O opinie ortodoxă despre clonare

Clonare

Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev, Institutul Teologic Sf. Tihon, Moscova

În discuțiile despre clonare, un aspect a trezit nedumerirea ortodocșilor: oameni absolut necredincioși, necreștini declarați, se pronunță împotriva clonării. Noi am observat cu nedumerire că acele grupe cu care noi, de obicei, ne contrazicem, de data aceasta s-au dovedit a fi pe aceeași linie cu noi. Cine din ortodocși ar fi putut să vadă un aliat în congresul american sau în președintele Clinton? Dar uite că și ei s-au pronunțat împotriva clonării oamenilor. Desigur, aceasta este o mirare îmbucurătoare. Dar mirarea este o reacție emoțională. Însă, în ortodoxie, se obișnuiește a gândi asupra reacțiilor proprii, asupra motivelor acțiunilor și sentimentelor personale. Dacă noi, în această problemă, ne-am dovedit a fi împreună cu necreștinii, ce înseamnă asta?

Reflexele partinice se revoltă: de vreme ce tu te-ai dovedit a fi solidar cu dușmanul tău, înseamnă că ai greșit ceva. Însă aici, de acum, e treaba rațiunii și a conștiinței să spui acestor reflexe: „taci!” Nu merită să te cerți cu tabla înmulțirii, chiar dacă cu ea e de acord cel mai înrăit dușman al tău. Lumea oamenilor e foarte complicată. Și în această lume, noi nu avem dușmani absoluți. Nu există oameni cu care noi să ne contrazicem absolut în toate. Contrazicându-ne în ceva, noi avem păreri înrudite în altceva. Cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur: „Noi nu avem nimic comun doar cu diavolul, însă cu toți oamenii, noi avem multe în comun”.

Înseamnă că nu pe tine trebuie să te condamni pentru neatenția în urma căreia, dintr-o dată, te-ai dovedit solidar cu oponenții tăi tradiționali, ci să te bucuri pentru aceea că ceva general uman s-a dovedit a fi mai puternic decât ceea ce le desparte. Și aici apare întrebarea: motivele pentru care creștinii ortodocși se feresc de experimentele clonării sunt strict bisericești sau nu? Noi ne pronunțăm împotriva clonării deoarece această activitate contrazice ceea ce scrie în catehismele noastre, sau din alte motive? Ceea ce e specific doar creștinismului ortodox, ceea ce deosebește concepția noastră de concepția celorlalți oameni ne obligă să fim împotriva clonării sau poate că argumentele noastre, dacă e să ne gândim mai serios, se vor dovedi a fi aceleași pe care le înaintează oamenii altor credințe și convingeri?

Eu cred că merită să ne gândim la asta anume pentru succesul luptei noastre împotriva clonării. Se știe că atât în Rusia, cât și în alte țări, cea mai mare prăpastie între Biserică și „societatea civilă” se ivește anume în sfera problemelor despre reproducere. Problemele moralei sexuale, a contraceptivelor, a avorturilor etc., Biserica le tratează evident (și spre mâhnirea lumii laice) altfel decât o fac stereotipurile conștiinței de masă. În conștiința de masă, e foarte adânc înrădăcinat stereotipul potrivit căruia „Biserica întotdeauna e împotriva a ceea ce aduce bucurie oamenilor”. Hai să nu ne amăgim, autoritatea Bisericii în societate nu e chiar atât de mare ca în conștiința oamenilor nebisericești, opinia susținută de Biserică să devină de la asta mai autoritară și mai acceptabilă. Dimpotrivă, în conștiința multor oameni, problemele legate de viața sexuală se rezolvă mai degrabă printr-o reacție inversă celei bisericești: „Ei, dacă până și călugării ăștia care nu înțeleg nimic în dragoste și plăcere ne spun să ne ferim de asta, cu atât mai mult merită să încerci!” Înseamnă că noi trebuie să înaintăm argumente care să fie înțelese nu numai pentru oamenii care acceptă întru totul sistemul de valori bisericesc, ci argumente înțelese pentru „cei din afară”. Eu cred că e de folos a specifica oamenilor că noi avem aceleași motive împotriva clonării ca și voi, majoritatea oamenilor… În primul rând, noi ne ferim să pătrundem într-o sferă despre care cunoaștem foarte puțin. Câștigând în ceva, oare nu vom pierde noi altceva mult mai important, deocamdată neobservat pentru noi? O dată noi „am făcut-o”. Nouă „ne-a mers” în acea joacă pe care au pornit-o fizicienii în anii patruzeci. După mărturiile personale ale autorilor bombei atomice americane, ei nu știau dacă reacția atomică provocată de ei va avea un efect local limitat sau, odată începută descompunerea atomică, va înghiți materie la nesfârșit, și până la urmă va nimici toată substanța vie din jur, va nimici Pământul, tot Universul… Atunci nouă ne-a mers. Sub lopata noastră îndrăzneață, nu s-a dovedit a fi nici o mină. Dar oare există garanția că în locul unde sapă astăzi biologii nu este o astfel de mină? Analogia cu fizicienii atomiști ne ajută să exprimăm și a doua temere a noastră. Unde e garanția că din clonare nu se poate face o „bombă biologică”? Unde e garanția că stăpânitorii lumii acesteia nu vor utiliza această practică pentru producerea unei noi rase umane care să corespundă mai bine închipuirilor lor despre alegătorul ideal? Oare nu vor crește laboratoarele pentru clonare niște „iliescieni” și „pedeserei” docili?

În al treilea rând, cum vor arăta relațiile între oamenii acestor rase diferite? Oare toți vor recunoaște clonele drept oameni? Ce vor fi ei în propria lor receptare? Cum vom arăta noi în ochii lor? Mai pe scurt, aici noi ajungem la întrebarea pe care Biserica de mult le propune medicilor și juriștilor să o rezolve: „Ce este omul”? Când începe și când se termină viața omenească? (problema avorturilor și a eutanasiei); Ce îl face pe om să fie om? (problema oamenilor cu psihicul afectat).

În al patrulea rând, se va declanșa oare instinctul matern la femeie, dacă ea nu va trece prin purtarea sarcinii și nașterea copilului? Oare va fi iubit un astfel de copil? În general, aceste argumente se pronunță în jurul problemei drepturilor omului: ce drepturi are omul și cine anume deține aceste drepturi? Dar are oare Biserica unele argumente proprii împotriva clonării, care să fie specific creștine? Deocamdată eu nu am întâlnit astfel de argumente. Strigătele emoționale de felul că crearea omului de către om este uzurparea drepturilor Creatorului Divin, și de aceea e satanism curat, mie nu mi se par convingătoare. La urma urmei, la început și lumina a apărut după voia dumnezeiescului „Să fie!” Acum însă, crearea luminii e accesibilă și oamenilor, și noi nu vedem nimic blasfemator în lucrul electricianului sau a operatorului stației electrice.

Graba unui astfel de argument se vede din pilda extraordinară povestită de Antoine de Saint-Exupery în romanul „Citadela”: „Trăia pe lume un alchimist, el voia să descopere taina vieții. Și s-a întâmplat așa încât cu ajutorul resorturilor, el a reușit să obțină un boț de aluat viu. Au alergat logicienii. Ei au repetat experiența, au amestecat prafurile și aliajele, au aprins focul sub resort și au obținut încă un boț viu. Ei au plecat strigând tare că taina vieții nu mai este taină, că viața este o urmare firească a cauzelor și efectelor, influențele pe care le suportă prin încălzire elementele lipsite de viață. Logicienii, ca întotdeauna, au înțeles totul de minune. Ei n-au înțeles că natura creatului și natura creării nu seamănă între ele, puterea creativă, epuizându-se, nu lasă urme. Nu în zadar creatorul întotdeauna abandonează creația sa și creația intră sub stăpânirea logicii. Și eu m-am îndreptat smerit spre prietenul meu geometrician. „Unde ai văzut tu ceva nou?- a întrebat el – viața a dat naștere vieții. Noua viață a apărut datorită alchimistului, iar alchimistul, din câte știu eu, este viu. Despre el au uitat, cum se și cădea, creatorul dispare și ne lasă nouă creația”.

Dacă savantul cu rațiunea sa creează viață, asta nicidecum nu înseamnă că pentru crearea vieții nu e nevoie de minte. Dacă omul poate crea viață, înseamnă că el, într-adevăr, poartă în sine chipul propriului său Creator. Eu sunt convins că orice performante ale științei nu fac decât să-L proslăvească pe Creatorul rațiunii noastre, dar nicidecum nu-L hulesc. Eu am avut ocazia să aud și următorul argument specific „teologic” împotriva clonării: aceasta va fi o naștere fără dureri, și prin aceasta se va anula porunca Domnului, care a trimis suferințe în timpul nașterii pentru păcatul originar. Dar pedeapsa pentru păcat a fost triplă: nerodirea pământului, care va rodi doar „spini și pălămidă”; greutatea muncii („în sudoarea frunții tale”) și chinurile nașterii. La drept vorbind, cu toate aceste urmări ale păcatului originar, munca omenească luptă de mult și cu destulă eficientă, iar Biserica nu l-a condamnat niciodată pentru asta. Dacă ar fi să înțelegem prea ad literam aceste cuvinte din Vechiul Testament, va trebui să condamnăm munca amelioratorilor (cum de îndrăznesc să îmbunătățească pământul blestemat de Domnul!). Va trebui să condamnam orice progres tehnico-științific, orice invenții care ușurează munca omului (începând de la folosirea animalelor domestice, inventarea rotii, a morii și a plugului). Va trebui să-i dăm anatemei pe anesteziologi, care ușurează suferințele femeii din timpul nașterii.

Rezultatul principal al păcatului originar nu stă deloc în durerea venirii omului pe lume, ci în durerea plecării lui din ea. După cuvintele cuviosului Marcu Ascetul, de la proto-părintele nostru, „noi am moștenit nu păcatul lui Adam, ci moartea provenită din el… Pentru că nu se putea ca noi, care am provenit din morți, să fim vii”.

Dacă rodul păcatului primordial ar fi constat anume în suferința nașterii, atunci noi ar fi trebuit să acceptăm dogma catolică despre imaculata concepție a Fecioarei Maria. Căci doar nu numai catolicii, ci și ortodocșii consideră că nașterea lui Iisus din Maria a fost fără dureri. Dar catolicii văd în aceasta dovada faptului că Maria era de acum sustrasă acțiunii păcatului originar. Ortodocșii însă nu văd necesitatea de a trage o astfel de concluzie, care, în esență, anulează necesitatea venirii lui Dumnezeu în lume și unicitatea Jertfei Lui mântuitoare, anume pentru faptul că noi nu confundăm urmările particulare pământești ale păcatului originar cu acea catastrofă principală pe care el a provocat-o în relațiile noastre cu viața, adică cu Dumnezeu.

În general, în reacția lumii catolice împotriva clonării se conține cu mult mai mult elementul specific confesional decât în ortodoxie. Pentru catolici, clonarea ridică o gravă problemă teologică: oare vor moșteni păcatul originar oamenii apăruți pe lume fără actul sexual, iar dacă se va moșteni, în ce chip se va transmite acesta? Chestiunea constă în faptul că din timpul lui Augustin, catolicii consideră că păcatul originar se transmite prin actul zămislirii, deoarece de actul zămislirii se leagă o oarecare „plăcere necuvenită”. Nunta e permisă, și zămislirea la fel. Dar, după cuvintele scriitorului creștin latin din primele veacuri, Tertulian, „Nunta este o desfrânare acceptată”. În desfătarea erotică, soții își pierd controlul asupra lor, îndulcindu-se unul de altul, îl uită pe Dumnezeu, și prin această fisură, în plodul zămislit de ei, pătrunde un fel de „stricăciune”…

Dar unde e plăcerea originilor acelei vieți care a fost obținută printr-o operație asupra unei celule somatice obișnuite? Apariția acestei celule primare e legată mai degrabă de neplăceri. Cum dar se va transmite aici „păcatul originar”? Omul zămislit fără plăcere și fără împreunare, după logica augustină, se dovedește a fi în afara puterii păcatului originar.

Ortodoxia însă nu vede aici o problemă. Biologia mai degrabă întărește vechea noastră convingere: omul a fost creat pentru nemurire. Celulele noastre sunt într-adevăr nemuritoare. Ele în sine sunt capabile să se separe la nesfârșit și să nu moară, în cazul în care în mediul exterior nu există piedici pentru aceasta. Înseamnă că viața noastră e limitată nu de natura noastră, ci de condițiile în care trăim (în care noi ne-am aruncat prin căderea în păcat). Dar, deoarece celula luată pentru clonare și ființa crescută din ea oricum vor viețui în lumea noastră căzută, suflarea mortalității „originare”, vai, oricum o va cuprinde. Și nu biologii, ci doar Cel Care El singur deține nemurirea poate apăra viața noastră de moarte sau să ne întoarcă în ea… Așa că clonarea nu contrazice nicidecum interpretarea ortodoxă a păcatului originar. Mai degrabă e invers, discuțiile despre clonare sunt importante pentru polemica cu catolicismul și augustinismul.

În parte, e posibilă o analiză a întrebării prin ce anume se transmite „păcatul originar”: se petrece asta „din inițiativa” părinților, care, zămislind copilul, îi transmit împătimirea lor sau asta nu depinde de felul în care copilul este zămislit, ci pur și simplu pentru că el pășește în lumea noastră bolnavă? În orice caz, enunțul Sinodului din Cartagina din 252 („Să nu se interzică botezul copilului care, abia născut, nu a păcătuit cu nimic, în afară de faptul că, provenind din trupul lui Adam, a preluat molima morții vechi prin însăși nașterea sa”) admite o interpretare dublă.

Încă o întrebare o constituie și aceasta: va fi oare om ființa clonată? În scrierile bisericești, uneori e exprimată părerea cum că sufletul copilului se conține în sămânța tatălui (teoria traducționistă). Potrivit ei, încă în sămânța lui Adam existau sufletele noastre ale tuturor. Noi toți am fost în Adam atunci când el a greșit și de aceea și noi suntem părtași la acel păcat… Prin urmare, copilul care își are originea nu în sămânța tatălui, ci de la celula somatică a acestuia, nu va avea suflet.

Dar și acest punct de vedere e preluat mai mult de catolicism decât de ortodoxie. În concepția ortodoxă, sufletul omului, personalitatea lui se creează de către Dumnezeu. Părinții îi dau doar trupul. De aceea, pentru teolog, problema constă aici numai în aceasta: va ajuta oare Domnul să unească cu embrionul, obținut în rezultatul clonării, sufletul omenesc? Pentru că aceasta e o problemă de voință a lui Dumnezeu, nu putem avea un răspuns anticipat. Și extrem de îndrăzneață este fapta unui oarecare preot care a refuzat să boteze un copil despre care părinții au spus că el a fost „conceput în eprubetă”. Cred că și în cazul clonelor, Biserica va insista pentru a-i recunoaște ca oameni (pentru a nu admite experimentele asupra lor sau dezmembrarea lor în „piese de schimb”) și îi va boteza și îi va împărtăși pe acești micuți.

Această problemă, cât n-ar părea de straniu, de acum e rezolvată de tradiția bisericească. În „Trebnicul” Sf. Petru Movilă, există rânduiala „Despre botezul celor asemenea cu animalele și a altor ciudățenii născute”. În el găsim prescris: „Dacă vreun monstru sau o oarecare ciudățenie se va întâmpla să se nască din femeie, dar nu va avea chip de om, să nu se boteze. Dar dacă faptul se va pune la îndoială, să se boteze cu o condiție: Dacă acesta este om, se botează robul lui Dumnezeu cutare în numele Tatălui ș.a.m.d.”. În genere, pentru Biserică e caracteristic să se insiste asupra faptului că granițele clasei ființelor numite om să se lărgească. Pentru concepția laică, dimpotrivă, e caracteristică tendința spre îngustarea limitelor existentei umane (copiii în pântecele mamei nu sunt oameni, bolnavii de comatoză nu sunt oameni, copiii născuți fără creier nu sunt oameni, copiii afectați de sindromul Down la fel…). Așa că și în cazul clonării, nu merită să mergem împotriva tradiției bisericești și să rezolvăm negativ întrebarea dacă sunt sau nu oameni aceste „ciudățenii”.

Mai există în scrierile bisericești precauții împotriva activismului care depășește limitele lumii create de Dumnezeu. Nu arareori, ele sunt folosite ca argument care explică ostilitatea ortodoxiei în fața clonării. Dar dacă ar fi să folosim cu sinceritate acest argument, atunci ar trebui să interzicem să se mai ardă în biserici lumânări de parafină (această substanță nu a existat în „lumea creată de Dumnezeu” până la apariția chimiei omenești), să se toarne vaselină în candele, să se poarte haine sintetice, să se coacă anafure (ele doar nu cresc în curtea bisericii) și, în genere, să interzicem traiul în lumea culturii. Lumea „noosferei” (nu în sensul oculto-cabalistic, ci în sensul pur culturologic: noosfera ca lume de care s-a atins activitatea omenească) este mediul nostru de viață inevitabil. Și aici e foarte greu de hotărât: ce putem atinge noi cu „dreapta noastră reformatoare” și ce nu. În orice caz, interdicția de a schimba lumea și chiar omul nu se susține (numai dacă noi nu vrem să anulăm medicina ca atare). Pot fi puse în discuție doar scopul și urmările intervenției noastre. În încheiere, vreau să atrag atenția că goana nesăbuită după argumente teologice împotriva clonării poate da rezultate neașteptate. Cât n-ar părea de straniu, clonarea este înfăptuirea unei scheme prezente în literatura ascetică. În orice caz, în școala lui Origen (în particular la Sf. Grigore de Nyssa), exista presupunerea că omul, până la cădere, era capabil de o înmulțire în afara sexualității, o înmulțire a neamului său care să nu fie legată de plăcerea trupească.

Altă problemă este că adepții clonării susțin această idee, desigur, nu din simpatie pentru extremitățile ascetice. Visul lor nu este înmulțirea fără excitarea sexuală, ci jocurile erotice lipsite de complicațiile gravidității și ale nașterii. Dar aceasta iarăși este o problemă de o posibilă utilizare socială a clonării, și nu o problemă de atitudine față de clonare ca atare.

Așadar, după părerea mea, clonarea în sine nu este păcat. Nu este încălcarea vreunui aspect al învățăturii biblice. Dar este foarte mare pericolul folosirii clonării în scopul păcatului, și de aceea ar fi mai înțeleaptă și mai morală abținerea de la astfel de experimente ciudate.

Prin acest text, eu am vrut doar să-i ajut pe oamenii bisericești să poarte discuții referitoare la clonare, să-i ajut în alegerea acelor argumente care să nu fie trase de păr, care să nu fie cripto-catolice și care să fie înțelese de oamenii neîmbisericiți. Iarăși repet: noi suntem împotriva clonării. Dar noi suntem împotriva ei nu pentru că ne apărăm catehismul nostru ortodox, ci pentru faptul că suntem pur și simplu oameni, iar motivele pentru care noi ne împotrivim clonării sunt aceleași ca și la oamenii din afara Bisericii. Unele argumente se vor dovedi a fi aceleași cu ale oamenilor necredincioși. Unele se vor dovedi că circulă nu numai la noi, ci și în mediul altor tradiții religioase. Dar argumente serioase, care să fie specific creștine, eu încă nu am reușit să găsesc. Nu trebuie să ne rușinăm de asta. Dimpotrivă, faptul merită evidențiat: căci și așa se depun nu puține eforturi de către oponenții noștri pentru a ne conferi în ochii opiniei publice chipul unor reacționari, dușmani dintotdeauna ai științei. De aceea e cazul să subliniem: lupta noastră nu este împotriva științei. Noi pur și simplu vrem ca folosirea performantelor științei să fie omenească sau deloc.

Credința noastră Apologetică