Odaia de Sus

Bogdan Mateciuc

După Învierea şi Înălţarea Domnului Iisus Hristos, ucenicii Lui au continuat să se strângă pentru a se închina împreună lui Dumnezeu şi a-l slăvi pe Cel trimis de El ca Mântuitor al lumii. De la început, această credinţă în Iisus din Nazaret i-a deosebit pe aceştia de restul oamenilor care credeau în Dumnezeu şi care mergeau să se închine în sinagogi şi în Templul de la Ierusalim (distrus apoi de romani în anul 70). Credinţa în Hristos îi făcea pe ucenicii Lui să vadă cu alţi ochi atât Legea veche, care îşi găsise deja o împlinire şi o plinire în persoana Lui, cât şi prezentul şi viitorul care de acum erau trăite întru lucrarea mântuirii şi nădejdea învierii. Aceste diferenţe nu au întârziat să-i separe pe ucenicii lui Hristos de restul lumii, în scurt timp ei fiind daţi afară din locurile publice de închinare şi prigoniţi pentru noua credinţă.

Din Sfânta Scriptură aflăm că ucenicii Lui au început să fie numiţi creştini în Antiohia. Denumirea s-a generalizat şi a început să fie folosită pentru identificarea celor ce credeau în Iisus Hristos - în număr tot mai mare, atât dintre evrei, cât şi dintre neamuri. Strângerea laolaltă a creştinilor şi comuniunea lor întru Hristos au reprezentat temelia pe care a început să se zidească Biserica. Comuniunea a condus la comunitate, iar comunitatea era Biserica lui Hristos.

Comuniunea lor se întemeia pe participarea la slujbe închinate lui Dumnezeu. Rugăciunile înălţate în comun, citirea cuvintelor de învăţătură din Vechiul Testament şi din epistolele primite de la Apostoli, explicarea şi învăţarea lor către cei credincioşi, precum şi sfânta împărtăşanie făceau parte din fiecare strângere laolaltă. Participarea fiecăruia la aceste slujbe nu era nici pe departe un gest sau o prezenţă formală, ci fiecare credea în inima lui că este parte a noului popor ales al lui Dumnezeu, aflat într-o relaţie duhovnicească cu El şi condus fiind de către Iisus Hristos către Împărăţia lui Dumnezeu. Slujba de închinare nu era săvârşită doar de către conducătorul adunării, ci de către toţi, printr-o participare activă care  întărea comunitatea şi zidea credinţa fiecăruia.

În vremurile moderne însă şi cu precădere în bisericile de la oraş, această comuniune a creştinilor a dispărut. Grijile zilei şi nebunia veacului în care trăim au sădit în noi sămânţa individualismului şi a răutăţii. În acelaşi timp, unele formalizări din biserică au contribuit şi ele la dispariţia comuniunii creştineşti.

Una dintre aceste formalizări rău-făcătoare a fost introducerea corului în biserici.

Aşa cum am arătat mai sus, la început creştini adunaţi în biserică participau activ la sfintele slujbe. Fiecare îşi aducea contribuţia potrivit cu rolul său şi cu darurile sale. Cea mai la îndemână formă de participare pentru toţi era cântatul imnelor de slavă către Dumnezeu.

În timp, pe măsură ce în biserici s-a pus un accent tot mai mare pe formă şi pe tipicul bisericesc, s-a hotărât ca această cântare să treacă la un număr foarte restrâns de oameni pricepuţi în ale cântatului. Astfel, întrucât aceştia au început să cânte altfel de cum cânta adunarea celor credincioşi, cei credincioşi sunt reduşi la postura de simpli spectatori înaintea prestaţiei oferită de noul cor. Dacă până atunci ei făceau slujba împreună cu preotul, acum slujba a început să fie săvârşită aproape exclusiv între preotul din altar şi cor. Cu îngăduinţa preotului care aprobă corul, cei credincioşi sunt scoşi afară din slujbă şi li se cere doar să vină la biserică ca să facă act de prezenţă. Urmare aceste inovaţii, gândurile celor din biserică încep să se împrăştie şi, astfel, mulţi ajung să se folosească prea puţin de participarea lor acolo. Căci ce altă pază mai bună este împotriva împrăştierii gândurilor decât participarea cu trupul, prin cântare? Aşa am ajuns să avem astăzi un mers la biserică care nu e mers la biserică. Simpla prezenţă fizică la slujbă nu ajută sufletului şi de aceea aceste slujbe nu reuşesc să îi prefacă pe oameni şi nici nu le schimbă inima, aşa cum ne cere Hristos.

Dacă ar fi să-i întrebăm pe preoţii din acele biserici de ce au adus un cor - personal, chiar am făcut asta - răspunsurile primite ar fi întristător de lumeşti. "Pentru că este frumos... Ca să avem şi noi o biserică deosebită... Ca să ne încânte..."

Superficialitatea unor asemenea răspunsuri este ilustrativă pentru neînţelegerea răului ascuns care se săvârşeşte acolo. Dacă vrem încântare sau alte mişcări sufleteşti de natură artistică, putem merge la teatru sau la Operă. Altfel, biserica devine scenă de desfăşurare pentru calităţile vocale ale sopranei de la balcon. Cât de departe este această privelişte de comuniunea creştinilor şi de menirea sfintelor slujbe!

În istoria Bisericii, corul a apărut târziu, în epoca modernă, în urma "deschiderii" Ortodoxiei către lumea occidentală si în urma pătrunderii duhului lumesc de sorginte romano-catolică, care căuta plăcutul si artisticul lumesc în defavoarea duhovnicescului. În Biserica Ortodoxă Română, un impuls puternic în această direcţie a fost dat la mijlocul secolului al XIX-lea prin acţiunile politice ale lui Alexandru Ioan Cuza, de îndepărtare din Biserică a influentelor greceşti – pe plan muzical acestea fiind reprezentate de muzica psaltică. Foarte curând însă, s-a putut vedea că muzica nouă, corală, care pătrundea în Biserică, avea un caracter laic, de împrumut, străin si nepotrivit Ortodoxiei.

La anul 1846, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol dăduse o enciclică de condamnare a înnoirilor muzicale în Biserică (textul integral al enciclicii). În faţa "modernizării" Bisericii, enciclica a rămas slovă moartă.

Astăzi, a fi membru în corul bisericii conferă şi un statut aparte care hrăneşte nişte orgolii subţiri. Aşa cum băiatul care citeşte Apostolul este cineva (nu oricine citeşte Apostolul, nu-i aşa?), aşa şi membrii corului nu sunt creştini de rând. Corul apare ca o unitate distinctă în biserică, iar domnul sau doamna din cor se bucură de respectul cuvenit unuia care e cu o treaptă mai aproape de Dumnezeu.

∆ pagină sus