Ereziile cu care s-a confruntat Biserica lui Hristos

Erezii vechi și nu foarte

Bogdan Mateciuc

Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române şi înţelegerii dată de Biserică, erezia sau eresul reprezintă o învăţătură sau credinţă religioasă care ia naştere în sânul Bisericii, abătându-se de la învăţătura consacrată şi care este condamnată de Biserică. Prezentăm mai jos principalele eresuri cu care s-a confruntat Biserica lui Hristos de-a lungul timpului.

MONTANISMUL Mişcare cu caracter profetic şi escatologic, apărută în Frigia (provincie în Asia Mică), către anul 156 d.H., sub conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit la Creştinism, care susţinea ca abia în acea perioadă istorică a început epoca Paracletului, activitatea propriu-zisă a Duhului Sfânt în Biserică. Mişcarea punea un mare accent pe revelaţii şi profeţii extatice. Fiecare creştin trebuia să-şi exercite harismele şi să părăsească orice preocupare lumească inutilă, practicând zilnic ascetismul, abstinenţa, postul şi mărturisirea păcatelor. Montanismul propunea adepţilor săi martiriul, ca semn al sfârşitului, cerea separarea bisericii de lume, încuraja profeţiile şi preoţia femeilor. Datorită nonconformismului şi disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca mişcare separată de Biserică, reuşind sa-l câştige în anul 207 pe Tertulian (150-255). Acesta a scris o serie de lucrări montaniste, în care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugală şi disciplina penitenţială practicate de Biserică. Mişcarea montanistă n-a fost acceptată de Biserică din cauza caracterului dubios al harismelor sale şi a concepţiei care punea la îndoială mântuirea prin har şi iertarea păcatelor după botez. După anul 500, mişcarea montanistă a dispărut. Unii comentatori au făcut paralele între montanism şi mișcările penticostală şi carismatică de azi.

DOCHETISMUL Erezie apărută în veacul al doilea, potrivit căreia Iisus Hristos nu s-ar fi întrupat cu adevărat, ci trupul Său văzut de oameni ar fi fost doar o părere, o iluzie. Susţinătorii negau astfel umanitatea lui Hristos. Prima menţionare a acestui curent apare într-o scrisoare a episcopului Serapion de Antiohia, în jurul anului 200. În timpul unei vizite pastorale, acesta a descoperit această idee în Evanghelia apocrifă după Petru, care se citea în acea biserică locală. Ulterior el a respins acea evanghelia ca fiind falsă, dar ideea prinsese deja nişte adepţi.

Implicaţiile ideii sunt ample. Dacă Dumnezeu nu s-a întrupat cu adevărat, atunci patimile Sale şi mântuirea omenirii sunt doar iluzii. De asemenea, Sfânta Împărtăşanie se face cu simplă pâine şi vin, nu cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

Erezia a fost combătută la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325 şi a dispărut în mare parte până la sfârşitul primului mileniu creştin.

ADOPŢIANISMUL Mişcare anti-trinitară apărută la Roma, datorită lui Theodot (către anul 195 d.H.) care propovăduia că Iisus, născut dintr-o fecioară, a fost adoptat de Dumnezeu ca Fiu al Său la momentul botezului din râul Iordan. În felul acesta, Iisus ar fi fost ales de Dumnezeu ca Fiu datorită evlaviei sale faţă de voia lui Dumnezeu. În urma botezului, Iisus ar fi primit în trup Logosul divin. În acelaşi sens, Pavel de Samosata (260-272), episcop de Antiohia, susţinea că Logosul, care sălăşluise şi în Moise şi în alţi proroci, a stat temporar şi în Iisus (între botez şi răstignire). Iisus se află într-o relaţie de iubire cu Dumnezeu, iar între Duhul Sfânt şi Iisus a existat numai o unitate de voinţă, o unitate morală, nu o unitate de substanţă.

Adopţianismul a fost declarat erezie la sfârşitul veacului al doilea şi a fost condamnat la sinodul din Antiohia şi la primul sinod ecumenic de la Niceea, când s-a formulat învăţătura despre Sfânta Treime şi despre egalitatea dintre Fiul şi Tatăl.

MODALISMUL sau SABELIANISMUL Curent anti-trinitar apărut în Asia Mică şi dezvoltat la Roma, unde este propagat de Praxeas, către anul 190 d.H., de Noetus şi apoi de Sabellius (teolog şi preot în veacul al treilea). Potrivit acestui curent, Dumnezeu s-a revelat succesiv în trei forme diferite: Tatăl (care a creat lumea materială şi a dat legea mozaică), Fiul (care a mântuit lumea) şi Duhul Sfânt. În acest fel, aceştia trei ar fi doar moduri de manifestare ale unui singur Dumnezeu.

DONATISMUL Mişcare apărută în biserica nord-africană în veacul al patrulea şi al cincilea, în jurul disputei despre hirotonirea unor creştini care se lepădaseră de credinţă în timpul prigoanei împăratului Diocleţian. Donatiştii considerau că tainele administrate de un preot sau episcop compromis nu pot fi adevărate.

Guvernatorul roman al Africii de Nord fusese blând cu creştinii locali şi se mulţumise doar să le confişte Scripturile, considerând aceasta ca pe un gest de renunţare la credinţa creştină. În anul 311, Caecilian este hirotonit de către un episcop care cedase în faţa prigoanei. Un grup de oponenţi a declarat drept nevalabilă hirotonirea lui Caecilian pe considerentul că sunt taine administrate de un episcop cu un trecut pătat. Aceştia spuneau că Biserica trebuie să fie o adunare de sfinţi, nu de păcătoşi.

Schisma s-a produs în momentul în care partea contestatară a fost condusă de creştinul berber Donatus, urmaşul lui Marjorinus, contra-episcopul lui Caecilian. Ambele părţi au apelat la arbitrajul împăratului Constantin cel Mare. Acesta nu numai că reuneşte două sinoade la Roma şi Arles, în 313, care declară validă alegerea lui Caecilian, dar intervine direct în defavoarea donatiştilor. Donatus este înlăturat după ce donatiştii sunt declaraţi eretici, iar bisericile lor sunt închise de Constantin cel Mare. Mişcarea lor continuă să existe în zone izolate din Africa şi dispare complet în momentul cuceririi arabe din veacurile şapte-opt.

MESALIANISMUL (Euhitismul) Primul nume provine din limba siriană, al doilea din greacă şi înseamnă cei care se roagă (rugătorii). Toate aceste nume îi desemnează pe membrii unei secte mistice ascete, despre care Epiphanius de Salamina spune că au apărut în Mesopotamia în jurul anului 350, sub conducerea lui Simon de Mesopotamia, de unde s-au răspândit în Siria, Armenia, Asia Mică şi Tracia. Secta credea că harul şi păcatul coexistă în suflet şi după botez. Botezul nu are puterea să înlăture păcatul, care îşi menţine influenţa, paralel cu energia nouă a harului, creştinul fiind obiectul unui dualism metafizic permanent. Unii părinţi ai Bisericii au respins această concepţie, afirmând prezenţa reală, exclusivă şi definitivă a harului în suflet, de la botez. Păcatul originar este prin botez îndepărtat definitiv. Harul sălăşluieşte în inimă, centrul spiritual al omului, unde se manifestă în mod conştient prin practicarea virtuţilor, pe măsura dezvoltării spirituale.

Mesalienii voiau să se dedice cu totul rugăciunii şi pentru acest motiv refuzau munca, trăind din cerşit. Membrii sectei renunţau la bunurile acestei lumi, neavând locuinţe, dormeau în stradă, uneori bărbaţi şi femei împreună. Mesalianismul a fost combătut pe la anul 390 şi condamnat la 431 de Sinodul al 3-lea Ecumenic de la Efes. Totuşi, a supravieţuit în tot cursul veacului al V-lea şi chiar mai târziu (sunt menţionaţi în documente până în veacul al VII-lea şi se pare că chiar la momentul când scrie Photius – mort în 890 – secta nu era complet stinsă), atât în provinciile orientale ale Imperiului Roman, cât şi la nestorienii regatului sasanid. Mesalienii aveau ca punct de plecare un fapt al experienţei personale: chiar şi după botez, omul constată în sine prezenţa înclinărilor rele care-l împing la păcat, de unde trag concluzia că botezul nu este perfect, nu ajută la nimic, nu are ca efect decât ştergerea păcatelor trecute. Nefăcând distincţia între păcatul originar şi concupiscenţă, mesalienii credeau că sufletul ar fi posedat de un demon încă de la păcatul lui Adam. Pentru a-l elimina din corp, pentru a triumfa asupra patimilor şi a atinge fericita apathia (stare în care sufletul încearcă senzaţia unirii sale cu Hristos, aşa cum femeia o încearcă în îmbrăţişările soţului ei), trebuie să se recurgă la un ascetism riguros şi mai ales la rugăciune, acea rugăciune neîntreruptă pe care o recomandă apostolul Pavel în 1 Tesaloniceni 5:17.

THEOPASCHISMUL Controversă apărută la Constantinopol sub patriarhul Makedonius (495-511), fiind provocată de includerea în textul Trisaghionului a adausului „care s-a răstignit pentru noi”, de către patriarhul monofizit Petru de Antiohia. Unii din biserica asiriană au obiectat că Dumnezeu nu poate suferi. Chiril al Alexandriei a susţinut că expresia „Dumnezeu a suferit în trup” consună cu hristologia ortodoxă, deoarece Fiul a luat asupra sa natura umană aşa cum a fost lăsată de Adam. Moartea Fiului lui Dumnezeu este semnul naturii umane cu care s-a îmbrăcat El. În 534, papa Leon al XII-lea acceptă formula, la început suspectă: „Unus de Trinitate passus est carne” („Unul din Treime a suferit în trup”).

AFTARODOCHETISMUL [gr. aphthartos = incoruptibil, nestricăcios; dokesis = asemănare]. Curent susţinut de Iulian de Halicarnas (sec.6), potrivit căruia trupul lui Hristos născut din Maria a fost trupul Noului Adam, fără păcat, nestricăcios (aphthartos). Umanitatea lui Hristos este nu numai fără păcat, dar nici nu poartă urmările păcatului lui Adam, adică slăbiciunile şi afectele ei naturale. Severus de Antiohia îl acuză pe Iulian de Halicarnas şi pe discipolii săi de dochetism. S-a pus problema dacă coruptibilitatea firii umane este naturală sau e o consecinţă a păcatului. Iulian de Halicarnas nega că omul e coruptibil din fire, deci natura lui Hristos este incoruptibilă.

Împotriva acestei doctrine, Ioan Damaschin arată că în Hristos nu se poate nega realitatea umană a suferinţei. El a fost liber de păcat, dar şi-a însuşit în mod voluntar starea decăzută a omului, pentru a-l elibera definitiv. În discuţiile ulterioare, s-a precizat că păcatul este o boală, o stricăciune (phtora) care a afectat întreaga omenire. Nu numai greşeala şi vina lui Adam se transmit, ci şi consecinţele lor. O consecinţă a separării între om şi Dumnezeu, după păcatul lui Adam, este moartea care se moşteneşte din generaţie în generaţie. Fiecare om are o natură coruptă, prin moştenirea greşelii lui Adam, dar e responsabil de libertatea sa. După păcat - adică starea de separare de Dumnezeu şi de supunere sub consecinţele ei - omul are un mod de existenţă (tropos) afectat de moarte, mod care e în opoziţie cu natura şi vocaţia sa (logos). În acest sens, jertfa nu este o justificare sau un schimb, ci o scoatere a firii noastre din starea de stricăciune şi mortalitate.

ARIANISMUL Învăţătura lui Arius (256-336), preot în Alexandria, care, invocând unele texte biblice, susţinea că fiinţa lui Dumnezeu este unică şi că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. În concepţia lui, Fiul este prima creaţie a Tatălui, schimbabil, mărginit şi chiar capabil de a păcătui. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul face parte din planul de creare a lumii, fiindcă Dumnezeu nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare. Dumnezeu nu se poate atinge el însuşi de materie, căci s-ar întina. Arius mai susţine că a fost o vreme când Dumnezeu nu a fost Tată, până la crearea Fiului, deci a fost singur. Arius îl făcea pe Fiu mai mic decât Tatăl şi supus Tatălui. Separând firea Tatălui de cea a Fiului, Arius făcea o diferenţă între născut şi creat, de unde şi inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu, nu în mod adevărat, prin naştere, ci este ulterior creat, de aceea Fiul are un început. „A fost un timp când Fiul nu era”, adică Tatăl a existat înainte şi fără Fiul. Fiul nu este de aceeaşi natură cu Tatăl, dar se deosebeşte de celelalte creaturi terestre. El e cea dintâi dintre creaţii, înţelepciunea creată sau chipul lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatăl a creat celelalte făpturi.

Deşi a fost apărat de Eusebiu, episcop de Nicomedia, Arius a fost criticat de episcopii Alexandru şi Atanasie din Alexandria. Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325) formulează răspunsul împotriva tezei ariene sub diverse expresii: „care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii”, „născut, iar nu făcut”, „cel de o fiinţă cu Tatăl”. Esenţa Fiului ar fi identică (homoousios) cu a Tatălui, iar naşterea sa din Tatăl ar fi dintotdeauna, ceea ce înseamnă că Tatăl n-a existat vreodată fără Fiul. Discipolii lui Arius s-au separat apoi în două grupuri: unii care susţineau că nimic nu e comun între Tatăl şi Fiu (eunomienii), alţii care susţineau că Fiul are o esenţă asemănătoare cu a Tatălui (homeenii). Disputa ariană nu s-a sfârşit cu Sinodul I Ecumenic, deoarece arianismul a fost adoptat de către urmaşii împăratului Constantin cel Mare, Constanţiu (353-362) şi Valens (364-378) care i-au combătut pe partizanii Crezului de la Niceea.

Arianismul a influenţat profund viaţa bisericească multe veacuri de-a rândul (fiind promovat în ziua de azi de secte ca Martorii lui Iehova și unitarieni, de exemplu). Arianismul a fost un mod raţional-omenesc de înţelegere a Creştinismului.

NESTORIANISMUL Doctrină susţinută de patriarhul Nestor al Constantinopolului (380-440), care atribuia lui Iisus Hristos două persoane: una umană (omul Iisus) şi una divină (Logosul, Cuvântul, Hristos). Natura umană este distinctă şi independentă; de aceea în Iisus Hristos au existat două subiecte.

Nestorianismul a fost condamnat de Sinodul Ecumenic de la Efes (431) pentru că refuza Mariei titlul de Născătoare de Dumnezeu. Pentru Nestor, firea umană a fost nu numai completă şi independentă, compusă din trup cu suflet şi din intelect/voinţă, ci a avut şi Ego-ul ei propriu, care se păstrează împreună cu persoana Cuvântului. Unirea n-ar fi decât o simplă asociere a celor două persoane, corespunzătoare celor două firi. Încercând să soluţioneze logic prezenţa lui Iisus în chipul omenesc, Nestor ajunge să formuleze ideea unei a treia persoane, persoana unirii, care le leagă pe celelalte două şi care propovăduieşte, face minuni, mănâncă alături de apostoli şi ucenici. O consecinţă a nestorianismului este faptul că nu mai recunoaşte în Maria pe Maica Domnului, care pentru această concepţie este Născătoare de Hristos şi nu Născătoare de Dumnezeu, cum afirma Biserica. Nestor susţinea că în Iisus Hristos au existat două persoane: persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu-Tatăl şi persoana uman-istorică, cu care s-a născut din Maria. Concepţia nestoriană era că Maria n-a născut pe Dumnezeu (Fiul este Dumnezeu), ca să merite să fie numită Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci doar pe Hristos-omul, propunând astfel denumirea de Hristotokos. Nestorianismul a fost combătut la Sinodul III din Efes.

MONOFIZISMUL [greacă: mono-physis = o singură fire]. Teza predicată de Eutih (378-454), un monah respectat din Constantinopol. El afirma că Iisus Hristos nu are decât o singură fire (monophysis), cea divină care a absorbit firea umană. Eutih refuza distincţia dintre hypostasis (ipostas, persoană) şi physis (natură, fire), spunând că dacă Iisus Hristos e o persoană, el nu poate avea două naturi. Monofizismul era încurajat de formularea lui Chiril din Alexandria, care a apărat formula: „unică este natura (physis) întrupată a cuvântului dumnezeiesc”. În faţa acestei teze, Sinodul de la Calcedon (451) vorbeşte de realitatea integrală a Fiului care are o singură persoană în două naturi. Cele două firi, dumnezeiască şi omenească, îşi păstrează integritatea lor, dar sunt unite într-un singur ipostas.

Una din formele sub care a circulat după Calcedon teza lui Eutih este monofizismul severian sau moderat, propus ca o formulă de reconciliere între calcedonieni şi necalcedonieni, de către Sever, patriarh de Antiohia (512-538). Monofiziţii susţineau deci că firea omenească luată de Hristos la întrupare a fost absorbită de firea sa dumnezeiască şi a dispărut asemenea unei picături de apă în imensitatea mării. După unii monofiziţi, Iisus Hristos n-ar fi avut un trup omenesc real, ci un trup aparent, cum învăţau docheţii. Consecinţa concepţiei monofizite este că, dacă Iisus Hristos nu are pe lângă firea lui divină şi o fire omenească adevărată, atunci dispare întreaga operă de răscumpărare/mântuire a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om adevărat, poate duce neamul omenesc la mântuire. Doar prin întruparea Sa, Dumnezeu a putut îndumnezei firea omenească cea căzută. Dumnezeu s-a făcut om, ca sa facă pe om dumnezeu. Doctrina ortodoxă referitoare la firile din persoana lui Iisus Hristos învaţă că sunt două la număr, divină şi umană - diefizism, unite într-o singură persoană divino-umană.

Dezbaterile de la Sinodul Ecumenic de la Calcedon au fost aprinse, conturându-se trei tabere: cea care susţinea două firi unite şi neconfundate în persoana lui Hristos (hotărârea finală ortodoxă a Sinodului), cea monofizită a lui Eutih şi o a treia, intermediară, bazată pe opiniile interpretabile ale lui Chiril din Alexandria (bisericile egipteană coptă, armeană şi etiopiană din ziua de azi).

APOLINARISMUL Teza poartă numele celui ce a susţinut-o, Apollinaris, episcop de Laodiceea (mort în anul 390). Acesta concepţie neagă prezenţa unui suflet uman în Iisus Hristos. Apollinaris afirma că Iisus Hristos este complet diferit de noi, fiind asemănător nouă doar la suprafaţă. Deoarece trupul omenesc nu poate exista prin el însuşi, are nevoie de un principiu animator în om. Acest rol îl joacă sufletul, dar în cazul lui Iisus, sufletul său a fost înlocuit de Logosul divin numit Hristos. Logosul e principiul de viaţă, atât al fizicului, cât şi al psihicului tuturor vieţuitoarelor. Trupul lui Iisus a fost vitalizat temporar prin Hristos, nu prin suflet raţional uman obişnuit. Astfel, Iisus nu a avut suflet raţional, minte şi voinţă.

Învăţătura despre Sfânta Treime fusese statuată la Niceea în anul 325, dar ce însemna această Treime în mod precis era încă subiect de dezbatere. Astfel, apolinarismul a fost şi el o formă de monofizism, alături de învăţătura lui Eutih cea combătută la Niceea.

Biserica nu a acceptat această învăţătură, deoarece concluzia era că Iisus ar fi avut o umanitate anormală, El nu ar fi trăit pe pământ ca om adevărat. Hristologia apolinaristă, prin concluzia ei că Iisus nu a avut o fire umană obişnuită, revenea parţial la arianism.

Principalii părinţi care au combătut această erezia au fost Sfântul Vasile din Cezareea şi Sfântul Atanasie din Alexandria, care a şi condus un sinod local care a respins erezia în anul 362. Erezia a fost respinsă şi la Sinodul de la Constantinopol, la anul 381.

MARCIONISMUL Numele vine de la Marcion, originar din Asia Mica, stabilit la Roma către anul 140, unde, sub influenţa gnosticismului lui Cerdon, dezvoltă propriul lui sistem pe baza unor texte din Epistola către Galateni, despre Dumnezeul celor două Testamente şi despre canonul biblic. După Marcion, există doi dumnezei: un dumnezeu inferior, imperfect, al Vechiului Testament, care a creat lumea, a dat Legea Mozaică şi a inspirat profeţii, care se mânie şi se răzbună (legea talionului) şi un dumnezeu superior al Noului Testament, perfect, Tatăl lui Iisus Hristos, un dumnezeu al iubirii, milei şi iertării. Între cei doi dumnezei, cel creator şi cel răscumpărător, nu există legătură. Nici între Mozaism şi Creştinism. Materia este rea, de aceea Marcion recomandă ascetismul riguros. Pentru a susţine ideile sale, el stabileşte propriul său canon: Evanghelia după Luca, epistolele pauline, fără Timotei şi Tit, din care elimină ideile iudaice.

Prin scrierile lui Tertulian şi nu numai, Biserica a condamnat ideile lui Marcion care a fost excomunicat în anul 144 d.H..

MANIHEISMUL Teză dualistă propagată de „prorocul” persan Mani (216-277) care, pretinzând a fi în posesia unor revelaţii secrete, se considera a fi ultimul trimis, întruchiparea fizică a Paracletului. Maniheismul susţinea dualismul radical ontologic între cele două principii eterne, Binele şi Răul, care se opun, în cursul istoriei, într-o confruntare fără sfârşit.

Organizată ca o nouă religie, religia luminii, având cărţi, cult şi ierarhie, mişcarea maniheistă s-a răspândit rapid în zonele de limbă siriacă, ajungând să aibă discipoli până în îndepărtata Chină. La un moment dat a fost principalul curent care contesta Creştinismul ortodox, între veacurile trei şi şapte. Curentul a supravieţuit mai mult în răsărit decât în apus, ultimele urme existând în China în veacul al XV-lea.

PELAGIANISMUL Curent din veacul al cincilea, care învăţa că păcatul strămoşesc nu a afectat firea omenească, aceasta putând alege între a lucra răul sau a lucra binele, fără ajutorul lui Dumnezeu. Numele ereziei vine de la ascetul britanic Pelagius (354-440). Esenţa învăţăturii acestuia afirma că oamenii se pot mântui prin propriile eforturi, în urma unei alegeri conştiente, deşi tot el accepta prezenţa harului lui Dumnezeu în fiecare faptă bună.

Apărând învăţătura Bisericii, Fericitul Augustin merge prea departe. Susţinând necesitatea absolută a harului divin, el afirmă că voinţa omului este atât de slăbită şi neputincioasă din cauza păcatului strămoşesc, încât nu poate face, fără ajutorul lui Dumnezeu, decât fapte rele. Tot lui îi aparţine ideea că Dumnezeu nu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, ci numai unii. Cei ce se mântuiesc, e pentru că harul divin i-a ales spre mântuire din veci sau i-a predestinat să scape de osândă. Cei sortiţi osândirii rămân în numărul celor pierduţi pentru vecie, fără şansă de întoarcere.

PNEUMATOMAHISMUL Erezie apărută în a doua jumătate a veacului al patrulea. Dacă Arius nega Dumnezeirea Fiului, acum Makedonius (întemeietorul sectei) nega dumnezeirea Duhului Sfânt.

În anul 342, arienii au susţinut candidatura lui Makedonius la scaunul de patriarh de Constantinopol, ceea ce i-a şi reuşit cu ajutorul împăratului Constanţiu. În noul rol, Makedonius a luat nişte hotărâri controversate şi a instituit o politică de forţă împotriva criticilor săi. Acestea au culminat cu depunerea sa din scaunul patriarhal, moment în care l începe să ţeasă erezia prin care contesta dumnezeirea Duhului Sfânt.

Primul care s-a ridicat împotriva pneumatomahilor a fost Vasile cel Mare. Vasile a arătat că Duhul Spirit este de aceeaşi demnitate cu Tatăl şi cu Fiul. El este egalul, nu inferiorul acestora. Aşa cum fără un Hristos întrupat ca om mântuirea oamenilor ar fi imposibilă, aşa şi fără un Duh Sfânt, înţeles ca fiind de aceeaşi fiinţă cu Fiul şi cu Tatăl. Dacă Hristos şi Duhul Sfânt sunt creaţii, atunci şi noi rămânem închişi în planul creat, coruptibili şi muritori.

Mişcarea a fost combătută la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol în anul 381. Dacă problemele trinitare s-au rezolvat la primele două Sinoade, problema hristologică, privind raportul firii divine şi raportul firii umane din persoana lui Iisus, a fost discutată pe parcursul a patru Sinoade Ecumenice.

MONOTELISMUL Controversă hristologică care a apărut în veacul al VII-lea. Teologii vremii dezbăteau dacă Hristos a avut o dublă energie şi o dublă voinţă, cu toate că Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon stabilise că fiecare din cele două naturi ale lui Iisus îşi păstrează toate însuşirile şi caracteristicile. Astfel, monotelismul a apărut ca o prelungire a monofizismului. A fost eliminat odată cu venirea la domnie a lui Constantin Pogonat. Acesta, dorind să restabilească pacea şi înţelegerea în Biserică, a convocat Sinodul VI Ecumenic unde s-a hotărât că nu se poate admite ca Dumnezeu şi firea omenească a lui Iisus Hristos să fi avut o singură şi aceeaşi lucrare.

ICONOCLASMUL Ultima mare mişcare cu care s-a confruntat Biserica a fost Iconoclasmul. Pornind de la interdicţia idolilor (susţinută de Vechiul Testament), iconoclaştii militau pentru eliminarea icoanelor din cultul bisericesc. Ei argumentau că dumnezeirea nu poate fi redată prin mijloacele picturii şi icoanelor, de aceea în icoană s-ar putea reprezenta doar firea omenească a lui Iisus Hristos. Iconoclaştii recunoşteau drept singura icoană a lui Dumnezeu numai Euharistia.

Dezbaterea pe tema icoanelor a căpătat în unele moment accente dramatice, cei ce susţineau icoanele fiind bătuţi, prigoniţi, alungaţi şi omorâţi de către iconoclaşti. În timp, cele două tabere au căpătat pe rând întâietate în funcţie de cine se afla pe tronul Imperiului, lucrurile trecând de la extrema zugrăvirii bisericilor pentru a acoperi icoanele la extrema inflaţiei de icoane făcătoare de minuni.

Iconoclasmul a fost combătut pe parcursul a două Sinoade Ecumenice, cel de-al Cinci-Şaselea de la Trulan (692) şi al Şaptelea Ecumenic (787), la care s-a şi formulat învăţătura deplină despre icoane. Învăţătura ortodoxă despre icoane respinge ideea identificării icoanei cu arhetipul, adică de-o-fiinţimea cu el, deoarece însuşi cuvântul grecesc eicon înseamnă chip, adică reflecţie a arhetipului şi nu arhetipul însuşi. Dacă între icoană şi arhetip nu există deosebire, atunci ea nu ar mai fi chip al arhetipului, ci arhetipul însuşi. De aceea, nici Euharistia nu poate fi icoană, pentru că ea este însuşi arhetipul, deci identică cu el şi astfel se contrazice însăşi semnificaţia icoanei. Potrivit învăţăturii ortodoxe, icoana este dovada întrupării lui Dumnezeu.

Sinoadele ecumenice Credința noastră Apologetică