Bogdan Mateciuc, 22 martie 2004

Initiativa construirii Catedralei Mântuirii Neamului a aprins spiritele încă de la început, de când se vorbea despre amplasarea ei în Piata Unirii. Unii comentau amplasarea ei în acel loc, cum că ar strica armonia pietei, altii se întrebau cu ce bani se va construi un asemenea edificiu – „De catedrală avem noi nevoie acum?”

Mutarea proiectului în Parcul Carol din Capitală a reaprins spiritele. Pe de-o parte se află Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.) împreună cu cei care doresc construirea Catedralei, pe de altă parte se află Primăria Generală a Municipiului Bucuresti, secondată de „cetătenii” grupati în diferită organizatii ad-hoc gen „Asociatia pentru Libertatea de Constiintă” sau „Salvati Parcul Carol”.

Delimitarea celor două tabere este mult mai profundă decât pare la prima vedere. Se poate vorbi de aparitia unei separări, a unei falii în societatea românească.

Cel mai recent referendum a arătat că 85% din populatia României se declară ortodoxă. Timp de ani de zile, B.O.R. i-a contabilizat practic pe toti românii ca fiind ortodocsi si a promovat ideea că „un bun român este neapărat ortodox.” Se vorbea despre „poporul român bine-credincios” si toti românii erau fiii Bisericii.

În orice tară, numărarea cât mai multor membri tine de pozitia pe care o revendică biserica în acea societate. În România, în rândul „ortodocsilor”, al „fiilor duhovnicesti ai Bisericii” erau băgati la grămadă liber-cugetătorii, criminalii din închisori, femeile care făceau coadă la clinica de avorturi, betivii, românii născuti ortodocsi dar care criticau cu vârf si îndesat Biserica si care se adăpau mai degrabă din teoriile feluritelor secte – toti erau „bine-credinciosi”. De întrebai pe un român ce religie are, răspundea „Ortodox, ce altceva să fiu?” Se declara ortodox pentru că nu stia ce altceva ar putea fi. Pe vremea lui Ceausescu, era chiar periculos să nu fii ortodox – a fi sectant îti crea o aură negativă în societate. Odată cu Lovitura de Stat din 1989 si cu deschiderea fată de mai multe aspecte „fine” ale societătii, românul a aflat că poate fi, la fel de bine, baptist, penticostal, martor al lui Iehova sau al lui Bivolaru, si a prins avânt în a critica Biserica si pe preotii săi. Critica era si este sustinută de cazurile de comportament reprobabil al unor slujitori ai altarelor.

Se pare că unii dintre români au început să se plictisească de joaca de-a ortodocsii. În fond, Ortodoxia multora se rezumă la botezul si cununia în Biserica Ortodoxă, evenimente importante nu atât pentru însemnătatea lor spirituală, cât pentru ciolhanurile asociate. Cu totii suntem ortodocsi, dar aceasta nu are a face cu felul nostru de viată. Toti avem credinta în inimă, toti credem în Dumnezeu, si toti trăim în legea noastră care nu are nici o legătură cu voia acestui Dumnezeu.

Fiii duhovnicesti ai Bisericii au început să-si renege Mama.

O lungă perioadă de timp, în parte si din cauza limitărilor misionare impuse de regimul comunist, Biserica le vorbea românilor despre „credinta strămosească”, despre păcatul de a-ti schimba religia, despre sablonul „m-am născut ortodox, ortodox rămân”. Acum românii au început să nu mai găsească nici un sens în aceste sloganuri. Credinta, atâta cât este, nu mai poate fi hrănită cu conserve.

În disputa legată de Catedrală, din rândurile oponentilor au început să se audă fraze gen „Catedrala e a Bisericii, parcul e al cetătenilor.” O afirmare indirectă a faptului că Biserica e una, iar poporul – cetătenii sunt alta. Nu se stie cert ce si dacă cele două au ceva în comun.

Pentru acesti „cetăteni”, Biserica e o mână de popi corupti cărora nu le mai ajung bisericile. Ar fi interesant de stiut cum priveste B.O.R. această disociere a unor români de „mama lor duhovnicească”. Sigur, se poate argumenta că numărul lor e mic, dar acest număr va creste în viitor, pentru că aceasta este directia în care se merge - tendinta vremurilor. Vom asista la o delimitare a Bisericii în cadrul societătii, delimitare realizată nu de Biserică, ci de oponentii ei. O fixare a granitelor, un război pentru obtinerea controlului pe anumite „teritorii”. Biserica va revendica un control traditional, oponentii ei vor vorbi de democratie, de separarea Bisericii si a Statului, de libertatea constiintei. Este foarte probabil ca în timp, asa cum deja se petrece în Occident, crestinii cu valorilor lor morale să fie etichetati drept „extremisti” si „intoleranti”.

Din punct de vedere statistic B.O.R. va fi redusă aproximativ la numărul celor care chiar cred în învătătura de credintă ortodoxă. Va fi vremea când Biserica se va întoarce la câstigarea de suflete pentru Împărătia Cerurilor prin propovăduirea Evangheliei, la fel ca în perioada de început a crestinismului. La fel ca atunci, acum însă din pricina noii legislatii „democratice”, va fi iarăsi loc de martiraje, de data aceasta nu prin decapitare si schingiuri, ci prin amenzi si închisoare pentru asa-numitele „delicte de ură”. Asa cum pe vremuri Sfântul Ioan Botezătorul si Apostolii lui Hristos nu au tăcut, propovăduind împotriva păcatelor lumii si mergând la moarte pentru aceasta, asa si crestinii zilelor noastre, cei care vor mai rămâne în Biserică, vor continua să afirme mesajul Evangheliei lui Hristos împotriva „drepturilor omului”.

înapoi