Ecumenismul - origini, esență, deziderate

Ecumenism

Monah Alexei Țîrdea, Măn. Antim, București

„Să știi că noi trebuie să slujim lui Dumnezeu, nu timpului” (Sf. Atanasie cel Mare, Epistolă către Dracontie)

Astăzi se vorbește din ce în ce mai mult despre ecumenism, reuniuni ecumenice, teologie ecumenică, rugăciuni și slujire ecumenică; discuțiile antrenează pasiuni dintre cele mai aprinse, poziții pro sau contra ale celor două părți cvasi-constant prezente în sălile de conferințe teologice: susținătorii care afirmă cu tărie misiunea ortodoxă făcută în rândul neortodocșilor prin adunările ecumenice și adversarii acestei mișcări.

Voi menționa doar câteva aspecte privind mișcarea ecumenică, scopurile acesteia și concretizarea lor în viața Bisericii Ortodoxe.

Întâi trebuie amintit că ecumenismul, ca idee a apărut la mijlocul sec. XIX în Anglia și America, propunându-și să unească diferitele confesiuni creștine ce se autointitulează greșit „biserici”. Mai târziu în 1948 la Adunarea de la Amsterdam s-a hotărât fondarea așa-numitului „Consiliu Mondial al Bisericilor” cu sediul la Geneva. Termenul de „ecumenism” a fost introdus la Congresul de Edinburgh (Scoția) în 1910, Congres al organizației Y.M.C.A. condusă de cunoscutul lider francmason John Mott (1865-1955) care a și prezidat lucrările acestui congres. Semnificativ este faptul că John Mott nu a ales pentru denumirea mișcării sale termenul de „universalism” (de la latinescul universum-univers) ci analogul grecesc, „oecumenicos” care aparține exclusiv Bisericii Ortodoxe. Scopul vădit al acestei substituiri a fost cel de a masca intențiile acestei mișcări sub un termen clasic pentru Ortodoxie – acela al ecumenicității, universalității Sfintei Biserici Ortodoxe – existând pericolul de a identifica cândva Sinoadele Ecumenice cu „Consiliul Mondial al Bisericilor”. De altfel chiar una dintre Bisericile Ortodoxe, cea Rusă, s-a exprimat semnificativ în acest sens, trăgând un semnal de alarmă, încă din anii trecuți, după lucrările Adunării a V-a a CMB de la Nairobi: „Un alt pericol care amenință grav unitatea creștină și viitorul mișcării ecumenice […] este iluzia, nutrită de unii participanți la mișcarea ecumenică, precum că C.M.B. ar putea asigura un asemenea grad al apropierii ecumenice a bisericilor membre ale ei, încât una din viitoarele sale adunări generale se va transforma în sinod creștin ecumenic”.

Așadar încă dintru început, autodenumirea acestei mișcări drept „ecumenică” ridică grave semne de întrebare asupra a ceea ce urmărește ea. Noi afirmăm că aparținem de acel ecumenism, vechi și pururi nou, adică de universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos în scopul răspândirii adevărului divin revelat propovăduit de Hristos și înfăptuirii mântuirii făgăduite de El.

Între acest ecumenism ortodox și „ecumenismul” promovat de C.M.B. există contradicții flagrante și deosebiri dogmatice profunde care fac imposibilă apartenenta la Sfânta Biserică Ortodoxă Universală și în același timp la mișcarea ecumenică ce își impune în ultima vreme concepțiile sale, tot mai insistent și tot mai străin de duhul Ortodoxiei. Iată principalele puncte inacceptabile pentru un ortodox:

Mișcarea Ecumenică se bazează pe teologia modernistă promovată în spațiul eterodox în zorii veacului XX și care susține întâi de toate existenta Sfintelor Taine mântuitoare și sfințitoare și în afara granițelor Bisericii Ortodoxe. Această concepție care consideră grupările eretice și schismatice ca nefiind complet rupte de trupul Bisericii celei una, îi face pe teologii moderniști să afirme că în tainele (Botez, Mirungere, Hirotonie, s.a.) săvârșite de eterodocși lucrează același har mântuitor și sfințitor al Sfântului Duh, chiar dacă nu în plinătatea lui, ca în Biserica Ortodoxă. Menționăm că încă din 1982, comisia „Credință și organizare” de la Lima a adoptat documentul B.E.M. care constituie efectiv baza dogmatică și liturgică minimă a unirii creștinilor – Botez, Euharistie, Slujire (preoție). Analiza atentă a conținutului acestui document demonstrează două aspecte:

Faptul că în B.E.M. nu sunt menționate 4 Taine bisericești: Mirungere, Spovedanie, Căsătorie, Sfântul Maslu, denotă că acest document nu le recunoaște drept Taine.

B.E.M. este alcătuit după criterii pur protestante. În finalul preambulului B.E.M., alcătuitorii declară într-un mod străin de duhul dreptei credințe: „nu trebuie să ne așteptăm în B.E.M. la o interpretare teologică deplină a botezului, euharistiei, preoției”, aceasta fiind în opinia lor „în cazul dat neadecvată și nedorită”.

Teologia modernistă promovează așa-zisa „teorie a ramificațiilor” potrivit căreia Biserica lui Hristos este trunchiul comun din care se desprind ramuri care dețin și ele - ca biserica romano-catolică, protestantă, necalcedoniană, anglicană, etc. – har mântuitor și sfințitor.

Consecința imediată a celor expuse mai sus este posibilitatea rugăciunii în comun cu eterodocșii și chiar a Euharistiei. În ultima vreme, la reuniunile C.M.B. se afirmă că numai săvârșirea Euharistiei în comun trebuie respinsă, celelalte slujbe sau rugăciuni fiind acceptate.

De multe ori, autoprezentarea membrilor sau susținătorilor mișcării ecumenice îmbracă forme aberante: să menționăm manifestările de la Vulcana-Băi (Târgoviște, august 1998) când în materialul pus la dispoziția participanților se definește ecumenismul ca „religia sec. XXI, religia speranței” afirmându-se că nu se vrea un parlament al religiilor, ci mai grav, conform cuvântului de deschidere, „un chip sustras dogmelor, un chip viu și convingător”, în care funcționează alte legi decât cele creștine și anume „legea curcubeului”, sau Conferința Mondială a Religiilor Lumii pentru Pace, ținută la București în septembrie 1998 când manifestările au culminat cu aprinderea unui „foc sacru” și rostirea rugăciunii în comun pentru pace împreună nu numai cu reprezentanții confesiunilor creștine eterodoxe, dar și cu necreștinii și cei aparținând cultelor păgâne asiatice.

Acestea fiind datele, vom prezenta pe scurt credința noastră legată de ele.

În privința harului mântuitor și sfințitor al Sfântului Duh, Sf. Vasile cel Mare afirmă în Epistola I Canonică: „Începutul separării a fost schisma, iar prin această despărțire ei nu mai au harul Sf. Duh care nu li se mai dă din momentul despărțirii lor. La începuturi, înainte de despărțire, aceștia aveau harul preoției și prin punerea mâinilor transmiteau acest har sfințitor, iar după schismă au devenit laici, încât nu mai au puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni; cei rupți de Biserică au devenit astfel incapabili să transmită și altora harul Sf. Duh.” Sf. Irineu de Lyon afirmă: „Unde este Biserica acolo este și Duhul Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt acolo este Biserica și tot harul, iar Duhul Sfânt este Adevărul;” „Cei care se depărtează de la Biserică […] ei se pedepsesc pe ei înșiși, tocmai despre ei spune Sf. Apostol Pavel că după prima și a doua mustrare, îndepărtează-te de ei.” Sf. Ciprian al Cartaginei: „În afara Bisericii nu există mântuire: casa lui Dumnezeu este una singură și este imposibil să se mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică […] Oricine se depărtează de Biserică devine străin de testamentul Bisericii. Cel ce strică pacea și unitatea în Hristos lucrează împotriva lui Hristos.” Fericitul Augustin: „Mântuirea ni se dă prin Biserică, iar cei ce sunt în afara Bisericii nu vor primi viața veșnică.” Sf. Chiril al Ierusalimului: „Mărturisirea credinței ne învață despre una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică pentru ca să te păzești de stricăciunea adunărilor eretice și să fii totdeauna în Sfânta Sobornicească Biserică.” Fericitul Augustin: „Afară de granițele Bisericii poți avea orice, cu excepția mântuirii. În afara Bisericii se poate să ai trepte ierarhice, Taine, „Aliluia” și „Amin”, Evanghelie, credință și să propovăduiești pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poți să ai exclusiv în Biserica universală și drept-măritoare.”

Socotim că nu numai aceste argumente ale Sf. Părinți, cât și întreaga noastră tradiție ne îndreptățesc să credem că:

- nici grația divină creată împărtășită credincioșilor romano-catolici prin Sacramentele acestora nu servește mântuirii și sfințirii primitorilor.

- nici simbolistica protestantă privind Euharistia nu ni-L oferă pe Hristosul cel adevărat.

- nici o altă Taină săvârșită în afara Bisericii Ortodoxe Celei Una nu este deținătoare a harului Sf. Duh.

În afara Bisericii drept-măritoare, săvârșirea Tainelor chiar în cele mai mici amănunte nu se poate înțelege decât ca formă exterioară lipsită de har. Aceste forme goale însă își recapătă valabilitatea și devin realități după întoarcerea în Biserica Ortodoxă.

Afirmăm că Biserica lui Hristos, conform Simbolului nostru de credință este una, sfântă, sobornicească și apostolică. Biserica este trupul mistic al lui Hristos. Hristos nu poate avea mai multe trupuri pentru că ea (Biserica) este zidită pe „piatra cea din capul unghiului” care este credința. Dogma ortodoxă este piatra cea din capul unghiului pe care se zidește și actul liturgic și morala creștin ortodoxă și activitatea misionară și orice manifestare a creștinului orto2dox în societate. Orice act exterior al credinciosului devine o mărturisire de credință de care vom da seama știind că vom fi întrebați și „despre orice cuvânt desert”.

De aceea noi mărturisim că nu pot exista fragmente de mântuire, fragmente de adevăr și nici jumătăți de credință, odată ce „Vestea cea bună”, Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită în lume prin sfinții săi ucenici și apostoli care au întemeiat Biserica. Această Biserică deține adevărul integral despre mântuire și cine pretinde că, rupându-se de trupul Bisericii celei adevărate, se poate mântui cu bucățele de adevăr doar, acela se înșeală. Pentru că un singur mădular numai, rupt dintr-un trup întreg, nu poate să aibă viață prun sine însuși și cu atât mai mult să fie lucrător, decât numai realipit fiind la trupul din care a fost rupt (pilda vitei cele adevărate „Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiță care nu aduce roadă El o taie; și orice mlădiță care aduce roadă El o curățește ca mai multă roadă să aducă…”; „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard.”, In. 15, 1-2 și 5-6). Însuși Domnul Iisus Hristos subliniază necesitatea credinței în cuvintele: „Cine va crede și se va boteza se va mântui, dar cine nu va crede, se va osândi” (Mc. 16, 16) iar în convorbirea cu Nicodim El spune: „Cine nu crede a și fost judecat.”

Sfântul Fotie Patriarhul Constantinopolului a explicat foarte bine legătura dintre credința dreaptă și faptele plăcute lui Dumnezeu: „Virtuțile trebuie să fie ocrotite de credință: cu ajutorul ambelor trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viața, iar faptele curate arată dumnezeirea credinței.” Toți Sf. Părinți au prețuit înalt credința Ortodoxă ca singura dătătoare de har și mântuitoare: „Nu păcătui în credință, ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu tine credința cea dreaptă […] sufletul lui nu va avea parte de viața veșnică; el este un vânzător declarat al lui Dumnezeu” (Sf. Antonie cel Mare). Sf. Marcu Eugenicul al Efesului: „Credința noastră este dreapta mărturisire a părinților noștri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfățișăm înaintea Domnului și să primim iertarea păcatelor; iar fără ea nu știu ce fel de cuvioșie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veșnic.” Cuviosul Marcu Grecul: „A înlocui sau a schimba ceva cât de puțin în învățătura credinței este o mare crimă și pierderea vieții veșnice.” Sf. Paisie Velicicovski: „Sfințenia adevăraților bărbați sfinți nu se cunoaște propriu-zis după minuni (căci și păgânii și ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului) ci după adevărata credință ortodoxă, după felul în care păzește cu grijă dogmele dumnezeiești, urmează toate canoanele apostolice și sobornicești și tradițiile Bisericii Ortodoxe și după viețuirea cea fără prihană, urmând toate poruncile evanghelice și patristice.” Sf. Serafim de Sarov în dialogul său cu Motovilov se exprimă astfel: „Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credință întru Hristos, chiar dacă a și murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii și dăruiește har peste har […] Pentru Dumnezeu, prețuiește dreapta credință în El și în Fiul Său cel Unul-Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate Darul Sf. Duh.”

Granițele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin două condiții esențiale:

- Credința adevărată

- Unitatea euharistică

Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește astfel despre dreapta credință: „Mântuitorul și-a numit Biserica Sa sobornicească, drept-măritoare”. Despre unitatea euharistică, Sf. Ciprian al Cartaginei scrie următoarele: „Trebuie să știi că episcopul este în Biserică și Biserica în episcop, iar cel ce nu este în comuniune euharistică cu episcopul, acela nici nu este în Biserică și se înșeală cei care nu sunt împăcați cu ierarhia instituită de Dumnezeu, având nădejdea să-și găsească unitatea liturgică pierdută […] Când de fapt, Biserica este una, sobornicească și neîmpărțibilă și peste toate unită și întărită prin comuniunea euharistică a ierarhilor.” De aici rezultă clar că unitatea de credință și liturgică a episcopilor formează Biserica adevărată a lui Hristos.

Așadar cei care s-au despărțit de trupul lui Hristos, Biserica cea una, nu mai sunt Biserici. Cum altfel ar mai putea fi ele Biserici dacă nu mărturisesc credința cea adevărată și dacă au întrerupt comuniunea euharistică cu Biserica cea una? A spune că două corăbii duc la limanul mântuirii - cea Ortodoxă și oricare din cele ale eterodocșilor - înseamnă a spune că sunt două adevăruri, două căi către cer și nu una singură pe care a instituit-o Însuși Domnul.

Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: „Biserica adevărată a lui Hristos este una singură din care în diferite timpuri s-au despărțit diverse adunări eretice și grupări schismatice.” Sf. Ioan Hrisostom îi numește pe cei desprinși din trupul Bisericii, ori eretici, ori schismatici. Orice creștin ortodox trebuie să respingă categoric învățătura protestantă a acelor teologi care consideră eretici numai pe cei ce s-au separat de Biserică în primele IV veacuri. Oare nu și Sinoadele Ecumenice IV, V, VI, VII au înfierat ca eretici pe cei ce se abat de la credința cea dreaptă? Nu au fost declarați eretici cei care nu cinstesc icoanele, Sfintele Moaște și nu o cinstesc pe Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu? Și știm că acestea au fost așa și s-au spus după veacul IV. Ori grupările protestante, spre exemplu, intră tocmai în categoria mai sus menționată.

Sfintele Canoane opresc rugăciunea în comun cu schismaticii și ereticii (Can. 10, 11, 45, 47, 65 Apostolice; Can. 6, 9, 32, 33, 34 Laodiceea; Can. 9 al Sf. Timotei al Alexandriei). Canonul 45 Apostolic poruncește: „Episcopul sau Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească și dacă l-ar primi să slujească ca preot să se caterisească.” La tâlcuirea Can. 47 al Sf. Apostoli, scrie Sf. Nicodim Aghioritul că „Latinii sunt eretici și nu au nici Botez, nici Preoție și dacă vreun preot nu botează pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afurisește.”

Actul rugăciunii este o mărturisire a adevărului de credință, o participare mistică la dumnezeire întrucât cerem împărtășirea harului necreat care îndumnezeiește pe adevăratul luptător și trăitor în Hristos. Rugăciunea ne apropie la modul cel mai intim și ne face să împărtășim același Duh Sfânt, iar motorul rugăciunii este încredințarea lăuntrică că Dumnezeu îl ascultă pe credincios, încredințare izvorâtă din credința lui. Așadar dacă credința este stricată, atunci de ce fel de duh de rugăciune comună se pot împărtăși un ortodox și un romano-catolic, spre exemplu, știind că romano-catolicii prin baza lor doctrinară atentează la însăși dogma Sf. Treimi?

Dacă în tradiția Bisericii s-ar fi înțeles prin cuvântul eretici numai cei care au căzut din credință în primele IV veacuri, atunci Sinoadele Ecumenice ar fi adus precizări afirmative privind rugăciunea în comun cu cei ce au fost declarați eretici în veacurile următoare (iconoclaști, monofiziți, monoteliți, etc.). Ori toți cei care s-au abătut numai „cu o iotă sau o cirtă” de la adevăr au fost anatematizați și s-a oprit rugăciunea în comun cu ei.

Noi, ortodocșii spunem oricând „da” rugăciunii pentru cei căzuți în rătăcire, faptelor de iubire față de aceștia, dar respingem orice formă de rugăciune în comun cu ei știut fiind că același Duh Sfânt lucrează și se roagă atât la Sf. Euharistie cât și la orice act religios individual sau colectiv realizat de creștinul ortodox care are o relație vie și conștientă cu Dumnezeu Sfânta Treime.

În legătură cu aspectele menționate despre manifestările de la Vulcana-Băi și București din aug.-sept. 1998 merită precizate următoarele: Biserica Ortodoxă ca biserică misionară are datoria fundamentală de a propovădui adevărul evanghelic oricând și oricum. Oare cărui Dumnezeu însă se pot ruga împreună creștinii ortodocși și ereticii ori păgânii, dacă recunoaștem că actul rugăciunii țâșnește dinlăuntrul sufletului care a primit și acceptă o anumită învățătură de credință? Pentru că unul este Dumnezeul creștinilor cel slăvit în Treime, pe când „toți dumnezeii neamurilor sunt draci” (Ps. 95, 5). Actuala structură a C.M.B. și întreaga sa ideologie arată că mișcarea ecumenistă este o mișcare cu o doctrină bine conturată, bazată pe teoria ramificațiilor și valabilitatea Sf. Taine și în cadrul celorlalte confesiuni creștine. În cadrul acestui C.M.B., situația de facto constă în aceea că și cei mai înverșunați eretici sunt tratați ca membri cu drepturi egale ai trupului Unul Singur al lui Hristos - Biserica drept-măritoare. Ei se autointitulează „biserici” fără a fi ca atare și însuși Consiliul de la Geneva acționează în calitate de Consiliu Mondial al Bisericilor. Prin însăși această denumire, Biserica Creștină este pusă pe aceeași treaptă cu toate așa-numitele „biserici” care fac parte din C.M.B. Scopul final al unei astfel de nivelări este de a transforma noțiunea de Biserică într-o noțiune ordinară, obișnuită, adică într-o abstracție ce reunește pe principii egale diferitele „biserici”, însemnând ștergerea treptată și completă a sensului dogmatic de Biserică.

Urmând calea ecumenismului și eterodocșii și ortodocșii sunt păgubiți de adevăr. Eterodocșii care caută sincer adevărul mântuitor și harul înnoitor nu vor fi motivați să accepte Ortodoxia întrucât se întăresc mai mult în rătăcirea lor, C.M.B. recunoscându-i drept biserici. Sf. Ciprian al Cartaginei spune că: „ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă îi întărim în convingerea lor că și ei au biserică și taine.” Participarea ortodocșilor la mișcarea ecumenică este inacceptabilă deoarece duce încet la trădarea crezului ortodox, făcându-ne să vedem în comunitățile eretice „biserici” și să considerăm Biserica Ortodoxă geografic limitată, „prea mică” pentru a o numi ecumenică. Sf. Ioan Cassian spune: „Nu încape nici o îndoială că cel care nu mărturisește credința Bisericii se află în afara Bisericii.”

Astfel temeiurile pe care funcționează C.M.B. sunt inacceptabile pentru Ortodoxie:

Primul temei, adoptat la Evanston la a 2-a Adunare Generală a C.M.B. spune: „C.M.B. reprezintă o comunitate a bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor.” Pentru ortodocși aceste temei care nici măcar nu a fost adoptat de membrii C.M.B. în totalitatea lor, este de neacceptat, întrucât nu sunt aduse precizările hristologice elaborate de Sinoadele Ecumenice. În el nu se vorbește despre erorile nestorienilor, eutihienilor, apolinariștilor, etc. care recunosc într-o manieră proprie pe Iisus Hristos ce Dumnezeu și totuși sunt deosebiți radical de ortodoxie.

Al doilea temei adoptat la a 3-a Adunare Generală a C.M.B. din New Delhi (1961): „C.M.B. este o comunitate a bisericilor care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor după Scripturi și, ca urmare, caută să respecte împreună mărturisirea lor comună întru slava Dumnezeului celui Unul - Tatăl, Fiul și Sf. Duh.” Nici acesta nu este cu adevărat acceptabil întrucât nici aici nu se spune cum trebuie să crezi în Dumnezeu cel în trei ipostasuri; noul temei nu contestă ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinariștilor, subordinaționiștilor și fiind formulat confuz el poate fi oricând contrasemnat de toți reprezentanții contemporani ai acestor erezii vechi. Biserica Ortodoxă are Crezul său ferm și nu poate accepta ideea „minimului dogmatic” proferată de ecumeniști în favoarea unirii, aceasta însemnând renunțarea la dogmele cinstirii icoanelor, a Maicii Domnului, cultul sfinților, rugăciunile pentru cei adormiți, etc.

La Vancouver (1983) la a 4-a Adunare Generală a C.M.B. s-a legalizat „preoția feminină”, iar unele voci „îndemnau pe femei să substituie ideea despre Dumnezeu-Tatăl prin ideea unei zeițe-mamă.” Protestele și vocile ortodocșilor au devenit în timp din ce în ce mai puțin auzite. Iată câteva poziții categorice în legătură cu a 7-a Adunare Generală de la Canberra (1991): „Se constată, așa cum am sesizat de mult, tendințe de adâncire a protestantismului și nicidecum de dorința sfântă spre unitate în Hristos și unire sinceră” (Î.P.S. Mitrop. Bartolomeu de Calcedon); „În curând în C.M.B. nimeni nu se va mai interesa de teologie… Duhul Sfânt pentru „ecumenism” este o temă, nicidecum o persoană a Sfintei Treimi de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul… Dogma Sf. Treimi este vitală pentru Biserică și pentru fiecare creștin în parte.” (Î.P.S. Mitrop. Ioannis Zizioulas al Pergamului). Să notăm părerea reputatului teolog român Pr. Prof. D. Stăniloae: „Ecumenismul este pan-erezia veacului XX.” Afirmație semnificativă prin aceea că însuși pr. Stăniloae a participat la manifestările anterioare ecumenice din ultimele decenii însă cu siguranță nu a putut să-i scape natura anticreștină a ecumenismului pe care Pr. Prof. îl recunoaște în același interviu luat în ultimul an al vieții sale drept o mișcare afiliată masoneriei mondiale.

Mulți teologi ecumeniști susțin că fac misiune ortodoxă prin participarea la C.M.B., dar de fapt aceasta înseamnă acordarea deplină a girului ortodox față de confesiunile creștine ce se intitulează biserici și care pretind că nici una din bisericile participante la C.M.B. nu deține Adevărul integral. După a 8-a Adunare Generală a C.M.B. iată ce remarca un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse, pr. Ilarion Alfeev: „Ortodocșii nu pot influența activitățile C.M.B. pentru că ei reprezintă o minoritate. Ce să mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor? Acestea nu pot fi discutate pentru că „divizează”. Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonirea femeilor? Acestea nu divizează? Ca să nu mai vorbim și de recentele practici șamanice promovate la o ședință a Adunării de la Harare din 1998 la care secretarul general al C.M.B. dr. Konrad Reiser a încheiat ceremonia de deschidere a Decadei Ecumenice de Solidaritate cu femeile cu un act de vindecare din tradiția șamanică din Coreea. Iată în ce lumină trebuie văzute hotărârile recente ale Bisericilor Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei, Serbiei de a se retrage complet din mișcarea ecumenică. Aceste biserici locale au înțeles că participarea lor la C.M.B. devine inoportună și chiar anti-ortodoxă.

Concluzii

Din cele expuse până acum reiese că nu este deloc justificată participarea ortodocșilor la mișcarea ecumenică. Atitudinea atât de negativă a unor ortodocși și chiar a unor biserici locale față de ecumenism precum și scepticismul actual profund al Bisericii Ruse, a Ierusalimului și a Eladei (inclusiv comunitatea athonită) asupra mișcării ecumenice ar putea fi învinuite de următoarele:

- că neparticipând la mișcarea ecumenică, care a cuprins întreaga lume, ei s-ar opune păcii și solidarității dintre oameni;

- că respectarea adevărului fără „dragoste” nu este justificată în condițiile situației tragice actuale din lume;

- că noi ne-am opune tendințelor de pace ale oamenilor de stat care fac eforturi colosale pentru apropierea de acele alianțe politico-militare aparent favorabile.

Trebuie răspuns la acestea următoarele:

Creștinii ortodocși niciodată nu au înțeles că dacă refuză pe baza hotărârilor canonice orice contact cultic și sacramental cu eterodocșii, atunci în mod implicit am priva de dragostea noastră oamenii în general în planul relațiilor social-umane. Pe plan social, Biserica Ortodoxă se roagă conform poruncii scripturale „pentru pace în lumea întreagă”: „să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii… ca să petrecem viață pașnică și liniștită întru toată cuvioșia și bunăcuviință (I Tim. 2, 1-2). Misionarismul social, ospitalitatea creștină, bunăcuviință nu trebuie să aibă a face cu promovarea „minimului dogmatic” știut fiind că „în materie de dogmă nu există concesie.” (Sf. Marcu al Efesului)

Toți Sf. Părinți care au fost pentru pacea în lume îndreptau atenția creștinului înainte de toate către cer și către lăuntrul sufletului. Sf. Serafim de Sarov: „Dobândește duh pașnic și mii de oameni se vor mântui în jurul tău.” Sf. Macarie cel Mare se referă și el întâi de toate la o anume pace: „pacea cerească, care a născut Lumina lumii, pacea pe care au rostit-o proorocii și despre care au vorbit cei cucernici și au binevoit-o îngerii. [Lc.2,14]. Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toți Sf. Părinți și i-a ferit de orice ispită. Această pace fie cu voi în numele Tatălui, al Fiului și al Sf. Duh. Amin”.

Călăuzindu-ne după aceste gânduri despre pace ale Sf. Părinți noi ne temem să trădăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul păcii și Învățătorul Iubirii, Cel Unul adevărat. O astfel de trădare am săvârși dacă în numele unei alte păci am consimți să intrăm în comuniune de rugăciune, de doctrină (pe baza minimului dogmatic în comun acord admis) ș.a.m.d. cu eterodocșii conform principiului ecumenic enunțat de unul din susținătorii mișcării ecumenice: „Dai ca să dau, renunți ca să accept… este un început”.

Puritatea credinței ortodoxe este singura condiție pentru realizarea adevăratei păci, care nu se poate plini fără harul lui Dumnezeu.

Credința noastră Apologetică