Ecumenismul în Biserica Ortodoxă Română

Ecumenism

Ierom. Bretanion Munteanu

Perfidia cu care se înrădăcinează zi de zi în viața noastră mentalitatea noului veac este de negrăit. Sub masca umanismului iubitor de om și nu de Hristos-Dumnezeu, ecumenismul, prin promovarea sincretismului apostatic, socialismului religios și a utopiilor sacerdotale dorește în marea lui apostazie să instaureze împărăția lui Antihrist pe acest pământ. Ispita cea mare e că vicleanul duh râvnește la a ne desprinde de Ortodoxie și a ne face lucrători pentru noul templul babilonic, pentru Împărăția de carne a Antihristului acestei lumi. Iată de ce aducem această mărturisire dreaptă a predaniilor apostolice și rânduielilor Sfinților Părinți, spre a arăta credincioșilor de pretutindeni cum eresul ecumenist caută să surpe Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică a Ortodoxiei.

Înainte de a face orice judecată în cele ale credinței, se cuvine a nu trece cu vederea mărturisirile celor care mai înainte de noi au știut să poarte „lupta cea bună” și să biruiască până la capăt: Sfinții Prooroci, Evangheliști, Apostoli, Mărturisitori și Cuvioși din toate timpurile și toate locurile ce într-un cuget mărturisesc despre Biserica Ortodoxă drept Mireasa Domnului nostru Iisus Hristos și despre apărarea Ortodoxiei drept virtute mântuitoare.

Încredințați fiind de cele de mai sus, vom căuta, pentru o prezentare cât mai clară a ecumenismului autohton, să găsim rădăcinile prin care s-a ridicat acest vlăstar eretic pe zidurile Bisericii noastre Ortodoxe. Istoric vorbind, aderarea oficială și „legală” a BOR în CEB s-a făcut în anul 1964, dimpreună cu celelalte biserici din blocul comunist. Însă pentru a avea o radiografie clară a momentului, vom aduce în prezentare factorii esențiali ce au determinat acest pas al BR pentru ca mai apoi să putem privi obiectiv și nepărtinitor situația actuală a ecumenismului din România.

Secolele V-XVI au însemnat pentru Ortodoxia românească vremurile de aur când mai-marii voievozi luptau deopotrivă pentru apărarea Bisericii și izbăvirea neamului creștinesc de cotropitorii mahomedani și latini, când dragostea de neam era totuna cu iubirea de Hristos și Biserică, pilde de viață creștinească și mărturisire ortodoxă rămase încă vii în conștiința românilor.

Însă schimbările majore asupra rânduielilor bisericești s-au produs la jumătatea sec. XIX în urma urcării pe tron a domnitorilor emancipați, inițiați în masonerie și docți în studii renascentiste, ce au adus rânduiala statală împotriva Bisericii, culminată cu prigoana din perioada 1927-1934 a preoților și monahilor ce au refuzat noul calendar.

Deja ne aflăm în perioada expansiunii comuniste, care prin eliminarea în forță a partidelor politice și a îngrădirii drepturilor Bisericii a reușit instaurarea unui regim de teroare socială și ateism științific timp de 50 de ani.

Este al doilea moment major de prigoană a Bisericii, în care temnițele s-au umplut de arhierei, preoți, călugări și mireni mărturisitori ai credinței ortodoxe. Și prin rugăciunile acestora Biserica a respirat, prin jertfa lor Biserica a supraviețuit asupririlor. Însă marea masă a populației a primit din plin „binefacerile dictaturii” prin cursuri de ateizare sistematică, ședințe plenare de idolatrie comunistă, totul și toate supravegheate de ochiul neiertător al Securității.

Din păcate, strategia aleasă de oficialii bisericii în această bătălie s-a dovedit a fi un eșec, datorită deschiderilor, demarate în acea perioadă, către blocurile religioase din Apus. Se crease o mentalitate de respingere a tot ce însemna comunism, orice altceva venind din direcție opusă fiind automat socotit ca bun. Pe această bază s-au demarat contactele inițial personale ale patriarhilor și apoi oficiale ale BO cu Vaticanul, apoi reînnoirea relațiilor cu anglicanii și restul protestanților, CEB fiind văzut atunci ca o punte de recunoaștere a valorilor ortodoxe prigonite și secularizate de regimul comunist. Deja Vestul cu toată apostazia lui însemna libertate pentru o Românie ortodoxă stăpânită de ateism instituționalizat.

Anul 1990 însemnează perioada de încetare a persecuțiilor, ducând la o destindere ce a favorizat explozia de libertăți și manifestări religioase eretice și păgâne, noul stat democratic uitând sau renegând luptătorii și martirii neamului și ai Bisericii, chiar până astăzi. Acest fapt arată cum duhul comunismului a lăsat sechele adânci în înțelegerea și trăirea Ortodoxiei la nivel de guvern și ierarhie; singurii supraviețuitori ai gândirii Sfinților Părinți și ai mărturisirii ortodoxe sunt tocmai acei oameni ce s-au confruntat direct, în bătălia pe viață și pe moarte cu „fiara roșie” și prin puterea lui Hristos au biruit-o.

De aceea, pentru români, ecumenismul își are rădăcina în idealismul socialismului timpuriu, care la vremea lui a luptat pentru o nouă epocă utopică în care fericirea umanității ar fi fost desăvârșită când toate deosebirile de clasă, rasă și religie ar fi dispărut. Toată reeducarea din perioada comunistă a făcut acum posibilă celor înfierați de apostazie, dorirea acelorași principii dar sub altă denumire. Acum ecumenismul contrabalansează comunismul și o face cu mult succes, dar prețul plătit de Biserica Română prin tolerantă și pogorăminte este enorm:

- comunismul a adus teroare și asuprire, ecumenismul vine cu libertatea și toleranta religioasă și înnoirea dogmatică;

- comunismul l-a negat pe Hristos Dumnezeu, ecumenismul strânge laolaltă toți dumnezeii lumii;

- comunismul s-a străduit a stârpi și demola Biserica, ecumenismul rezidește o nouă biserică, dintr-un mozaic de culte numite biserici;

- comunismul a fost demonic, ecumenismul este antihristic.

În România ecumenismul vine cu iluzia înnoirii și a unității cândva pierdute și se grefează pe mentalitățile comuniste ale principalilor susținători, în persoana liderilor politici și unor înalte fete bisericești, ce văd în Biserică vreun partid religios cu orientare creștinească sau un domeniu personal, mai clar, Biserica drept instituție unde gândirea antiecumenistă este primită ca păcat de neascultare adică nesupunere față de legile partidului, abatere pedepsită prin metode de îngrădire comunistă.

Cum istoria se repetă, începutul a ceea ce a fost demarează sub o nouă formă în anul 1994, când din dispoziții oficiale bisericești se începe propaganda ecumenistă în învățământul teologic și la nivel de mass-media pentru reeducarea maselor.

Concret, roadele ecumenismului românesc se arată prin semnarea acordului din același an de la Balamand, Liban când fățiș se vădesc cine sunt cei ce fac mărturisirile de apostazie de la dogmele dreptei credințe ortodoxe, ce urmăresc și cum se vor orienta pe viitor dezideratele liderilor ecumeniști. Imediat evenimentului s-a declanșat infestarea premeditată a programei de învățământ teologic, docilă acum noilor planuri europene de integrare în comunismul religios, ce vizează, printre altele, reducerea locurilor și anilor de studiu, precum și eliminarea disciplinelor fundamentale și apologetice.

În cele 14 facultăți de teologie din România, din anul 1996 o nouă materie a devenit obligatorie: „ecumenismul ortodox”, care - profitând de răstălmăcirile istorice și de desființarea catedrelor de Apologetică, Spiritualitate și Mistică -, reașează Ortodoxia într-o nouă viziune, lepădată de „balastul” dogmatic și „învechitele” canoane, promovând în schimb halucinațiile înșelaților occidentali ce văd Biserica lui Hristos deplină numai prin aderarea Ortodoxiei la normele și rigorile apostate ale celorlalte culte.

Momeala „ecumenismul ortodox” a fost înghițită de către unii ierarhi ce nu văd prin această deschidere o profanare a Bisericii și o pustiire a Ortodoxiei, ci urmărind o glorie lumească și papistașă a Ortodoxiei administrează Biserica ca o instituție, oferind cadrul perfect pentru crearea unei noi religii universale și reînnoite după norme secularizante.

Paralel cu platformele de învățământ teologic universitar, în ultima perioadă s-au ridicat, pe lângă principalele facultăți de teologie, așa numitele institute ecumenice, unde cu importante finanțări venite din Apus se pun bazele și se creează infrastructura viitoarei biserici ortodoxo-ecumenistă, prin conferințe și cursuri interconfesionale, excursii și vizite reciproce de apropiere și recunoaștere, diverse seminarii, tabere, proiecte, emisiuni radio-TV ecumeniste, al căror mesaje și manifestări erodează simțul ortodox-național și deformează conștiința ortodoxă română.

Un loc important în manifestarea ecumenismului românesc îl ocupă „Săptămâna de rugăciune ecumenică” ținută în luna ianuarie a fiecărui an, unde laolaltă se adună clerici ortodocși cu catolici și protestanți pentru a săvârși rugăciuni în comun, cu texte adaptate la psihologia maselor, punându-se accentul pe hulitoarele precepte de „unire între credințe” și „unitate a bisericilor”. Acest fenomen dă de gândit conștiinței bisericești prin validitatea necanonică a acestor nesăbuite fapte, mai ales de prelungirea lor, în unele locuri, prin slujirea succesivă, pe același altar, a misselor latine, greco-catolice și liturghiilor ortodoxe.

Odată cu primirea papei în România la anul 1999 s-a făcut justificată promovarea cultului marilor înșelați ai catolicismului, rămășitele neputrezite ale lui Francisc de Assisi și Anton de Padova adeverind puterea afurisaniei de către Sfintele Soboare. Cu toate acestea, cel din urmă a beneficiat de o călduroasă primire anul acesta din partea multor ierarhi ortodocși.

Deosebind în duhul discernământului patristic faptele pomenite, putem grăi fără a greși că dorința de bine a omenirii este așa de pervertită, încât este și va fi impulsul călăuzitor și lucrător către întemeierea împărăției lui Antihrist. Aici trebuie conștientizat răul ce-l făptuiește ecumenismul în întreaga lume, ca viciu teologic și duh de secularizare ce se regăsește la baza fiecărui nivel social: mântuirea omului nu mai vine din Biserică ci din grija organizațiilor sociale sau a statului prin progres și bunăstare, hrana duhovnicească a sufletului nu mai este dată de harul Bisericii ci de renașterea idolatriilor și viețuirea pătimașă, adevărul Bisericii nu-l mai întruchipează Hristos ci ecumenismul prin întocmirea noilor legi „bisericești” ale Noului Veac Antihristic.

Dar acestea sunt doar forme de manifestare. Fundamental, ecumenismul este un duh rău ce se manifestă ca o plagă polimorfă ce se mulează pe profilul psiho-social al fiecărei comunități, etnii sau țări pentru ca mai apoi să se manifeste ca un bun (dat) al acestora. Ecumenismul pentru ortodocși vrea să fie biserica, scop pentru care mereu se înnoiește pe sine, își modifică permanent principiile și își adaptează obiectivele, transformându-se cameleonic într-un pan-ecumenism, fiind de fapt o iluzie, o adunare de idei utopice ce amăgesc ca o vrajă și atrag doar pe cei ce nu cunosc sau ignoră Ortodoxia Sfinților Părinți. Ecumenismul vrea să pară adevărata față, tradiție și virtute a Ortodoxiei. Dacă nu vom privi ecumenismul ca o erezie, el va ajunge să fie ortodoxie. Iar monahismul are - ca și pe vremea comunismului - de ales între a se ecumeniza sau a nu mai fi deloc. Ecumenismul este virusul cu mii de fete ce strălucește ca un idol umanității și lucrează prin dorința de bine antihristic din fiecare om.

Cu toate acestea, dacă ar fi ca să răspundem la întrebarea „Este România o tară ecumenistă?” răspunsul care se cuvine nu poate fi decât unul singur: „Încă nu”. În tara noastră doar structurile învățământului teologic și cele ierarhice sunt ecumenizate respectiv ecumenizante, majoritatea monahismului în frunte cu Bătrânii Ortodoxiei și poporul binecredincios fiind și luptând împotriva acestei erezii apocaliptice.

Iată de ce soluțiile prezentate aici de față sunt posibile numai prin împreună-lucrarea tuturor celor care cred că ecumenismul este pan-erezia celor de pe urmă veacuri:

1. Întărirea comuniunii în sobornicitatea Bisericii prin prezența ierarhilor ortodocși ai celorlalte Biserici la marile evenimente BOR, mai înainte de a ajunge un obicei prezența papistașilor la aceste hramuri. Este bine să înțelegem că abaterile și căderile din BOR sau altor BO vor fi abaterile și căderile celorlalți în cel mai scurt timp.

2. Crearea unei baze de date anti-ecumenistă, cu documentare patristică și scripturală, accesibilă tuturor celor ce vor să studieze apologetica ortodoxă contemporană sau să combată din punct de vedere ortodox erezia ecumenistă. Pentru a facilita mediatizarea, propunem alocarea de servere care să găzduiască situri și forumuri cu informații la zi despre pulsul anti-ecumenismului în lume.

3. Redactarea de către o Comisie Teologică Ortodoxă formată din teologi clerici și laici, a unei Epistole de înștiințare ce să arate pericolul ce-l reprezintă neo-ecumenismul, semnată de toți bine-credincioșii și trimisă tuturor patriarhiilor și episcopiilor ortodoxe din toată tara.

4. Similar, să se facă analizarea și propunerea, separat sau în amintita scrisoare, a mărturisirii de credință ortodoxă împotriva eresului ecumenist, și înaintată tuturor Bisericilor Ortodoxe pentru a se organiza, întruni și a da un răspuns într-un viitor sinod pan-ortodox.

Toți Sfinții Părinți mărturisesc într-un glas: de la Răstignire Biserica s-a făcut jertfitoare, de la Înviere Biserica este biruitoare, și de la Cincizecime Biserica este desăvârșit-mântuitoare. Numai Biserica Ortodoxă reunește toate aceste harisme, căci numai ea este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, de la Întemeietorul și Capul ei – Iisus Hristos Dumnezeu. Numai Biserica Ortodoxă a biruit veacurile neatinsă, nepătată și neîntinată, numai Biserica Ortodoxă a dăruit lumii sfinți, sfințenie și sfinte moaște, numai Biserica Ortodoxă va fi singura ce va purta război împotriva falselor biserici ce vor încerca să o uzurpeze.

Credința noastră Apologetică