerii. Ca și pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică „soră” și să ne numim cu mândrie „frați în credință” cu partizanii lui Darwin? Și ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declarația papei reprezintă un răspuns la faimoasa „Humani Generis” - enciclica dată de papa Pius XII în 1950. În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluționistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată așadar cum gradul de apostazie al romano-catolicilor creste generație cu generație.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de actualul papă Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulți își amintesc poate de discuțiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; el este profesor de teologie în Franța și a fost adus în fața justiției de către o organizație anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O personalitate de marcă a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice „antisemitism”. Pe 13 Iunie 1960, el a fost primit în audientă de papa Ioan VI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creștine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, „Judaism and Vatican”). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în același timp, dr. Nahum Goldmann, șeful Conferinței Internaționale a Organizațiilor Evreiești, împreună cu alți reprezentanți ai lojei masonice iudaice B'nai B'rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunțe la acele versete despre patimile Mântuitorului și despre răstignire, el spunând: „cei patru evangheliști au fost niște scornitori și calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinții bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovați de genocid.” - în „Jesus et Israel, Genese de l'Antisemitisme”

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creștinism cosmetizat: „Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil și amiabil; prieten al vieții, al omului și chiar al lucrurilor lumești… un creștinism indulgent, deschis, liber, descătușat de rigiditatea Evului Mediu și eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii și obiceiurile lor.” (în „Catholic Family News”). Contribuția lui Augustin Bea la recunoașterea - adoptată de Conciliul Vatican II - a faptului că evreii nu sunt vinovați de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască „The Jewish Sentinel” (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista „Look”, în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea și de asemenea lui Jules Isaac, drept inițiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în așa numitele „Directive Spirituale”, următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

1. În ciuda refuzului de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Mesia, mozaismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.

2. Iudeii au astăzi „o misiune universală în lumea întreagă”.

3. Biserica creștină trebuie să urmeze „același plan universal al mântuirii”.

4. Atenția comună atât a iudeilor cât și a creștinilor este îndreptată către o aceeași eră mesianică.

Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declarație a cardinalului Etchegaray despre relațiile dintre Biserica creștină și iudei: „Aceste relații privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci și în aspectele ei interne, cum ar fi însăși definiția Bisericii”. Același cardinal vede relațiile dintre mozaism și Biserica creștină ca „o asiduă competiție între cei care încă îl așteaptă pe viitorul Mesia și cei care așteaptă a doua venire a Lui.”

După aceste scandaloase considerații ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceștia mai pot fi oare numiți creștini; întreaga imnografie ortodoxă și în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu întruparea, răstignirea, moartea și învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc și Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire. Vechiul Testament are desigur importanta lui covârșitoare, prorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeții Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul și despre Împărăția Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu - Biserica lui Hristos - mai strălucitor și mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creștinii, pe când iudeii încă Îl mai așteaptă; orbirea și învârtoșarea inimilor lor rămân și astăzi aceleași ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă și azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari și pe farisei că înțeleg semnele schimbării timpului, privind la cer , când e soare sau e nor, dar nu înțeleg semnele plinirii vremii. Însuși mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeași semnificație este și următorul fragment dintr-un imn ortodox. Acesta confirmă credința Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament și totodată negând dumnezeirea Mântuitorului, așa cum fac iudeii, reprezintă o veșnică osândă pentru iudei: „O, adunătură vicleană și desfrânată (adică sinagoga)… de ce ții Legământul dacă nu ești moștenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul?” (stihira III pentru Vecernia Marii Luni).

De când și-a început studiile teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influențat de duhul filosofilor necreștini moderniști: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner și de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declarațiile caracteristice papei Ioan Paul al II-lea: „Este nevoie să separăm creștinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăți în a accepta creștinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene… Înțelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creștine.” Teologul ortodox va vedea fără îndoială în această declarație a papei greșeala tipică a catolicilor privind concepția despre mântuire, despre Tradiție și despre adevărul mântuitor, anume că toate acestea sunt numai o chestiune de moștenire culturală.

Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Nu papa Ioan Paul al II-lea sau predecesorii săi au distrus romano-catolicismul; romano-catolicii înșiși au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Trupul cel Unu al Sfintei, Soborniceștii și Apostolicii Biserici (Biserica Ortodoxă).

Și ce înțeleg romano-catolicii practic prin această „adaptare culturală” a vieții Bisericii? În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II-lea, a declarat că atât musulmanii cât și creștinii sunt supușii aceluiași Dumnezeu, utilizând fiecare „cărțile noastre sfinte corespunzătoare.” Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste „cărți sfinte”, în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: „Sunt 11 lucruri spurcate - urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul și femeia ne-musulmani și Treimea.” (Articolul 1) Și încă: „Cine crede în Treime este spurcat precum urina și fecalele.” (Articolul 2). În august 1985, vizitând Marocul, același papă a afirmat despre credința noastră că este comună atât creștinilor, cât și musulmanilor. Aceste eforturi de a „adapta” religia creștină la obiceiurile și tradițiile culturale este foarte fructuoasă in Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma.

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeași bunăvoință papală. Putem menționa următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanților budiști și șintoiști care au fost primiți de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertății religioase și acelor religii care adoră natura (vizita papei la Bangkok, când papa s-a plecat în fața șefului spiritual budist). În India, papa și-a scos pantofii pentru a așeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: „omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-și rămâne fidelă ei înșiși.” Și mai mult: „Hindușii, budiștii și creștinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om și în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranta, persecuțiile.” Putem cu ușurință să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creștinii și păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeași divinitate.

În Europa acțiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost „consacrați” 10 francezi drept „lama” și într-un timp scurt au fost consacrați alți 14 francezi drept „lama” tibetani. În Franța s-au estimat 30 centre religioase tibetane la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viață a unui lama tibetan și menționează că mulți lama au sosit în Franța de la Darjeeling, India. Unul dintre ei și-a deschis în Franța în 1987, în localitatea Plaigne, „Templul celor 1000 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franța și unele dintre statui au peste 7 metri în înălțime. Acești călugări tibetani trăiesc aparent din donații, însă cum au reușit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?

Este bine știut că din trupul stricat al unei credințe eretice odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi ușor de înțeles următoarele fapte uimitoare și scandaloase, nu mai puțin condamnabile decât faptele istorice despre opulenta, erorile și atitudinea departe de smerenia creștină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericești din Biserica Romano-Catolică: „Totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, vesmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă și e dificil de prevăzut cum se va sfârși.” Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi la o ceremonie de 1 milion de participanți. Preoții se legănau în timp ce mulțimea cânta „Gloria”; după aceea, au cântat în limbile swahili, lingala și kikongo, acompaniați de chitare, acordeoane și tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coșulețe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuși și-a așezat pe cap faimoasa podoabă „Masai” de 40 centimetri înălțime, ornată cu pene, iar pe umeri purta o mantie „Masai” roșie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa a constat din cântece și dansuri tradiționale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când își ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Națională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de așa-numite elemente creștine din dansuri tradiționale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbați și femei, trebuie să salute Crucea.

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcați și purtând ornamente multicolore, au executat dansuri rituale acompaniați de bătăi de tobe.

În septembrie 1984 papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indienii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: „Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism.” De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, ne mai ascuns sub masca unei liturghii creștine. Astfel, papa însoțit de vrăjitori, s-a deplasat într-o pădure. Jurnalul l'Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei și a morților. Papa a executat toate mișcările și gesturile rituale, folosind făină și apă și împrăștiindu-le pe pământ în mai multe direcții. După aceea, el însuși s-a plecat la pământ.

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago (1893) și Paris (1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova „o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile și tradițiile”, așa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. El a primit în bazilica Sfântului Francisc din Assisi pe reprezentanții marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buddha. Episcopii catolici au văzut statuia și nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacția masonilor, care și-au publicat victoria în ziarul „Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: „Catolici, ortodocși, protestanți, evrei, musulmani, hinduși, budiști, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii.”

Relațiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri și sunt binecunoscute în occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea Subminarea Bisericii Catolice că în acest secol mulți papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase („The Wonderer”) sau la alte reviste (ca „The National Review”). Mary Ball afirmă că papa Ioan al XXIII-lea era inițiat în francmasonerie și că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan XXIII și de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II inițiativa de a anula interdicția credincioșilor catolici de a putea fi și masoni) a fost în aceeași lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În „CDL Report” din mai 1995 găsim următoarea mențiune: „Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalți reprezentanți ai staff-ului Vaticanului sunt membri ai masoneriei și aparțin Ritului Scoțian.”

Concluzii

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu ușurință dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-și menține și extinde supremația. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învățătura apostolică, a luptat să supraviețuiască prin filosofia sa umanistă și antropocentrică. Astfel, nici harul și nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtășite credincioșilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate) explică rolul major acordat omului (papei) pentru a susține și justifica credința lor falimentară și nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul și celelalte metode folosite pentru a-și câștiga cât mai mulți credincioși, ne fac astăzi să privim cu multă circumspecție la declarațiile de iubire și respect pe care le fac ei cu insistentă față de creștinismul ortodox răsăritean.

Bibliografie:

„Istoria Bisericii universale”, vol. II, Edit. IBMBOR, București, 1993

„Rugăciune și lumină mistică”, Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ed. Dacia, Cluj, 1998

„Distrugerea Bisericii Romano-catolice”, în Rev. „Francmasoneria”, pag. 49-51, nr. 1, 1999

„Ortodoxie și ecumenism”, Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, Mănăstirea Slătioara, 1997

„Cine atacă Biserica Romano-Catolică?”, articol pe internet, „Romanian Historical Studies”

„Studii Teologice”, nr. 5-6, 1955

Schisma între Răsăritul şi Apusul creştin Nașterea autorității papale Credința noastră Apologetică