Odaia de Sus

Bogdan Mateciuc

De câteva secole, giulgiul de la Torino constituie obiectul unor aprinse controverse. Multi credinciosi crestini sustin că ar fi pânza în care a fost învelit Mântuitorul când a fost coborât de pe cruce. Scepticii spun că ar fi un fals rafinat.

Provenienta giulgiului nu este pe deplin elucidată. După unele surse istorice, giulgiul ar fi fost dus de la Ierusalim, după îngroparea lui Iisus, regelui Abgar din Edessa (azi: Urfa, Turcia), care l-ar fi ascuns într-un zid al cetătii. În secolul 6 ar fi fost redescoperit, iar în anul 944 ar fi fost dus de la Edessa în capitala bizantină Constantinopol, de unde cruciatii l-ar fi dus în anul 1204 în Franta.

Prima prezentare publică a giulgiului în Europa a avut loc în anul 1357 la Lirey (Franta). Icoanele cu Iisus apărute după secolul 6 si răspândite în toată lumea se aseamănă cu chipul imprimat pe giulgiu. Mai târziu, acesta a fost donat casei princiare de Savoya (Franta). În anul 1578, giulgiul a fost dat Domului din Torino, rămânând totusi proprietatea familiei de Savoya. În martie 1983, după decesul ex-regelui italian Umberto de Savoya, giulgiul a intrat în posesia Vaticanului, cu conditia păstrării sale în continuare în relicvariul Domului din Torino.

Un raport de medicină legală publicat în anii '70 în SUA, înaintea analizelor din 1978, a constatat următoarele: din punct de vedere anatomic (indiferent de felul cum au luat nastere) amprentele nu sunt false. Patologic si fiziologic, ele corespund unor detalii care în urmă cu 150 ani nu puteau fi cunoscute de un falsificator. Persoana învelită în giulgiu a avut 1,80 m înăltime, cca 77 kg, de tip semitic. Pe cap, pe ceafă si pe frunte se observă o multime de răni mici din care s-a scurs sânge. Încheietura de la mâna stângă (negativul imprimat pe giulgiu este proiectia inversă a corpului) indică o rană destul de mare. Mâna dreaptă este acoperită de mâna stângă. Rana mâinii stângi este tipică modului roman de răstignire. Cele 130 răni de la biciuire au fost produse de biciul roman flagrum. Rănile si umflăturile de pe umeri arată că condamnatul a trebuit să poarte un obiect deosebit de greu. Pe partea dreaptă a pieptului (pe fotografie pe partea stângă!) se observă o rană îngustă (locul în care a fost împuns de lancea lui Longinus?). Rana de la picior corespunde locului prin care s-a fixat un cui prin ambele picioare suprapuse. Se pot constata, deci, paralele între raportul de medicină legală publicat în anii '70 si relatările Evangheliilor despre răstignirea lui Iius.

Totusi, rezultatele acestui raport nu au fost suficiente pentru a confirma autenticitatea giulgiului. O comisie de specialisti urma să stabilească dacă imaginea este autentică (urme ale unui corp uman), dacă persoana a fost răstignită (în vremea lui Iisus sau mai târziu) sau dacă este un fals.

Pe la mijlocul anilor '70 s-a format în SUA o echipă de cercetători care si-au propus elucidarea prin mijloace moderne a misterului giulgiului din Torino. Înainte de deplasarea la Torino, pe baza unei fotografii din 1973, s-a constatat (prin studiu microscopic) că culorile de pe giulgiu nu indică directii anumite, cum sunt totdeauna culorile pictate cu pensula, ci au o directie aleatorie. Chipul de pe giulgiu nu a luat nastere nici prin pictură cu ulei, nici prin vopsele de apă. Fotografia a fost analizată si cu un microcomputer, obtinându-se o imagine tridimensională nedeformată a persoanei eăstignite (picturile obisnuite oferă si ele în computer proiectii tridimensionale, dar puternic deformate si ireale). Persoana răstignită, reprezentată pe giulgiu, apare într-o imagine nedeformată, ceea ce presupune dozarea naturală a luminii si umbrelor. Imaginea prezintă cu sigurantă un om răstignit, cu o expresie prietenoasă a fetei, cu păr lung, barbă si mustată.

În 1978, cu prilejul împlinirii a 400 ani de la predarea giulgiului Domului din Torino, Vaticanul a permis studierea giulgiului de către două comisii independente: una americană si alta italiană. Timpul de acces a fost limitat însă la 5 zile, giulgiul fiind expus în acest răstimp într-o sală a Palatului Reale de lângă Dom, fosta resedintă a familiei Savoya din Torino. Giulgiul are lungimea de 4,36 m, lătimea de 1,10 m si este alcătuit din fire de in, toarse manual, iar tesătura este urzită (tot manual). Pe tesatură apar două amprente: partea din fată si cea din spate a unui bărbat gol , biciuit si răstignit. Corpul a fost asezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri (în prezent petecite), locurile arse la incendiul din 1532 si mai multe pete de apă de la stingerea acestui incendiu.

În ceea ce priveste vechimea giulgiului, la ora actuală nu se poate afirma cu certitudine de când datează acesta, dat fiind că testul datării cu carbon 14 poate produce, pentru aceeasi mostră, rezultate total diferite.

Cercetătorii au fost siguri că pe giulgiu se află imprimat într-adevăr un om chinuit si răstignit si că nu poate fi vorba de un fals, însă s-a pus problema datării corecte a vârstei materialului si a urmelor imprimate pe giulgiu, spre a se constata dacă giulgiul are vechimea crezută. Pentru determinarea vârstei relative s-au executat câteva analize de polen, fiind identificate două specii de polen care provin din Palestina. Prin spectroscopie de reflexie s-au pus în evidenta urme de murdărie pe tălpi, ceea ce arată  ca omul a umblat descult în ultimele ore de viată, urme invizibile ochiului, excluzându-se prin aceasta posibilitatea adăugării lor intentionate pe tesătură. Unul din membrii comisiei a sustinut însă că substanta galbenă ca paiul, cu care este impregnat giulgiul, ar fi un amestec de oxizi de fier si gelatină, folosit de către falsificator si aplicat cu mâna pe tesătură. Afirmatiile sale s-au bazat însă numai pe analize nechimice, microscopice. Alti membri ai comisiei au sustinut, din contră, pe baza analizelor chimice, că acea substantă este un compus organic, iar pe alocuri (lângă răni) ar fi urme sigure de sânge. Comisia a mai identificat răni la nas si la bărbie (datorate unei probabile căzături), urme de lovituri pe fată, cât si fluierele picioarelor intacte. Neclarificată a rămas problema modului în care s-a putut imprima pe tesătură conturul celui răstignit si dacă sângele provine din răni vii sau dacă e sângele coagulat al unui om deja mort la învelirea în cearceaf.

În urma rezultatelor provizorii, cercetătorii si-au pus întrebare: omul care a fost învelit în giulgiu era încă viu sau murise deja? În pofida dubiilor exprimate, analizele spectrale au indicat existenta certă a unor pete de sânge pe giulgiu. Ori, prezenta sângelui pe tesătură arată că acel om era încă viu la momentul învelirii în giulgiu, ceea ce ar contrazice relatările Evangheliilor, care ne spun că Iisus a fost coborât de pe cruce după ce a murit. Se stie că un cadavru nu mai sângerează. Chiar si la scurgeri mai mici de sânge, corpul tot trebuie să aibă o anumită circulatie sanguină. Asta din punct de vedere stiintific sau rational.

Totusi, având în vedere că deja avem de-a face cu un lucru neobisnuit prin faptul că un trup omenesc a imprimat o imagine tridimensională pe o tesătură, căutarea unei explicatii pentru petele de sânge devine inutilă. În mod obisnuit, nici un trup al vreunui om, viu sau mort, nu imprimă imagini pe tesăturile cu care vine în contact. În mod neobisnuit, o minune comportă numeroase aspecte aflate dincolo de puterea de întelegere a mintii omenesti.

În lipsa unor răspunsuri din partea stiintei actuale, există o mare probabilitate ca acest giulgiu să fie autentic.

∆ pagină sus