Teoria evoluției - mit sau realitate?

O teorie care cere o credință puternică în ea

Bogdan Mateciuc

1. Introducere

Teoria evoluției este predată astăzi în școli ca fiind un adevăr dovedit și de necontestat cu privire la originea speciilor, inclusiv a omului.

Deși promovarea ei comportă un caracter absolut, asemănător unei dogme religioase, teoria are numeroase lacune, recunoscute chiar de către promotorii ei. În același timp, există acreditată ideea că cei care resping teoria evoluției nu pot fi decât niște fanatici religioși, care refuză să admită „dovezile științifice”. De fapt, nu este nevoie să fii religios ca să te îndoiești de această teorie. Totodată, multe persoane religioase resping evoluționismul tocmai pentru că au cercetat așa-zisele dovezi propuse de acesta.

În acest material vom prezenta aceste probleme și vom arăta că adeziunea la această teorie este mai degrabă un act de voință și credință, decât o concluzie logică dedusă din realitatea de pe teren.

2. Charles Darwin și teoria sa

În urma unor călătorii de observație biologică în anii 1830, în timpul cărora întâlnește în diferite locuri ale lumii numeroase varietăți de insecte, plante și animale, naturalistul britanic Charles Darwin formulează teoria potrivit căreia formele de viață inferioare au evoluat, prin nenumărate forme intermediare, către forme de viață superioare. Această transformare ar fi început acum 5-6 milioane de ani, timp în care pământul a fost populat de o multitudine de forme intermediare care s-au născut, au trăit și, evident, au murit. Darwin a publicat această teorie în 1859, sub titlul „Originea speciilor”.

3. Ce afirmă teoria evoluției

Teoria evoluției există în două variante principale.

3a. Evoluția liniară. În prima variantă (lansată de Darwin), se afirmă că organismele și formele de viață inferioare au evoluat liniar (lent) către forme superioare. Mai precis, populații întregi din fiecare specie s-au „deplasat” treptat, trecând printr-o infinitate de forme intermediare de-a lungul a milioane de ani, către forme superioare.

Dacă e să reprezentăm evoluția unei specii către o altă specie, pentru înțelegerea teoriei vom reprezenta specia inițială cu o culoare și specia finală cu altă culoare – vezi figura de mai jos. Specia inițială neagră se transformă lent și trece printr-o mulțime de forme-nuanțe intermediare până devine specia nouă albă. Așa ar fi evoluat toate speciile, fiecare având sute de mii de exemplare care au parcurs această evoluție.

Doi ar fi fost determinanții principali ai acestor transformări:

Selecția naturală. În urma unui proces aleatoriu, formele de viață inferioare s-au adaptat și transformat la condiții de mediu în schimbare, apărând astfel forme noi de viață, dintre care au supraviețuit doar cele capabile - cele superioare.

Mutațiile genetice. Pentru evoluționiști, asemănările dintre codurile genetice ale unor specii sunt o dovadă a transformării unora din altele. În urma influenței unor virusuri sau a radiațiilor (cosmice, etc...) asupra formelor inferioare, la nivelul ADN-ului au apărut mutații genetice care nu au handicapat specia, ci au aruncat-o într-una superioară!

Teoria este frumoasă, interesantă și mai ales atrăgătoare pentru cei ce vor o altă explicație a vieții, diferită de creația lui Dumnezeu. Însă, această teorie frumoasă nu este susținută de dovezi.

Lipsa formelor intermediare

Principala problemă a evoluționiștilor este lipsa formelor intermediare, atât moarte, cât și vii:

Dacă la fiecare moment de pe parcursul evoluției treptate au existat numeroase forme intermediare vii, care au trăit pe pământ cel puțin în câteva generații, după care au murit, ar trebui ca fosilele acestora să le găsim astăzi în stratele pământului, și aceasta nu doar pentru o singură specie, ci pentru toate speciile, din moment ce toate speciile au evoluat. Însă, ceea ce găsim astăzi în stratele geologice sunt fosile ale unor specii distincte, aflate de mare depărtare una de alta, care nu mai există în ziua de azi, dar despre care evoluționiștii încearcă să afirme că ar fi evoluat unele din altele.

Darwin a fost conștient de la început de problema lipsei fosilelor, dar și-a mărturisit credința că acestea vor fi găsite în cele din urmă. Această descoperire încă se lasă așteptată. De exemplu, dacă în stratul geologic A găsim fosile din specia X și în stratul C găsim fosile din specia Z, care se trage (indirect) din specia X, ar trebui ca în stratul B, care corespunde perioadei intermediare, să găsim fosile dintr-o ipotetică specie Y intermediară. Însă, acolo nu găsim aceste fosile intermediare, ci tot fosile de tip X sau Z și fosile de alte specii, fără legătură, de tip V, W etc. Mai mult, arheologii au descoperit că în perioada Cambrian apar brusc, ca din nimic, o mulțime de specii, în cadrul unui fenomen numit astăzi „explozia din Cambrian”.

Evoluţia lentă de la o specie la alta implică o mulţime de forme intermediare. Sutele de mii de exemplare de la fiecare nivel intermediar nu se regăsesc însă și la nivelul fosilelor.

3b. Evoluția în salturi. Înțelegând că nu se poate susține evoluția graduală a tuturor speciilor de la un nivel la altul, printr-o infinitate de forme intermediare, evoluționiștii au lansat teoria evoluției în salturi, teorie mai năstrușnică decât prima versiune întrucât presupune, de exemplu, că o maimuță patrupedă cu coadă a născut deodată un pui biped și fără coadă, al cărui pui, ulterior, a început să vorbească. Iar asemenea salturi, mai degrabă fantastice decât științifice, ar fi existat pentru toate speciile planetei. Pentru a crede așa ceva este nevoie de un efort de credință mai mare decât pentru a crede că viața a fost creată de o Ființă inteligentă.

Ca determinanți ai acestor salturi, evoluționiștii invocă aceleași radiații și modificările bruște de climat. Nu vom insista pe demontarea acestor argumente întrucât sunt puerile.

4. Evoluția omului și problemele teoriei

În ceea ce privește evoluția omului, teoria ne oferă patru mari categorii de strămoși:

1. Australopithecii (orice formă care aparține genului Australopithecus)

2. Homo habilis

3. Homo erectus

4. Homo sapiens

Prima categorie îi include pe cei mai primitivi strămoși ai omului – Australopithecus înseamnă „maimuță sudică”. Se crede că au apărut în Africa acum 4 milioane de ani și că au dispărut acum un milion de ani. Cea mai veche subdiviziune, spun evoluționiștii, este Australopithecus afarensis (exemplarul „Lucy”), urmată de Australopithecus africanus și Australopithecus robustus, care avea oase relativ mai mari.

Deși aveau trăsături specifice maimuțelor și traiului în copaci, evoluționiștii pretind că aceștia mergeau în două picioare. Totuși, alți cercetători evoluționiști (Lord Solly Zuckerman și Charles Oxnard) au demonstrat că Australopithecii nu mergeau în două picioare.

Lucy

De departe cea mai importantă „dovadă” a teoriei evoluției omului este Lucy, o fosilă descoperită în Etiopia în 1974. Fosila reprezintă 40% din scheletul unei primate cu mers biped. Evoluționiștii au comparat mărimea craniului lui Lucy cu mărimea craniului unei maimuțe și al unui om modern și au constatat că Lucy se află la mijloc, de unde au conchis că Lucy era o primată evoluată - mers biped și craniu evoluat de la maimuță către om. Ulterior, spre sfârșitul anului 2008, cercetătorii și-au dat seama că Lucy nu era femelă, ci mascul și l-au botezat Lucifer!

Problema cu Lucy și implicit cu deducțiile evoluționiștilor este aceea că din craniul lui Lucy s-a găsit o parte atât de mică, încât mărimea calculată de evoluționiști este foarte discutabilă. Mai mult, analiza degetelor ei arată fără echivoc că Lucy trăia în copaci, lucru recunoscut și de unii evoluționiști. Alți evoluționiști, însă, sunt de părere că Lucy nu a fost nicidecum o maimuță evoluată, ci o varietate de primată mare africană care a dispărut ulterior ca specie. Această supoziție este întărită și de faptul că în aceeași regiune și numai în acea regiune s-au găsit și alte urme fosile din ceea ce evoluționiștii numesc Australopithecus afarensis (specia lui Lucy).

De asemenea, în regiune și datate ca aparținând perioadei lui Lucy s-au găsit urme umane. Dacă Lucy a trăit în aceeași perioadă cu oamenii, nu putea fi strămoșul lor.

Homo habilis

A apărut cumva din necesitatea de a face legătura dintre Australopithecus și oameni, primii fiind prea diferiți de ultimii (Australopithecus erau, de fapt, maimuțe). Așa că evoluționiștii au luat alte fosile de maimuță și le-au prezentat ca fiind diferite de Australopithecus. În plus, au spus că acești „strămoși” foloseau unelte (Homo habilis înseamnă „om îndemânatic”).

Însă și aici au apărut studii, chiar ale unor evoluționiști (Wood & Brace și Holly Smith), care au arătat că Homo habilis nu erau diferiți de Australopitheci, fiind în fond tot maimuțe.

Homo erectus

Categoria Homo erectus include mai multe descoperiri hominide. Sunt incluse aici omul de Pekin, omul de Java și primele specimene Homo africane, cum ar fi Turkana Boy. Homo erectus ne este descris ca o persoană mică, cu o capacitate craniană medie de 973 cm3, care l-ar plasa în partea de jos a plajei umane moderne, care merge de la 700 la 2.200 cm3, potrivit lui Molnar, Races, Types, and Ethnic Groups (1975). În general, corpurile de Homo erectus sunt ilustrate ca fiind foarte asemănătoare cu cele ale omului modern, dar având oase mai groase. Craniul lui Homo erectus a fost clasificat ca fiind mai primitiv. Sprâncenele groase, fruntea plată și retrasă, mandibula mai mică și ieșită în exterior și dinții mari sunt considerați a fi caracteristici primitive.

Totuși, și omul de Neanderthal prezintă aceste caracteristici, dar el este considerat a fi om. Se poate spune că Homo erectus este de fapt o versiune mai mică de Neanderthalian.

Harry Shapiro scrie în cartea sa, Peking Man (George Allen & Unwin Ltd, Londra):

„Când examinăm însă un craniu clasic de Neanderthalian, din care avem astăzi un număr mare, nu putem să nu concluzionăm că structura sa anatomică fundamentală este o versiune mărită și mai dezvoltată a craniului de Homo erectus. Ca și la Homo erectus, prezintă o ieșire a occipitalului, sprâncene groase și o coroană relativ plană... Lățimea lui cea mai mare este redusă și se află imediat deasupra urechilor, iar absența unei bărbii ieșite în exterior este tipică.”

El afirmă aceste lucruri într-o vreme în care oamenii de Neanderthal încă aveau o reputație de brută, dar asta nu schimbă implicațiile. Homo erectus a fost considerat ca fiind puțin mai apropiat de maimuțe decât suntem noi, însă dacă el era o versiune mai mică de Neanderthalian, trăsăturile sale nu ar trebui să fie considerate primitive. De fapt, și aborigenii din Australia prezintă multe dintre aceste trăsături, însă sunt considerați la fel de oameni ca europenii.

De asemenea, Homo erectus poseda și el inteligența și tehnologia oamenilor din sălbăticie. De pildă, uneltele de piatră găsite la omul de Pekin arată că acesta tăia copaci, cioplea bâte din lemn și desfăcea animalele vânate. Omul de Pekin folosea focul. Se pare că, în căutarea verigilor intermediare, Homo erectus a fost prea repede și eronat clasificat în categoria sub-umană.

În august 2011, revista evoluționistă National Geographic anunța descoperirea, tot în Africa, a unei noi fosile, dar nu dintr-o „specie” cunoscută, ci una nouă - Australopithecus sediba! Din nou, o mână de oase și multă, multă imaginație, și noul „strămoș” a fost așezat între Lucy și Homo erectus. Desigur, evoluționiștii nu văd nimic neobișnuit în asta. Și, în timp ce ei se străduiesc să alcătuiască veriga-lipsă, alți cercetători găsesc originea vieții ca fiind nu pe pământ, așa cum spune teoria evoluției, ci în spațiu, adică ceva mai aproape de Adevăr.

În 2012, cercetătorii au descoperit în Kenia că Homo erectus era contemporan cu alte două „specii” de hominizi! Toți ar fi strămoși ai omului – evoluții diferite, paralele, în același segment de timp și în aceeași zonă geografică! Din nou, nici o problemă pentru evoluționiști.

Teoria evoluției

Sprâncenele proeminente și fruntea teșită ale lui Homo erectus se întâlnesc la mai multe varietăți de om din ziua de azi, cum ar fi malaiezienii.

Omul de Neanderthal. Răsturnări de situație și de teorie

Evoluționiștii nu se pot hotărî unde să-l așeze pe scara evoluției pe cel numit de ei „omul de Neanderthal”. El este prezentat când ca subspecie a lui Homo sapiens, când ca specie separată (Homo neanderthalensis).

Mai întâi s-a spus că acesta a reprezentat o specie diferită de Homo sapiens (omul modern).

Apoi, cercetări ulterioare au arătat că omul de Neanderthal a trăit în aceeași perioadă cu Homo sapiens. Cei doi ar fi avut un strămoș comun, dar ar fi evoluat diferit. Ne întrebăm însă, cum pot evolua diferit două exemplare care trăiesc în aceeași epocă, în același climat și în aceeași zonă geografică?

Apoi s-a descoperit că omul de Neanderthal era mai inteligent decât ne este ilustrat în picturile cu brute semi-umane. Potrivit ediției din 15 noiembrie 2006 a publicației Live Science, „excavațiile și studiile anatomice au arătat că Neanderthalienii foloseau unelte, purtau bijuterii, își îngropau morții, își îngrijeau bolnavii și, posibil, cântau sau chiar vorbeau la fel ca noi. Deși mult mai modest, creierul lor era ușor mai mare decât al nostru”. De asemenea, Neanderthalienii coseau haine.

S-a spus că omul de Neanderthal nu doar că ar fi trăit în aceeași perioadă cu Homo sapiens, dar ar mai fi avut și relații intime cu acesta! Una din două: ori cei doi au fost în realitate una și aceeași specie (aveau același cod genetic și erau pur și simplu oameni), ori Homo sapiens făcea niște confuzii mari în alegerea partenerilor. Încuscrirea aceasta ar fi condus la asimilarea rudei de la țară de către Homo sapiens.

În 2012, a fost lansată o nouă ipoteză: omul de Neanderthal a dispărut cu mult timp înaintea lui Homo sapiens, apoi a reapărut (de unde?) pentru scurt timp (?), ca în final să dispară definitiv înainte de apariția lui Homo sapiens.

Problema devine și mai complicată prin existența mai multor „specii” simultane de hominizi - denisovienii (construiți doar pe baza unui fragment de deget găsit în Siberia în 2008), hobbiții din Indonezia și populația cerbului roșu din China. Aceste „specii” sau strămoși ai omului fac ca teoria evoluției să fie ea însăși într-o continuă transformare și să conducă spre ipoteza credibilă că aceste specii nu erau altceva decât variații regionale ale speciei umane, așa cum există și astăzi. Această ipoteză este întărită de constatarea că denisovienii au influențat genetic populațiile aborigene din Australia și unele popoare din Melanezia, iar Neanderthalienii au influențat genetic toate ramurile din afara Africii.

De altfel, la Congresul Internațional de Zoologie din anul 1958, dr. A. Cave a declarat că a cercetat fosilele „omului de Neanderthal”, concluzia sa fiind aceea că Neanderthalianul nu fusese altceva decât un om bătrân bolnav de artrită.

Pe de altă parte, în cartea sa Buried Alive, ortodontistul Jack Cuozzo descrie reconstrucția deficitară a craniilor de Neanderthal, în scopul prezentării lor ca fiind mai primitive și mai asemănătoare cu ale maimuțelor. De pildă, Cuozzo afirmă că specimenul Le Moustier a fost astfel reconstruit încât mandibula lui să pară mai simiană decât ar fi fost în mod natural.

Nu există nici o îndoială că omul de Neanderthal a fost un om obișnuit.

Astăzi există pe suprafața Pământului multe tipuri de oameni. Scheletul lor este diferit (influențat de stilul și mediul de viață), forma craniului este diferită, dar toți sunt oameni. Este posibil ca peste o mie de ani, un craniu actual, cu o formă mai aparte, să fie clasificat ca aparținând unui strămoș al omului, doar pentru că este diferit de un standard ales în mod arbitrar de evoluționiști.

Teoria evoluției

Pornind de la foarte puține și foarte interpretabile fosile, artiștii evoluționiști s-au grăbit să picteze imagini ale „strămoșilor” noștri - creaturi cu figuri umanoide, dar cu corp asemănător cu al maimuțelor. Asemenea reprezentări, rod al imaginației, pot fi văzute în manualele școlare și în muzeele de științe naturale. Imaginile sunt realizate în detaliu (pe baza a câtorva oase găsite) și au puterea să treacă drept dovezi. Din Lucy s-a găsit aproximativ 40% din schelet, însă muzeele de științe naturale expun cópii complete ale lui Lucy, din cap până în picioare - vezi exemple de artă evoluționistă aici sau aici.

Tot rod al imaginației este și arborele evoluționist care ne prezintă animale fantastice care ar fi evoluat către speciile existente astăzi. De ce i-ar crește unui pește picioare? S-a plictisit de mediul acvatic și s-a decis să viziteze uscatul? Atât timp cât pești au existat și continuă să existe, teoria evoluției peștilor în reptile este un basm.

După ce au găsit câteva fosile pe care le-au prezentat drept verigi intermediare, evoluționiștii au înțeles că nu pot dovedi cu o mână de fosile evoluția tuturor speciilor. Așa că aflăm, cel puțin din Encyclopedia Britannica, că astăzi nu se mai caută fosile, DAR că teoria evoluției este deja demonstrată! Cum? Prin studii și constatări în domeniul geneticii, biochimiei, biologiei... Pentru orice minte nemotivată religios sau anti-religios, concluziile empirice trase din aceste domenii nu pot ține loc de răspunsuri la întrebarea fundamentală „Unde sunt formele intermediare, moarte și vii?”

Dată fiind lipsa acestor dovezi elementare care să fundamenteze scenariul evoluționist, suntem mai îndreptățiți să credem că acele fosile, puține la număr și aflate la mare distanță de alte specii, au aparținut fie unor specii existente (Lucy era o maimuță, omul de Neanderthal era om...), fie unor specii dispărute azi.

Problema lipsei formelor intermediare nu se limitează doar la fosilele din straturile geologice. Se pune întrebarea: evoluția continuă și astăzi sau s-a oprit?

Dacă ea continuă, unde sunt formele intermediare vii? De ce nu trăiesc și astăzi specii intermediare între maimuță și om? Ce vedem în natură: specii bine definite și situate la mare distanță unele de altele. Este rațional să credem că această distanță a existat dintotdeauna între ele - nu a existat nici o evoluție.

Revenind la ideea de selecție naturală, deși este cert că modificarea condițiilor de mediu poate forța viețuitoarele să se adapteze, nu trebuie să confundăm adaptarea cu evoluția. Unele animale se pot adapta, în anumite limite, dar ele rămân în cadrul speciei lor. Dacă condițiile de mediu le cer o adaptare peste posibilitățile lor, acele animale dispar, nu evoluează în altceva, așa cum a fost cazul dinozaurilor.

Dacă un african se mută să trăiască la Polul Nord, probabil în timp culoarea pielii lui se va schimba într-o oarecare măsură, dar el tot om va rămâne. Se va adapta, dar nu va evolua în altceva.

Dovezi contrafăcute

Din dorința de a produce cu orice preț o „verigă lipsă”, unii evoluționiști au recurs chiar la măsluirea unor fosile pe care le-au prezentat ca dovezi ale evoluției. Au existat astfel cazuri celebre ale unor fosile de „strămoși ai omului” despre care s-a dovedit ulterior fie că erau simpli oameni, maimuțe sau... porci.

Omul de Piltdown

Omul de Piltdown (un maxilar și o bucată de craniu) a fost descoperit în 1912 în Anglia. Deși maxilarul era mai apropiat de maimuță, dinții și craniul erau mai apropiate de om. S-a spus că are o vechime de 500.000 de ani și a fost expus în multe muzee ca o dovadă absolută a evoluției omului. Timp de peste 40 de ani, s-au scris numeroase articole și s-au redactat peste 500 de teze de doctorat pe seama omului de Piltdown.

În 1949 s-a încercat re-datarea lui cu un test nou, testul cu fluor. S-a constatat că maxilarul nu conținea deloc fluor – era foarte recent. Craniul conținea o cantitate mică – era vechi de câteva mii de ani. S-a constatat că maxilarul aparținuse unui urangutan, că dinții fuseseră piliți și că uneltele descoperite alături de „strămoș” fuseseră realizate cu mijloace moderne.

„Omul de Piltdown” a fost retras dintre „dovezi” în anul 1953.

Omul de Nebraska

Omul de Nebraska (doar un dinte) a fost descoperit în 1922 în SUA. S-a spus că are trăsături între maimuță și om.

Credința în acel dinte, că ar fi un strămoș al omului, a fost uimitoare. Pe baza lui, evoluționiștii au reconstruit integral o arătare cu trăsături primitive, pe care l-au și pictat alături de femeia lui.

În 1927 s-au descoperit și alte fragmente ale scheletului. S-a constatat că era vorba de o varietate dispărută de mistreț. Toate reprezentările grafice ale „familiei Piltdown” au fost scoase rapid din literatura evoluționistă, dar mulți oameni au rămas cu impresia că s-a găsit dovada evoluției.

Ramapithecus

În 1930 s-au descoperit în India două fragmente de maxilar. S-a afirmat că sunt vechi de 14 milioane de ani, i s-a dat un nume științific și, ca și în cazul „omului de Piltdown”, artiștii au reconstruit o familie de Ramapithecus. Fosila a fost expusă timp de 50 de ani ca strămoș al omului, însă în 1981 s-a constatat că aveau de-a face cu rămășițele unui babuin. „Dovada” a fost scoasă discret din circuit.

5. ADN: Mutațiile nu creează informații noi

Văzând că fosilele nu oferă dovezile necesare teoriei, o parte considerabilă a cercetărilor evoluționiștilor s-a concentrat pe ADN-ul speciilor. Având ca punct de pornire asemănarea dintre codurile genetice ale unor specii, s-a dorit să se demonstreze că unele coduri sunt rezultatul transformării naturale, evoluționiste, din altele. Cauza ar fi fost radiațiile sau chiar unele virusuri, care ar fi condus la mutații genetice.

Supoziția de mai sus este prezentată în continuare ca adevărată, cu toate că cercetătorii sunt de acord astăzi că mutațiile nu produc informații noi, capabile să conducă la apariția unei specii noi. Dr. Lee Spetner, cercetător care a predat teoria informațiilor și comunicațiilor la Johns Hopkins University, declară:

„Toate mutațiile punctuale care au fost studiate la nivel molecular reduc informația genetică, nu a sporesc. Teoria neo-darwiniană încearcă să explice felul în care evoluția a dezvoltat informații vitale. Diferența biologică esențială între un om și o bacterie constă în informațiile pe care le conțin cei doi. Toate celelalte diferențe biologice derivă din acestea. Genomul uman conține mult mai multe informații decât genomul bacteriei. Prin mutații nu se pot acumula informații, ci se pierd...

Neo-darwinienii vor să ne facă să credem că mari schimbări evoluționiste pot rezulta dintr-o serie de evenimente mici, dacă acestea există în număr suficient. Însă dacă toate aceste evenimente pierd informații, ele nu pot fi etape în nici un fel de evoluție pe care încearcă ei s-o explice, indiferent de câte mutații există acolo. Cel ce crede că macro-evoluție poate avea loc prin mutații care pierd informații, este asemenea unui comerciant care pierde câte puțini bani la fiecare afacere, dar crede că astfel se poate dezvolta... Nu s-a observat nici măcar o singură mutație care să aducă o contribuție informațională la genom. Desigur, asta arată că nu există milioanele și milioanele de potențiale mutații pe care le cere teoria. S-ar putea să nu existe nici una. Incapacitatea de o vedea măcar o mutație care să adauge informație e mai mult decât un eșec în a găsi susținere pentru teorie. Este o dovadă împotriva teoriei. Avem de-a face cu o contestare serioasă a teoriei neo-darwiniene.” (Not By Chance, The Judaica Press, Brooklyn, New York, 1997)

Acest lucru este confirmat de dr. Werner Gitt, director și profesor la Institutul Federal German pentru Fizică și Tehnologie. Răspunzând la întrebarea „Pot apărea informații noi prin mutații?”, el afirmă:

„Această idee este centrală în reprezentările evoluției, însă mutațiile pot genera schimbări doar la nivelul informațiilor existente. Nu poate exista o creștere în informații și, în general, rezultatele sunt deficitare. Nu pot apărea structuri pentru funcții sau organe noi; mutațiile nu pot fi o sursă pentru informații noi, creative.” (In the Beginning Was Information, Master Books, Green Forest, Arkansas, 2006, pag. 127)

Experimentele de laborator au demonstrat că radiațiile, în cantități mici, incapacitează subiectul și nu îl ajută să se transforme într-o formă superioară. Exemplarele iradiate ori au devenit sterile, ori prima generație născută după ele era sterilă și deci condamnată la dispariție. În cantități mari, radiațiile ucid, nu transformă.

Dacă acest aspect al teoriei evoluționiste ar fi adevărat, el înseamnă că niște virusuri sau radiații au acționat asupra mai multor exemplare din fiecare specie, exemplare care au suferit mutații genetice care s-au transmis urmașilor de atât de multe ori, încât la un moment dat urmașii nu mai reprezentau specia lor, ci o alta. În timp ce unele studii de laborator au reușit să creeze condiții artificiale pentru o mutație a unei gene la un exemplar dintr-o specie, probabilitatea ca acest lucru să se fi produs în mod repetat la mai multe exemplare din viața reală este extrem de redusă.

O altă dovadă invocată de evoluționiști este asemănarea codurilor genetice, de pildă între om și maimuță. Ne îndreptățește această asemănare să credem că omul a evoluat din maimuță? Televizorul meu color de astăzi are componente similare și funcționează în mare parte după același principiu ca televizorul alb-negru de acum 40 de ani, dar asta nu înseamnă că cel color a evoluat din cel alb-negru, ci că ambele au fost create de aceeași inteligență. De fapt, contrar teoriei evoluționiste care vorbește despre poligeneză (apariția unei specii noi în mai multe locuri în același timp), studiile genetice recente arată că toți oamenii de pe Pământ se trag dintr-o singură femeie. (Nu că aceasta ar fi avut mai mulți bărbați, dar nu există posibilitatea determinării genetice a unui eventual bărbat primordial.)

Referitor la apariția vieții în sine, teoria evoluției este la fel de neclară. Există patru teorii clasice și trei teorii moderne. Evoluționiștii sunt grupați în tabere care se contrazic. Cu toții însă proclamă, pe un ton absolut demn de o credință religioasă, că teoria evoluției este singura explicație „științifică” acceptabilă (pentru cine și de către cine?) privind apariția și dezvoltarea vieții pe Pământ.

6. Concluzie

Mulți oameni cred astăzi în evoluție, considerând că aceasta este demonstrată științific. Canalele de propagandă evoluționistă, cum ar fi postul tv National Geographic, difuzează animații cu Lucy și alți falși strămoși ai omului, făcând publicul să creadă că așa cum stat lucrurile. Aceste producții artistice au un impact mare asupra privitorului, însă ele nu sunt decât rodul imaginației unor pictori.

Nu e nevoie să fii o persoană religioasă ca să te îndoiești de teoria evoluției - este suficientă o analiză rațională a afirmațiilor și „dovezilor” acesteia.

Teoria evoluției s-a născut înaintea dovezilor. Mai mult, este într-o continuă schimbare pentru că arheologi diferiți propun interpretări diferite pentru puținele fosile găsite. Fiecare vede în ele ce vrea. În ciuda dovezilor care o contrazic, teoria este ținută în viață și promovată din motive filosofice, sociale și politice - găsirea unei explicații materialiste a vieții și lumii și respingerea cu orice preț a noțiunii de Dumnezeu. Odată cu respingerea lui Dumnezeu vine eliminarea moralei de inspirație divină, în locul căreia este așezată o morală nouă, artificială și relativă, care se schimbă de la o epocă la alta și de la un loc la altul, în funcție de spiritul epocii.

Magazin istoric Credința noastră Apologetică