O democratie ciudată

Bogdan Mateciuc, 22 octombrie 2004

 

Democratia, ca sistem politic, fie prin definitia etimologică, fie prin pretentiile proclamate astăzi, implică conducerea unui popor prin el însusi, prin alegerea unor reprezentanti care să-l reprezinte si să dea curs vointei populare.

Cu alte cuvinte, simplificând oarecum lucrurile, un grup de o sută de oameni, neputând vorbi toti deodată, aleg doi din rândul lor, care să vorbească si să actioneze în numele lor.

Rezultă de aici că, într-un sistem democratic, alesii unui popor sunt – sau ar trebui să fie – „goarna” si reprezentantii intereselor acelui popor, actionând potrivit cu dorintele acestora. Sistemul prin care sunt alesi liderii de sindicat e o reprezentare aproape perfectă a sistemului democratic. Aici însă, liderul de sindicat nu este seful sindicalistilor, ci reprezentantul lor. Nu sindicalistii ascultă de conducător, ci conducătorul de membri de sindicat, si actionează mai departe potrivit cu dorintele acestora.

La nivel statal, spre deosebire de simplitatea procesului democratic din cadrul unui sindicat, intervine si problema legii si a autoritătii.

Poporului, după ce îsi alege reprezentanti si conducători, i se cere să asculte de conducători – aparatul de stat. Astfel, reprezentantii si conducătorii sunt alesi de popor pentru a-i reprezenta valorile nationale si punctul de vedere, iar conducătorii asigură aplicarea legilor, care la rândul lor sunt formulate de reprezentanti potrivit cu vointa poporului.

Aceasta fiind teoria, să vedem ce avem în practică, în România si de fapt în întreaga Europă. Cazul Statelor Unite nu poate fi abordat aici pentru că publicul american are o gamă mult mai variată de exprimare a vointei publice – alegeri statale, mass media, etc.

În România si în toată Europa, politicienii se folosesc de sistemul democratic pentru a obtine voturi si a accede la putere. Sistemul de vot este democratic. Motivatia alegerii acestor politicieni nu este nici democratică, nici înteleasă de popor. Candidatii nu îsi propun să devină reprezentanti ai vointei populare, ci ademenesc poporul cu felurite propuneri si scheme social-politice, cu promisiunea că prin aplicarea acestora raiul se va pogorî pe pământ.

Lucrurile devin cu totul nefiresti după ce candidatii sunt alesi. Ajunsi sus, ei nu sunt nicidecum reprezentanti ai poporului, ci conducători si manipulatori.

În calitate de conducători, ei adoptă legi nu după vointa poporului, ci după interesele lor de grup – grup politic, grup economic, grup international ocult. În continuare, ei veghează ca poporul, cei de jos, să respecte aceste legi date în contra spiritului national; să le respecte spre binele si interesele grupului aflat la putere.

Cei de la putere sunt si manipulatori pentru că, odată ajunsi sus, pentru a păstra iluzia de democratie, ei amăgesc poporul cu informatii false. Ei doresc să aibă o poleială de sustinere populară, democratică, pentru actiunile lor politice. Poporul nu tine seamă că cei pe care i-a ales ar trebui să plece ureche la vointa alegătorilor, ci înghite propaganda si minciuna celor de sus.

Si mai grozav lucru este faptul că politicienii ajunsi la putere, nu numai că nu ascultă de voia celor care i-au ales, în actul de guvernare a tării, dar mai si conduc tara în directii decise exclusiv de ei, în cadrul grupului de interese oculte.

După lovitura de stat din decembrie 1989, un prim caz de falsă reprezentare natională l-am avut în timpul asa-zisei crize din Iugoslavia. Spun „asa-zisa criză” pentru că termenul a fost folosit de „opinia publică internatională” – în realitate grupurile de interese internationale care conduc destinele natiunilor. Sintagma „opinie publică internatională” este un slogan folosit pentru crearea aparentei de sustinere din partea alegătorilor.

Asadar, în timpul „crizei din Iugoslavia”, conducătorii de la Bucuresti au asezat tara de partea NATO, desi pe toată durata crizei marea majoritate a românilor au fost de partea vecinilor sârbi. Normal ar fi fost ca reprezentantii alesi să dea curs vointei populare, însă acest lucru nu a avut loc. Conducătorii alesi democratic au tras tara într-o directie contrară vointei poporului român.

Un alt asemenea caz a fost agresiunea SUA împotriva Irakului. Invocând, ca si în cazul agresiunii NATO împotriva Iugoslaviei, obligatii ce decurg din tratatele semnate de România, conducătorii alesi la Bucuresti au actionat din nou împotriva vointei poporului. În ambele cazuri a fost instrumentată o propagandă mincinoasă pentru a se justifica actiunile politicienilor si a se obtine sprijin popular. Timp de mai bine de un an de zile, atât Slobodan Milosevici, cât si Saddam Hussein au fost portretizati ca dictatori care asupresc popoare dornice de libertate si democratie.

În statele membre ale UE, cetătenii nu stiu cine îi reprezintă în Parlamentul European. Multe tări membre nici nu si-au consultat cetătenii cu privire la aderarea la UE. Acele popoare au fost mânate ca turmele de oi în structura numită „Uniunea Europeană.” Toate sondajele de opinie arată că cetăteanul de rând este nemultumit de intrarea în UE. Impozite noi, legi noi si nefiresti, măsuri economice restrictive, o monedă artificială (Euro) – aceste lucruri nu încântă pe nimeni. Singurii multumiti sunt politicienii si corporatiile care îsi pot rula acum afacerile la scară internatională.

Avem de-a face aici cu o problemă morală. Pe cine (mai) reprezintă acesti alesi? Atunci când un conducător, ales pentru a-i reprezenta pe cei care l-au ales, încetează a mai face aceasta, ratiunea lui de a mai fi acolo încetează. Alesul nu mai reprezintă pe nimeni si decade din autoritate.

Ce se poate face?

Sistemul democratic prevede înlocuirea alesilor necorespunzători prin diferite proceduri, cea mai cunoscută fiind referendumul. Însă referendumul se organizează tot de către cei aflati la putere.

În trecut, când nu exista sistemul democratic, o iesire din această situatie era eliminarea fizică a individului-problemă – asasinatul politic. Desigur, multe asasinate politice au fost instrumentate de grupuri de interese care s-au văzut amenintate când un alt grup a ajuns la putere. Premierul sârb Zoran Djindjici a fost asasinat, la înmormântarea lui a venit multă lume, dar în popor s-a vorbit că a fost eliminat pentru că voia să propună Occidentului un târg care implica renuntarea Serbiei la provincia Kosovo. Patriotii sârbi l-au plâns mai putin.

Legitimitatea pentru asemenea acte e foarte discutabilă. Rămâne ca solutie schimbarea sistemului. Clasa conducătoare din sistemele democratice proslăveste Democratia ca pe un idol – doar prin acest sistem se poate mentine la putere si îsi poate lucra interesele proprii. Totodată, clasa conducătoare învată poporul că singura alternativă la sistemul democratic e dictatura. Acest lucru nu este adevărat.

Actualul sistem „democratic” trebuie reformat în sensul transformării lui într-unul cu adevărat democratic. Poporul trebuie să stie ce optiuni îi stau înainte, national si international, si trebuie să-si voteze reprezentanti care să creadă si să fie dedicati acelei viziuni, astfel încât să asigure implementarea ei.

De remarcat fătărnicia, perversitatea politică a „democratiilor” occidentale, manifestată atunci când o natiune independentă chiar încearcă să facă aceasta. Statele Unite si Uniunea Europeană sanctionează prompt acele natiuni care îsi aleg o cale independentă, printr-un sistem propriu, dar care contravine intereselor grupurilor internationale. Asa a fost cazul Slovaciei, care condusă de premierul Vladimir Mecar, optase pentru o „cale slovacă”. La fel a fost cazul Irakului, unde Saddam Hussein chiar se bucura de sustinerea populară si se făcea expresia vointei populare. Din punctul de vedere al SUA si UE, o tară nu este democratică dacă nu se aliniază intereselor acestor puteri. Nu contează că sistemul si conducătorii sunt alesi democratic de popor. Atât timp cât acea tară nu joacă după cum cântă SUA si UE, ea are un regim nedemocratic.

Transformarea sistemului actual care are doar un nume de democratie a fost încercată în Italia secolului 20, sub conducerea lui Benito Mussolini. El si partidul său au căpătat sustinerea populară pentru schimbarea sistemului politic de până atunci, care se dovedise corupt si ineficient. Implicarea însă în aventuri militare internationale (Etiopia, Albania) si sprijinul militar si economic acordat Germaniei lui Hitler au condus la o criză economică si în final la căderea sistemului de reprezentare populară instituit de Mussolini. Acest sistem s-a numit atunci „fascist.” În antichitatea romană, reprezentantii autoritătilor purtau un mănuchi de nuiele (fascii, fig. 1) legate în jurul unei securi, simbolizând poporul unit în jurul reprezentantilor si conducătorilor lui. Ori, tocmai acesta este telul ideatic al democratiei.

Fig. 1 (sus) Fascii

Fig. 2 (dreapta) Simbolul fasciilor în Camera Reprezentantilor S.U.A.

 

înapoi