Două cuvinte despre mântuire

Ortodocșii și apusenii înțeleg lucruri diferite prin mântuire

Bogdan Mateciuc

Deseori ortodocșii și neoprotestanții discută despre mântuire și despre cum se ajunge la ea plecând de la premiza că ei înțeleg același lucru prin termenul „mântuire”.

De-a lungul timpului, în urma numeroaselor întrebări puse de neoprotestanți, mi s-a întărit convingerea că mântuirea este înțeleasă diferit de ortodocși și de neoprotestanți.

Când vorbesc despre „mântuire”, (neo)protestanții înțeleg prin aceasta exclusiv iertarea păcatelor. Astfel, a fi mântuit înseamnă a avea păcatele iertate și a fi gata pentru Împărăția Cerurilor (potrivit învățăturii protestante). Pe de altă parte, ortodocșii înțeleg prin „mântuire” ceva mult mai complex, aparte de iertarea păcatelor.

Din punct de vedere etimologic, termenul „mântuire” înseamnă izbăvire, eliberare. Se pune problema - izbăvire din ce? Biserica Ortodoxă folosește termenul „mântuire” cu referire la izbăvirea sau eliberarea de sub puterea păcatului. Această eliberare nu este una abstractă, declarată în mod juridic ca în învățătura protestantă, ci efectivă („Fiți sfinți pentru că și Eu sunt sfânt”).

Există două mântuiri: cea generală, a întregii omeniri (mântuirea obiectivă), săvârșită pe Cruce când Mântuitorul a biruit păcatul, și cea personală, care este o intrare sau o însușire de către om a mântuirii (mântuirea subiectivă). Mântuirea generală sau obiectivă este prin Har; mântuirea personală sau subiectivă este tot prin Har, în sensul că Dumnezeu în mila Sa dă tot ajutorul pentru ca omul să intre în această mântuire. Această intrare nu este nici abstractă și nici instantanee - unele păcate dispar mai repede, altele mai greu. Este un proces pe care Sf. Apostol Pavel îl compară cu o alergare sportivă. Cununa care stă înaintea alergătorului creștin este mântuirea deplină.

Ortodocșii și protestanții, înțelegând lucruri diferite prin acest termen, se dispută cu privire la lucrurile care contribuie la obținerea mântuirii. Dacă e să înțelegem prin „mântuire” iertarea păcatelor, atunci aceasta se obține într-adevăr prin credința în Iisus Hristos, așa cum afirmă și protestanții. Păcatele mărturisite și lăsate sunt iertate.

Un subiect de dispută pentru protestanți este rolul faptelor bune. Protestanții, înțelegând prin „mântuire” iertarea păcatelor și declararea instantanee, de tip juridic, din partea lui Dumnezeu a neprihănirii omului, afirmă că faptele bune nu au nici un rol în obținerea iertării. Acest lucru este adevărat pentru iertarea păcatelor, pentru că aceasta nu se obține pentru merite ale noastre, ci prin Harul și mila lui Dumnezeu.

Ortodocșii, pentru care mântuirea este curățirea reală de păcate, afirmă rolul faptelor bune în acest proces. În vindecarea și părăsirea deprinderilor rele, faptele bune au un rol terapeutic pentru păcătos. Ele sunt mântuitoare și îl ajută pe om la această mântuire în sensul că îl eliberează și vindecă pe păcătos de deprinderile păcătoase. Se știe faptul că inima omului se modelează după actele exterioare lucrate prin voința sa. Lucrarea faptelor bune și hotărârea de a nu mai repeta păcatele sunt mântuitoare, adică ajută la mântuirea omului. De aceea învățătura creștină ortodoxă afirmă mântuirea prin credință și prin fapte.

În acest context, expresia protestanților „Sunt mântuit” nu are sens. Un om este mântuit abia atunci când s-a eliberat de orice păcat din viața lui. Ori, acest lucru nu se poate afirma cu certitudine într-o viață de om.

Iată câteva versete din Noul Testament; toate indică spre lucrarea faptelor bune ca parte a parcurgerii și atingerii mântuirii.

În Iope era o ucenică, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune și de milosteniile pe care le făcea. (Fapte 9:36)

[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui... Dar acum, izbăviți fiind de păcat și robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveți roada voastră spre sfințire, iar sfârșitul, viață veșnică... Dacă viețuiți după trup, veți muri, iar dacă ucideți, cu Duhul, faptele trupului, veți fi vii... Aceasta, fiindcă știți în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziți din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă. Ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte. (Rom. 2:6; 6:22; 8:13; 13:11-14)

Dacă, într-adevăr, L-ați ascultat și ați fost învățați întru El, așa cum este adevărul întru Iisus, să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare și să vă înnoiți în duhul mintii voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului. (Efes. 4:21-24)

Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea și urmează dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea. Luptă-te lupta cea bună a credinței, cucerește viața veșnică la care ai fost chemat și pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori... Să facă ce e bine, să se înavuțească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-și bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viața veșnică. (1 Tim. 6:11, 12, 18, 19)

Vrednic de crezare este cuvântul, și voiesc să adeverești acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune și de folos oamenilor. (Tit 3:8)

Părtășia ta la credință să se facă lucrătoare în deplina cunoștință a oricărei fapte bune, pe care o faceți pentru Hristos Iisus. (Filim. 6)

Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși. Dar va zice cineva: Tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar și demonii cred și se cutremură. Vrei însă să înțelegi, omule nesocotit, că credința fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că, credința lucra împreună cu faptele lui și din fapte credința s-a desăvârșit? (Iacov 2:17-22)

Pentru aceasta, puneți și din partea voastră toată sârguința și adăugați la credința voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoștința. (2 Pet. 1:5)

Știu faptele tale și osteneala ta și răbdarea ta... Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu... Nu te teme de cele ce ai să pătimești. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniță, ca să fiți ispitiți, și veți avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții... Am auzit un glas din cer, zicând: Scrie: Fericiți cei morți, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăiește Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei... Am văzut pe morți, pe cei mari și pe cei mici, stând înaintea tronului și cărțile au fost deschise; și o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieții; și morții au fost judecați din cele scrise în cârti, potrivit cu faptele lor. (Apoc. 2:2, 7, 10; 14:13, 20:12)

În mod particular, întâia Epistolă a Sf. Ap. Ioan atrage atenția asupra necesității unirii credinței cu lucrarea faptelor bune; simpla credință cu mintea (așa cum cred și dracii) nu este suficientă pentru mântuire.

Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzește, mincinos este și întru el adevărul nu se află. Cine păzește cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârșită. Prin aceasta cunoaștem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, și el așa să umble... Oricine și-a pus în El nădejdea, acesta se curățește pe sine, așa cum Acela curat este... Oricine rămâne întru El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut... Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârșește păcat, pentru că sămânța lui Dumnezeu rămâne în acesta; și nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu. (1 In. 2:4, 5, 6; 3:3, 6, 9)

În concluzie, omul are iertarea păcatelor prin credința în Iisus Hristos și prin mărturisirea și părăsirea păcatelor. Măsura în care s-a mântuit poate fi apreciată însă numai la Judecata de Apoi, în funcție de faptele sale bune și de nevoința sa spre o viață sfântă. Trebuie menționat aici că Judecata nu se va desfășura cu Iisus Hristos prezidând un juriu de o manieră lumească și trimițând oamenii în Iad. Faptele bune sau rele ale oamenilor (structura lor sufletească) - „cum te voi găsi, așa te voi judeca” - sunt cele care îi vor duce pe aceștia în Rai sau Iad. Faptele tuturor vor fi revelate în fața dreptului Judecător și a puterilor cerești. Temelia pentru schimbarea acestei structuri sufletești („mântuire”) este credința în Iisus Hristos, iar transformarea efectivă se realizează cu vrerea omului și cu ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru o analiză detaliată asupra celor două concepții asupra noțiunii de „mântuire”, vezi articolul Două concepții despre mântuire.

Credința noastră Apologetică