Mausoleul anticomunist geme de eroi anonimi

Claudiu Târziu, 16 ianuarie 2007

 

Argument

"Am 28 de ani si mi-as fi dorit să pot strânge mâna acestui om. Din păcate, nu am ştiut niciodată de acest mare om; citesc pentru prima dată despre el." Acesta este mesajul scris de un tânăr pe pagina de Internet a "Cotidianului", la articolul despre moartea lui Ion Gavrilă-Ogoranu, figură emblematică a rezistentei anticomuniste armate.

Dosarul "Întelegi mai mult" de azi este un răspuns pentru toti tinerii care nu stiu mai nimic, sau chiar nimic, despre rezistenta armată anticomunistă. Episodul luptelor din munti lipseste din memoria colectivă a românilor. Mărturiile unor fosti luptători au fost tipărite în tiraje nesemnificative, iar manualele scolare expediază rezistentă anticomunistă armată în câteva fraze. Putinele lucrări ale unor istorici sunt cunoscute numai de initiati. La 16 ani de la prăbusirea comunismului, si în lipsa unei rezistente intelectuale consistente fată de acel regim, e oarecum de mirare că acest episod este tratat cu atâta indiferenta.

O posibilă explicatie ar putea sta într-o prejudecată care, bine sădită în deceniile de comunism prin propagandă si prin filme cu "securisti buni" si "banditi", a continuat să lucreze si asupra autoritătilor de după 1989. Iar această prejudecată este legată de Miscarea Legionara. In lupta anticomunistă armată însa, fostii legionari au detinut doar majoritatea, nu exclusivitatea. Multi dintre ei erau foarte tineri, abia dacă apucaseră, precum Gavrilă-Ogoranu, să activeze în Frătiile de Cruce.

Însă legislatia românească privitoare la fostii detinuti politici a fost croită pe baza aceleiasi prejudecăti: ii exclude de la orice formă de recunoastere pe toti cei care au avut o mai mare sau mai mică tangentă cu Miscarea Legionară. A operat si operează încă un alt fel de lustratie, care le-a refuzat atâtor oameni recunoasterea faptului că au avut puterea să pună mâna pe arme si să lupte împotriva sovietizării.

Ultimii "banditi" rămasi printre noi

Numărul fostilor luptători anticomunisti din munti scade an de an. Dispar astfel martori pretiosi ai rezistentei armate anticomuniste.

Cei mai "tineri" dintre ei au acum în jur de 80 de ani si multi se miră cum de-au ajuns la vârsta asta, după ce au trecut prin regimul de exterminare din închisorile comuniste.

Vatamaniuc de la Suceava

Unul dintre putinii "partizani" care mai trăiesc este Gavril Vatamaniuc, din Frasin – Suceava. Sergent major de jandarmerie, Vatamaniuc a intrat în conflict cu loctiitorul politic si a fost dat afară din armată si pus sub urmărirea Securitătii. In toamna lui ’49 a scăpat de arestare, s-a înarmat cu un automat german Daimler Puch si a fugit în pădurile Sucevitei. In vara anului 1950, i s-au alăturat doi consăteni, fratii Ion si Gheorghe Chiras, urmăriti si ei de Securitate, înarmati cu pusti ZB. Tactica adoptată de grup a fost asteptarea si folosirea armelor strict pentru apărare, niciodată pentru atac. Activitatea politică a constat în tipărirea si răspândirea de manifeste, distrugerea manifestelor de propagandă comunistă din Sucevita, propaganda de la om la om si chiar la grupuri de muncitori forestieri. In timp ce Gavril Vatamaniuc explica muncitorilor cine sunt si ce vor, fratii Chiras ii asigurau spatele.

In anul 1954, grupul se întăreste prin alipirea lui Vasile Motrescu, venit din Făgăras, după ce acesta reusise să-i salveze pe cei din grupul lui Ion Gavrilă-Ogoranu. In ianuarie 1955, Motrescu si Vatamaniuc, singurii care rămăseseră în munte, au fost la un pas de a cădea în mâinile Securitatii. Au reusit să fugă omorând trei securisti. La 18 iulie 1955, Securitatea află locul unde se ascundeau partizanii. In lupta care s-a dat, fratii Ion si Gheorghe Chiras au fost împuscati mortal, aproape simultan. Vatamaniuc a fost arestat la 18 octombrie 1955 si condamnat la muncă silnică pe viata. A fost eliberat în 1964, cu toti ceilalti detinuti politici. Astăzi, la 82 de ani, trăieste în Frasin – Suceava.

O cazemată pentru toată Moldova

Locul numit Uturea, la 12 kilometri nord de Moinesti, în judetul Bacău, trebuia să devină cel mai puternic centru de rezistentă din Moldova. In septembrie 1947, un grup de 13 tineri elevi si studenti, condusi de legionarii Gheorghe Ungurasu si Petru Baciu (foto), au construit un adăpost-buncăr la Uturea. El era destinat depozitarii armamentului si munitiei, dar se putea utiliza si ca loc de refugiu si centru de rezistentă în caz de nevoie. Situat pe Valea Trotusului, în cazul izbucnirii războiului între americani si rusi, grupul de "partizani" constituit aici ar fi împiedicat trecerea trupelor sovietice către apus, dar si retragerea lor. In buncăr a fost depozitat armament din abundenta: pusti ZB, mitraliere, grenade, pistoale, munitie.

In arestările masive de legionari din noaptea de 14/15 mai 1948 au căzut si unii participanti la construirea buncărului. Scăpati cu greu, Gheorghe Ungurasu si Petru Baciu s-au retras în munti împreună cu oameni din satele vecine. Urmăriti de Securitate, au plecat la Bucuresti la 15 noiembrie 1948, dar au fost trădati si arestati. Aproape toti din grupul Uturea au pierit în anchete, în temnite sau au fost împuscati. Singurul rămas în viată până azi, după 16 ani de închisoare comunista, este Petru Baciu. La 83 de ani, singura mângâiere că le-a supravietuit camarazilor săi este aceea că a mărturisit despre jertfa lor în volumul "Răstigniri ascunse".

"N-am fost politicieni, ci soldati"

Coleg de scoală si prieten de la 10 ani cu Ion Gavrilă-Ogoranu, Gheorghe Cornea nu a făcut parte din acelasi grup de rezistentă cu acesta. A fost membru al Grupului "Vultanul", care a luptat, încă din 1944, pe versantul nordic al Muntilor Făgăras. Echipa sa a fost organizată de învătătorul Ioan Prodan. Pe 30 decembrie 1947, studentul de atunci Gheorghe Cornea si încă trei camarazi au fost depistati de trupele de securitate. Au scăpat cu greu din încercuire. Cornea a fugit la Cluj, renuntând pentru moment la rezistentă. Si-a terminat studiile si a devenit medic chirurg. S-a căsătorit si a profesat în Târgu Mures. Acolo a fost recrutat de o altă grupare de rezistenta. Evenimentele din Ungaria, din 1956, au fost pentru acest grup semnul că trebuie să actioneze. Insa, înainte cu o zi de declansarea ostilitătilor au fost trădati si arestati. Dr. Cornea a fost condamnat la 18 ani de muncă silnica, din care a executat opt.

Astăzi în vârstă de 83 de ani, dr. Cornea, fost presedinte al Fundatiei "Luptătorilor din Rezistenta Armată Anticomunistă", mai are o singură dorintă: ca "partizanii" să fie asimilati militarilor din trupele regulate si, prin aceasta, să li se confere recunoasterea publică binemeritată. "Am propus un proiect de lege în acest sens. Insă autoritătile nu vor să ne recunoască lupta, temându-se să nu se creadă că astfel aduc un elogiu legionarilor, care au fost majoritari în rezistentă. Dar în munti nu a contat nici o clipă apartenenta politică. A contat doar că ne consideram cu totii adevărata armată a tării", ne-a declarat dr. Cornea.

Mausoleul verticalitatii este plin de martiri necunoscuti

Miscarea de rezistentă armată anticomunistă s-a desfăsurat între anii 1944 si 1962.

Specialistii CNSAS au identificat 19 centre de rezistenta, din Obcinile Bucovinei până în Banat si din Maramures până în pădurea Babadag. Intre anii 1945 si 1959, au actionat cel putin 1.196 de grupuri de "banditi" – cu efective de la 20 la 120 de luptători –, ajutate de mii de persoane, organizate în retele în jurul muntilor. Cu unele exceptii, grupurile nu aveau un program politic articulat, ci erau contra regimului comunist si a URSS. N-au avut o conducere comuna, lipsa de unitate fiind deopotrivă o slăbiciune, dar si un punct forte – au fost mai greu de distrus. Luptătorii nu-si spuneau "partizani" – căci nu apărau vreun partid –, ci "haiduci", fiindcă luptau împotriva sistemului. Scopul lor era să reziste până la izbucnirea unui nou război mondial, considerat iminent, între anglo-americani si rusi. Atunci ar fi ajutat ofensiva anglo-americană la eliberarea tarii.

Posturile de radio occidentale au încurajat rezistenta, iar SUA au antrenat exilati români, pe care i-a parasutat în tară. Asa a fost alimentată speranta că va izbucni un război izbăvitor. România fusese însă de mult abandonată.

Bucovinenii au fost primii

Primii care s-au împotrivit comunismului cu arma în mână au fost bucovinenii. În vara lui 1944, în fata ofensivei trupelor URSS, sute de familii din Bucovina s-au retras în munti, s-au înarmat si s-au organizat pentru o rezistentă de lungă durată.

Numite după conducătorul lor, s-au constituit grupurile de "partizani": Vladimir Macoveiciuc, Vladimir Tironiac, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenusă, Petre Maruseac. Grupurile initiale, alcătuite în mare parte din tarani, au fost îngrosate cu ofiteri care luptaseră pe frontul de răsărit, urmăriti "pentru crime de război", fosti functionari din administratia antonesciană, considerată "fascistă", membrii partidelor istorice, numite "fasciste", fostii legionari etc.

Ultimul "partizan" bucovinean

Unul dintre cele mai active grupuri a fost cel condus de Vladimir Macoveiciuc, care era format din 47 de membri si care luptase împotriva sovieticilor în perioada 15 mai - 30 septembrie 1944. Urmărit de NKVD, Macoveiciuc a fost constrâns să rămână în clandestinitate împreună cu fiul său si alti câtiva consăteni. A stabilit legături cu organizatiile paramilitare "Sumanele Negre", "Graiul Sângelui", "Garda Alba", "Ovidiu Găină", Organizatia Nationalistilor Ucraineni etc. Infiltrate cu agenti ai Sigurantei, acestea au fost lichidate pe rând. Macoveiciuc a fost neîndurător cu trădătorii, pe care i-a judecat si i-a executat conform legilor nescrise ale "partizanilor". In noaptea de 7 spre 8 iulie 1946 a fost trădat, dar nu s-a predat jandarmilor, stiind că va fi predat NKVD-ului. S-a sinucis, prin împuscare. Grupul său a fost lichidat în 1947 si a fost judecat de trei ori, pentru activitate antisovietică si înaltă trădare.

Ultimul "partizan" bucovinean, Vasile Motrescu, a fost executat la 29 iulie 1958. Motrescu a făcut parte din grupul "Constantin Cenusă", lichidat în 1952, si din grupul Gavril Vatamaniuc, despre care vom vorbi mai încolo.

"Vrancea" fratilor Paragina

In vara anului 1948, fratii Ion si Cristea Paragină, legionari din comuna Crucea de Sus - Vrancea, au constituit un grup de rezistentă anticomunistă numit "Vrancea".

Ei conduceau 30 de luptători, care voiau să protejeze drepturile tăranilor vrânceni în fata colectivizării fortate. Fratii Paragină si oamenii lor se aflau sub ascultare fată de pr. Stefan Marcu, fost sef al Miscarii Legionare pe judetul Putna. Pr. Marcu a tinut legătura cu comandamentul legionar de rezistentă din exil si cu diferite grupuri din tara. De asemenea, le procura "partizanilor" hrană si îmbrăcăminte si le oferea adăpost. In aprilie 1949, Pr. Marcu a fost arestat si condamnat la 15 ani de temnită. A supravietuit închisorii, dar a murit în toamna lui 1989, după ce a fost lovit de o masină în fata casei sale.

În noaptea de 17 spre 18 octombrie 1949, grupul Paragină a fost înconjurat de trupele de Securitate, fiind trădat. Majoritatea "partizanilor", în frunte cu Ion Paragina, au fost prinsi de Securitate după o luptă crâncenă. Condamnat la muncă silnică pe viata, Ion a fost eliberat în ‘64 si a trăit într-un sat vrâncean până acum câtiva ani. Cristea Paragină a mai luptat până în primăvara lui 1950, când a fost împuscat. Alti sapte partizani din Grupul Paragină au fost urmăriti si arestati pe rând, până în 1953.

Opt ani de haiducie în Făgăras

Grupul lui Ion Gavrilă-Ogoranu din Făgăras este unul dintre cele mai cunoscute. Timp de aproape opt ani, "banda Gavrila" a luptat cu trupele de Securitate de câteva zeci de ori. Iarna, membrii organizatiei, niciodată mai multi de 30, se refugiau pe la casele unor tărani de la poalele muntilor. Rar, unii au iernat si în munte, dar era mult mai periculos, pentru că hrana era putina, se cunostea orice urmă pe zăpadă, iar copacii erau desfrunziti si plutoanele de Securitate puteau sa-i găsească mai lesne pe "partizani". Pentru sprijinirea Grupului Gavrila, învătătorul Olimpiu Borzea, din Vistea de Jos – Brasov, a organizat o retea de sute de oameni.

Până în 1955, aproape toti oamenii lui Gavrilă au fost omorâti sau prinsi prin trădare.

Gavrilă a fost singurul din grup care a scăpat, evitând în ultimul moment o capcană în care căzuseră ultimii opt camarazi. Un om de legătură, care se dovedise a fi năimit de Securitate, le-a promis că-i scoate peste granită. Gavrilă a refuzat să plece din tara, iar după ce a aflat ce pătiseră ceilalti s-a ascuns, pentru 21 de ani, la Ana Săbădus, din Galtiu – Alba. Cei doi s-au căsătorit în secret. Gavrilă-Ogoranu a murit pe 1 mai 2006, în urma unei boli incurabile.

"Haiducii Muscelului"

Tot în Făgăras, dar pe versantul sudic, în primăvara lui 1949 s-a constituit o organizatie de rezistentă numită "Haiducii Muscelului", sub comanda colonelului Gheorghe Arsenescu si a fratilor Toma si Petre Arnăutoiu. Ca si Arsenescu, Toma Arnăutoiu era ofiter. Grupul a avut în jur de 20 de membri, constant, însă era sprijinit de sate întregi. Pentru prinderea lor, Securitatea a prigonit cel mai mult satul Nucsoara, a cărei figură de legendă a rămas, prin dăruirea si puterea de rezistentă la tortură de care a dat dovada, Elisabeta Rizea. In primul an de rezistenta, Arsenescu a părăsit grupul si s-a ascuns până în 1960, când a fost prins si executat.

In 1958, după ce reusiseră să scape de multe ori din încercuiri si capcane, fratii Arnăutoiu si alti "partizani" au fost capturati de Securitate, prin trădare. Pe 21 iulie 1959, la Jilava, au fost executati cei 17 "partizani" considerati liderii miscării de rezistentă de la Nucsoara, în frunte cu Toma si Petre Arnăutoiu. Alte câteva sute de persoane, care ii ajutaseră, au fost arestate si condamnate la ani grei de temnită.

Banat: sacrificiul colonelului Uta

Colonelul Ion Uta, membru al PNT–Maniu si fost prefect de Severin în ‘43-’44, s-a retras în munti, în mai 1947, împreună cu inginerul Aurel Vernichescu. Acesta din urmă s-a stabilit în zona Vârciorova, unde a format o grupare anticomunistă din 29 de luptători. Uta si-a fixat cartierul general în Muntii Banatului, având alături 20 de "partizani". Trădat, grupul colonelului Uta a fost atacat în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949. Au scăpat numai opt "partizani", care s-au regrupat si au continuat lupta, unii până în 1954. Comandantul lor a murit asigurându-le retragerea. In lotul grupului Uta au fost arestati 86 de oameni. Grupul Vernichescu a fost distrus tot prin trădare.

Tărănistii si legionarii, umăr la umăr

Cu o lună înainte, Securitatea desfiintase alte două grupuri care activau tot în Banat, din 1947: Gheorghe Ionescu (PNT–Maniu) si Spiru Blănaru (Miscarea Legionară). In noaptea de 12/13 ianuarie 1949, Gheorghe Ionescu s-a înteles cu Spiru Blănaru să-si unească fortele si să atace postul de jandarmi Teregova, spre a elibera un membru al Grupului Ionescu arestat de jandarmi. Atacul reuseste, fără victime, după care cele două grupuri reunite s-au retras în pădurile din apropiere. Grupul Blănaru avea 12 membri, iar grupul Ionescu 18. Din păcate, arestatul fusese interogat si divulgase deja Securitătii membrii si sprijinitorii Organizatiei Ionescu. La 22 februarie, în locul numit Pietrele Albe, "partizanii" de sub comanda lui Ionescu si Blănaru au dat ultima bătălie cu trupele de Securitate. Intre cei putini scpati atunci a fost si Spiru Blănaru, care însă a fost capturat pe 12 martie 1949, tot prin trădare. O dată cu membrii grupurilor Ionescu si Blănaru au fost arestati si 124 de oameni care ii ajutau.

"Corpul de Haiduci"

Maiorul Nicolae Dabija, Cavaler al Ordinului "Mihai Viteazul" si var cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, a organizat "Frontul Apărării Nationale - Corpul de Haiduci" în februarie 1948. In cazul asteptatei declansări a războiului între Occident si URSS, voia să blocheze defileurile Muresului, Somesului, Oltului, Prahovei si Dornei. In februarie 1949, grupul si-a stabilit "fortăreata" pe Muntele Mare (cota 1.825 m), în Apuseni. Peste 400 de oameni au fost implicati în activitatea grupului.

In noaptea de 3/4 martie 1949, 150 de soldati ai Securitătii au atacat tabăra lui Dabija, omorând cinci partizani si arestând 14. Maiorul Dabija a scăpat, dar a fost trădat si prins pe Valea Dobrei. Pe 28 noiembrie 1949, la Sibiu, Nicolae Dabija si încă sase camarazi ai săi au fost executati. Pe 2 aprilie 1950, alti cinci "partizani", care fuseseră condamnati la muncă silnică pe viata, au fost asasinati de Securitatea Cluj. Alte 150 de persoane care avuseseră legături cu grupul au fost întemnitate.

Rezistenta în Dobrogea

Rezistenta din Dobrogea a fost declansată în 1948, sub comanda fratilor Nicolae si Dumitru Fudulea si a lui Gogu Puiu. Lor li s-a alăturat Nicolae Ciolacu, acesta conducând miscarea în centrul Dobrogei. Numerosi localnici răzvrătiti si-au pierdut viata în zeci de confruntări cu trupele de Securitate, alte zeci de familii au fost deportate. In iulie ‘49, "partizanii" au fost descoperiti de securisti si atacati. Gogu Puiu s-a sinucis cu o grenadă. Logodnica sa, care era însărcinată, a fost arestată si a născut o fetită în închisoarea Mislea, în decembrie acelasi an. Zoea Radulescu, fata lui Gogu Puiu, este astăzi presedintele Fundatiei "Luptătorii din Rezistenta Armată Anticomunista" – organizatie fondată de Ion Gavrilă-Ogoranu.

În 1950, 38 de luptători dobrogeni au fost ridicati din puscării si asasinati. La 9 martie 1950, în pădurea Babadag, securistii l-au răpus pe Dumitru Fudulea si l-au arestat pe Nicolae Fudulea. Acesta a evadat, în septembrie 1950, dar a fost rănit si prins în comuna Calfa, pe 30 martie 1952.

Monumentul "partizanilor" de la Sâmbăta de Sus

În vara fiecărui an, la mănăstirea Sâmbăta de Sus – Brasov are loc comemorarea "partizanilor" ucisi în munti sau în închisori.

După slujba religioasă, supravietuitorii rezistentei anticomuniste îi evocă pe cei căzuti în luptele cu Securitatea. Vreme de 15 ani, ceremonia a fost organizată de Ion Gavrilă-Ogoranu, supravietuitor al luptelor din munti. Din acest an, pentru că Ion Gavrilă a murit, comemorarea traditională va fi organizată de nepotul său, Coriolan Baciu.

Ion Gavrilă a fost initiatorul pomenirii de la Sâmbăta, împlinindu-si astfel, în parte, un legământ făcut cu camarazii săi, în prima zi de Paste a anului 1952, la Mănăstirea Brâncoveanu. Atunci au jurat ca acei care vor supravietui le vor aduna ramasitele pământesti ale celor ucisi de comunisti si le vor îngropa la mănăstire, pentru a le cinsti cum se cuvine. După 1990, lângă mănăstire, Gavrilă, ajutat de alti fosti detinuti politici, a ridicat o cruce înaltă de marmură albă pe care a scris numele celor care s-au jertfit în munti. Oasele camarazilor nu le-a mai găsit.

Am participat de mai multe ori la această întrunire si cu gândul de a-i cunoaste pe unii dintre eroii luptei anticomuniste. Acolo l-am văzut pe părintele Nectarie, care, sub numele de mirean, Nicolae Ciolacu, a fost unul dintre conducatorii rezistentei din Dobrogea si singurul dintre acestia care a supravietuit.

Tot la Sâmbăta l-am cunoscut pe învătătorul Olimpiu Borzea, seful retelei de sprijin a Grupului Ion Gavrila. Cu informatiile, hrana, îmbrăcămintea si găzduirea oferite de retea au reusit "partizanii" lui Gavrilă-Ogoranu să reziste opt ani în munti. Borzea a fost arestat în 1955 alături de câteva zeci de oameni ai săi si condamnat la moarte. Pedeapsa lui Borzea a fost comutată în muncă silnică pe viată chiar în momentul în care acesta era în camera de executie. A fost eliberat în 1964, cu decretul de amnistie generală, si a trăit în Vistea de Jos până la sfârsitul vietii.

 

Au existat si români în România

Octavian Paler

 

L-am cunoscut bine pe Ion Gavrilă-Ogoranu, dispărut, recent, cu discretie dintre noi (căci altele sunt "modelele" contra-istoriei pe care o trăim azi, favorabilă toapelor cu bani si politicienilor cu obraz gros). De câte ori venea în Bucuresti, trecea si pe la mine pe-acasă. Depănam amintiri, fiind născuti în sate învecinate. Îmi povestea ce mai găsise, la CNSAS, în dosarele masive pe care Securitatea le întocmise despre "banda lui Gavrilă" ce actionase în muntii Făgăras între 1948 si 1957.

Nu se lauda cu ceea ce demonstraseră partizanii (între care s-a aflat si cineva din Lisa): că în România au existat si români (nu numai ei, evident) pentru care n-au intrat în "specificul" nostru nici blestemul din "Miorita", nici tarele lumii lui Caragiale. De fapt, nu se mira foarte tare că lupta lor, idealistă si tragică, era (cum este si azi) ignorată. Întelegea foarte bine de ce oficialilor postcomunisti nu le păsa (cum nu le pasă nici azi) că prima rezistentă anticomunistă (una armată), din tarile ocupate de Stalin, a avut loc în România. Întelegea si tâlcul acestei nepăsări, deloc străină de mitul "mămăligii" care ar fi explodat abia în decembrie 1989. Ion Gavrilă-Ogoranu o spune foarte explicit undeva în finalul volumului al doilea din "Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc". Doar "o clipă (zice el despre "ei") si-au pierdut cumpătul când căruta comunismului, pe care o considerau vesnică, s-a sfărâmat. Apoi, s-au dezmeticit si s-au regrupat, convinsi că tot lor le revine să construiască si capitalismul".

Ceea ce întelegea mai putin, adică ezita s-o facă (desi unul din capitolele cărtii sale are un titlu lămuritor: "În tara noastră există mai multe cozi de topor decât topoare"), era altceva. Oare comunismul s-a servit de niste metehne nationale sau doar le-a stimulat?

Îl obsedau niste "întâmplări istorice" si se întreba dacă au fost simple "întâmplări". Îl citez: "L-au vândut propriii lui căpitani pe Tudor, dându-l legat pe mâna eteristilor, să-l arunce într-o fântână!

L-au vândut cei de-un neam pe Horea pentru câtiva arginti, ajutând cătanele sa-l prindă. L-au alungat pe Bălcescu ca să piară în străinătati, într-o groapă comună. L-au lăsat pe Iancu să cutreiere satele, să-si găsească moartea pe o bancă, în ploaie si-n vânt. L-au părăsit pe Eminescu într-o casă de nebuni, pentru a fi ucis cu o cărămidă în cap".

Intr-o zi, venind de la CNSAS mi-a arătat un xerox al unui document despre care vorbise în carte. Era o "cerere" trimisă Securitătii în 1979, la doi ani după ce Securitatea îl pusese în "libertate controlata" pe Ion Gavrilă-Ogoranu. Iată cum suna cererea: "Noi, locuitorii comunei Sântimbru, satul Galtiu, cetăteni devotati ai Republicii Socialiste România, vă rugam să mutati din această localitate pe numitii Ion Gavrilă si Ana Gavrilă, fiind foarte periculosi. Ion Gavrilă a fost bandit în munti, luptând împotriva orânduirii noastre socialiste, iar sotia lui este văduva doctorului Petru Săbădus, dusman al poporului si mort la închisoare".

Motivul acestei "cereri" nu era unul "ideologic". Câtiva consăteni voiau să pună mâna pe casa în care locuia familia Gavrila! Si au ales o cale care li se părea mai sigura, găsind sprijinitori inclusiv printre vecini! După asa ceva, e chiar incredibil că un om care a dormit în munti, opt ani, cu mana pe puscă si a fost căutat de Securitate, direct si prin intermediari, alti douăzeci, pană ce din cauza unei "vânzări" a fost prins, se multumeste să se întrebe: "Să nu doresti uneori să nu mai fii, să nu mai vezi si să nu mai auzi nimic?" Si îsi răspunde: "Cine a prezis o mlastină a deznădejdii în istoria acestui popor a stiut ce-a prezis!"

Moartea lui Ion Gavrilă-Ogoranu a fost anuntată numai de două ziare: "Ziua" si "Cotidianul". Nu stiu dacă numele lui va figura în sinteza cerută de domnul Basescu pentru a se convinge ce crime a comis comunismul în timp ce domnia sa se afla pe mare, cu ospătar personal. Alături de martiriul unor Mircea Vulcanescu sau George Bratianu si al tuturor celor care au ajuns în iadul puscăriilor comuniste, de unde multi nici n-au iesit, rezistenta armată care a pătat cu sânge muntii României, dar i-a si legat de un sentiment nu foarte răspândit la noi, cel al onoarei ("cerem iertare tării că am cutezat să luptăm si să murim pentru ea" e concluzia mărturiilor lui Ion Gavrilă-Ogoranu), mă determină, azi, să-mi pun mai multe întrebări. Nu cumva, pentru a ne acoperi propriile lasitati, ne grăbim să ignoram modelele care ne-ar putea rusina? Probabil, nu ne e dat tuturor să putem spune "brazii se frâng, nu se îndoiesc", dar, măcar, să-i admiram pe cei care au putut să si creadă, nu s-ar cuveni? Sau "aluatul" din care au fost alcătuiti oameni ca Ion Gavrilă-Ogoranu nu mai există?

Mă frământă si alte întrebări (la care nu stiu dacă poate răspunde vreo "comisie"!) de când vad, îngrozit, cum ne trăim libertatea si ce forme ia "democratia" pe malurile Dâmbovitei. Oare eram integri sufleteste când teroarea a început să schilodească destine si mentalitati? In ce măsură "a doua politie", frica pe care contau cei ce ne-au înfricosat, a colaborat, involuntar, cu comunismul? Nu cumva mai important decât ce a făcut istoria din noi e ceea ce am făcut noi cu ceea ce a făcut istoria din noi?

înapoi