Deochiul și falsa Ortodoxie

Despre deochi

Bogdan Mateciuc

- Ioana, ia și niște șuncă! Sau ții post?

- Eu nu țin post, că nu am păcate, mi-a răspuns ea.

Era aniversarea unui coleg de muncă. Nu era o zi de post, însă am crezut că fac o glumă întrebând-o pe colegă de ce nu gustă niște șuncă de pe platoul de pe masă.

Răspunsul ei m-a pus pe gânduri. Nu cu mult timp în urmă, am auzit o afirmație similară din gura altei colege, într-o discuție de grup. Întrebându-mă de unde provine credința că ții post numai dacă ai păcate sau numai păcătoșii țin post, am prins un moment în care colega mea era singură și am întrebat-o de unde știe sau a învățat așa. Am ținut să o asigur că nu o întreb ca să îi schimb vreo părere, ci doar sunt curios să cunosc de unde provine acea idee.

- Eu nu țin post pentru că postul e poruncit de oameni. Iisus nu a ținut post, mi-a precizat ea.

- De unde știi asta?

- A… așa am citit.

- Nu e chiar așa. Postul a fost poruncit de Dumnezeu încă din vremea Vechiului Testament. Le-a poruncit evreilor să postească la anumite perioade. Și Iisus a ținut post și toată Biserica de la început a ținut post. Sfinții din vechime care țineau post, o făceau pentru că erau mai păcătoși decât noi?

- A, nu am citit Vechiul Testament. Când a ținut post Iisus? Înainte sau după ce a înviat?

Am rămas mut. M-am uitat mai atent în ochii ei ca să văd dacă glumește. Nu glumea. Din contră, era foarte serioasă și bine înfiptă în credința ei personală. I-am răspuns:

- Iisus a ținut post 40 de zile în pustiu, când a și fost ispitit.

Nu știa de asta. Dar răspunsul ei a venit repede, schimbând și registrul discuției.

- Am ținut post cândva și la ce mi-a folosit? Tonul ei începea să devină aprig. La ce mi-a folosit, că mi s-au întâmplat toate lucrurile alea?

Știam că soțul ei o părăsise când era tânără. Se îndrăgostise de alta. Acum Ioana trăia cu un bărbat care nu îi era soț, iar mama ei se trata de cancer într-o altă țară. Necazurile vieții o făcuseră să se supere pe Dumnezeu și pe Biserica lui Iisus Hristos. Nu îndrăznea să fie supărată și pe Iisus, însă în mintea ei Iisus era un Iisus personal, plăsmuit după putința sau după interesele ei intime. Ca la atâția alți „creștini”, un Iisus diferite de cel al Scripturii. Un Iisus care îți spune DA la tot ce vrei tu. Un Iisus care nu inoportunează cu nici o poruncă sau predică de pe Munte.

Nu am continuat discuția. Aveam în față un om cu o credință foarte personală. Cu toate acestea, Ioana are o credință foarte puternică în deochi. Atât de puternică, încât colegele o cheamă să le „zică” atunci când nu se simt bine. Ioana începe să le maseze pe frunte și pe cap și să șușotească niște descântece. La sfârșit, le face semnul Crucii pe piept. Nu știu de ce acele colege nu se roagă ele însele și nu își fac singure cruce; probabil pentru că, asemenea Ioanei, credința lor e înfiptă mai mult în deochi și spiritisme decât în Dumnezeul cel adevărat.

Urmărind ședințele de descântat ale Ioanei, mi-am propus la un moment dat să mă lămuresc ce este deochiul. Cred că toate lumea știe ce este acesta, însă eu voiam să înțeleg cum funcționează. Din păcate, nu am putut găsi prea multe informații și nici prea duhovnicești, nici măcar pe siteurile aparent creștine. Corelând informațiile pe care le-am găsit și interpretându-le așa și atât cât m-a ajutat Dumnezeu, am ajuns la următoarea concluzie, concluzie care ar putea să se schimbe în viitor, dacă voi găsi informații noi.

Deochiul este asemănător întrucâtva farmecelor, cu deosebirea că este o formă mai ușoară, nu implică ritualuri și de multe ori este involuntar, adică nu este conștientizat de persoana care deoache.

Deochiul implică transmiterea unei energii negative de la o persoană la alta, transmitere care se face prin privire (de-ochi). Atunci când vede pe cineva pe care îl invidiază sau care îi trezește niște gânduri subtile negative (gânduri pe care de obicei nu le conștientizează), persoana care deoache transmite această energie sau acest duh „victimei”. Energia negativă sau duhul rău interacționează cu câmpul energetic sau aura victimei, producând un dezechilibru. În cazul unor copii mici, născuți și crescuți în familii complet rupte de Dumnezeu și care eventual se mai îndeletnicesc și cu lucruri necurate, un asemenea dezechilibru produs prin deochi poate fi fatal.

Cine deoache? Acele persoane a căror viață și suflet este caracterizat printr-o învălmășeală de gânduri, trăiri și stări nepotrivite. În context, prin nepotrivit înțelegem rău și păcătos, opus păcii interioare și echilibrului autentic pe care îl dă apropierea și comuniunea cu Dumnezeu. Nici o persoană care deoache nu este apropiată de Biserică și nu îl caută pe Dumnezeu în viața ei. Persoana care deoache se prezintă ca „creștin”, dar credința ei personală, care îi determină viața de zi cu zi, nu este credința creștină propovăduită de Biserica lui Iisus Hristos , ci un sincretism de băbisme și idei oculte, după care persoana chiar își ordonează viața. Cufundarea permanentă în această „ciorbă” necreștină o face pe persoana în cauză să transmită și altora dezechilibrul ei, chiar și fără să vrea. Într-un fel, persoana care deoache este marioneta unui duh rău care acționează prin intermediul ei.

Similar, persoanei care se deoache îi lipsește paza lui Dumnezeu, paza îngerilor lui Dumnezeu și/sau paza energiilor necreate ale lui Dumnezeu. Persoana care se deoache are toate ușile și ferestrele deschise, prin ele intrând și ieșind absolut haotic orice fel de duhuri. Evident, nici persoana care se deoache nu este apropiată de Dumnezeu și de Biserica lui Hristos, dar împărtășește cumva aceeași credință „originală” ca persoana care o deoache.

În aceeași tipologie se înscrie și persoana care descântă sau „zice de deochi”. Aceasta nu este un om al lui Dumnezeu. Ea apelează la un mic ritual demonic, dacă se poate pune mic alături de demonic, prin care roagă pe drac să plece de la victimă. Dracul pleacă, nu are o problemă cu asta, întrucât credința celor două persoane, a victimei și a „zicătoarei” este și mai puternică în urma experienței avute. O credință care nu este credința în Fiul lui Dumnezeu, lucru care îi convine dracului, care pleacă până la o vreme. De remarcat că persoana deochiată nu are nici măcar credința să spună ea însăși un Tatăl Nostru.

Ideea de privire rea sau ochi rău apare și în Sfânta Scriptură, în contexte care ne îndeamnă să ne ferim de oamenii răi și pizmuitori. Nu există nici o referire explicită la farmece sau răul făcut cuiva prin privire.

Un ins de credință romano-catolică mi-a povestit că atunci când fetița lui se simte rău brusc și aparent fără motiv, el o sună pe soacra lui care îi zice copilei de deochi. Această zicere se face prin telefon, însă fără a-i da telefonul fetiței și fără ca aceasta să știe că bunica îi zice de deochi la telefon. Potrivit spuselor colegului meu, mecanismul funcționează întotdeauna. Aceasta ne arată că deochiul nu este autosugestie și că vehicularea energiilor negative și preumblarea duhurilor rele nu este îngrădită de spațiul fizic. De remarcat că aici e vorba de o familie romano-catolică, care frecventează biserica lor cu o anumită periodicitate. Întâmplător sau nu, insul în cauză este înverșunat împotriva postului.

Dacă lucrurile de mai sus sunt adevărate, rezultă că o persoană apropiată de adevărata Biserică a lui Iisus Hristos nu deoache și nu poate fi deochiată. Credința adevărată în Iisus Hristos și căutarea permanentă a părtășiei tot mai strânse cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui îi conferă omului o armură împotriva duhurilor rele sau a energiilor negative (am folosit în acest material cele două expresii în mod alternativ; energiile pozitive sau negative nu se mișcă independent, ci sunt puse în mișcare de ființe raționale – oameni, îngeri sau demoni).

Credința noastră Apologetică