Scrisoare către un pustnic isihast

Sfaturi duhovnicești de la cei bătrâni în credință

Pr. Iosif Gheron

Prolog

Fiul meu, deoarece te văd a fi precum cerbul însetat dorind izvoarele cele limpezi ale apelor cerești ale harului dumnezeiesc și căutându-le cu dragoste fierbinte, eu, deși fără carte, încerc să uit măsura neputinței și a lipsei mele de învățătură, încrezându-mă în rugăciunile Părinților mei.

Și acum, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile voastre, încep prin a-ți vorbi despre viețuirea și nevoința monahală și în ce fel se învrednicește monahul de Împărăția cerească și devine părtaș al bunătăților veșnice, cu harul și cu mila lui Dumnezeu.

Tu, fiul meu, să nu te lenevești a le cerceta, ci pe fiecare în parte cu atenție să le citești până când se vor întipări în sufletul tău și vor rodi roade bune și folositoare. Să nu le iei ca simple cuvinte, pentru că nu sunt simple cuvinte, ci sunt cuvinte ale faptelor Sfinților Părinți luminați de harul dumnezeiesc. Din acestea am învățat și roadele lor le-am gustat și eu în parte. Și ca analfabet ce sunt, am depus multă osteneală să ți le scriu, după cum și în cultivarea lor m-am ostenit până la sânge. Acum le pun în fața ochilor tai gata pregătite, ca pe o masă cu multe feluri de mâncare și ca pe un paradis cu mulți pomi plini de roade.

Așadar, nu te lenevi, ci, rupând din ele, mănâncă tot timpul pentru ca să trăiești viața cea veșnică și să fugi de pomul cunoștinței din care au mâncat strămoșii și au murit.

Așa fă, Doamne, ca să fim păziți de fructul oprit și, prin Tine, Preadulcele nostru Dumnezeu, să fim luminați în adevăr. Că a Ta este slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

1. Despre rânduiala și viețuirea monahală, adică despre cum să petreacă cele douăzeci și patru de ore ale zilei și ale nopții

Iată, fiul meu, mai întâi vreau să-ți arat cum trebuie să petreci timpul. Deși de multe ori, prin nenumărate îndemnuri și scrisori, ți-am spus aceasta, iată, acum din nou îți arat pe scurt cele necesare. Ascultă deci, care este rânduiala.

La prânz, pe la orele șapte - ora aghioritică (diferența este de șase ore: ora 7 este ora 1 la prânz) - după ce mănânci mâncarea rânduită, culca-te trei sau patru ore. Când te scoli, fă vecernia cu comboschine (șiragul de metanii). După ce termini fă puțină cafea, ca să te ajute la priveghere, apoi începe pavecernița. În liniște, nu cu glas tare, și fără lumina. Spune și Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. După ce termini stai, dacă poți, în picioare, cu mâinile încrucișate, și spune aceasta rugăciune, în taină, fără lumină, pentru că lumina împrăștie mintea: „Doamne Iisuse Hristoase, preadulcele meu Tată, Dumnezeule și Domnul milei și a toată zidirea Creator întoarce-ți privirea către smerenia mea și iartă-mi toate păcatele mele pe care le-am săvârșit în timpul vieții mele până în ziua și ceasul acesta. Trimite pe Preasfântul și Mângâietorul Tău Duh ca să mă învețe, să mă lumineze, să mă acopere pentru a nu mai păcătui, ci cu suflet și inima curate să slujesc și să mă închin, să slăvesc, să mulțumesc și să Te iubesc din tot sufletul și din toată inima mea pe Tine, preadulcele meu Mântuitor și Binefăcător Dumnezeu, Care ești vrednic de toată iubirea și închinăciunea. Da, Bunule Părinte Cel fără de început, Fiule Cel împreună fără de început și Duhule Preasfinte; învrednicește-mă de luminarea cunoștinței celei dumnezeiești și duhovnicești, ca, văzând harul Tău preadulce, cu ajutorul lui să pot purta sarcina grea a acestei privegheri de peste noapte și să-ți înalt rugăciuni și mulțumiri curate, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților. Amin.”

Spune, după aceea, și cu cuvintele tale ceea ce poți tu și ceea ce știi, pentru a mișca pe Dumnezeu spre milă și dragoste. Dacă după aceasta vei obosi, așază-te. Adu-ți în minte diferite amintiri folositoare: moartea, iadul, judecata din urmă la a doua venire și plângi cât îți dă Dumnezeu. Apoi întoarce mintea ta spre rai, spre desfătarea celor drepți și spre bunătățile cele veșnice, și mulțumește Bunului Mântuitor și Binefăcătorului Dumnezeu.

După aceea, scoală-te și fă Canonul, apoi iarăși așază-te și citește Viețile Sfinților și alte cărți folositoare de suflet. Dacă vine somnul, atunci scoală-te și începe slujba. Și după ce le termini pe toate, și Ceasurile și Paraclisul cu comboschine, cum te-am învățat, așază-te și te odihnește. Dormi puțin până se luminează.

Când te scoli, bea ceaiul cald cu 25 grame de pâine sau pesmet și începe treaba ta zicând și rugăciunea cu mintea neîncetat. Apoi, dacă mai ai timp, iarăși citești și plângi în tăcere. Mâncarea ta să o pregătești cu măsură, cum te-am învățat, având măsură o cutie de lapte. Deci, dintr-o astfel de cutie plină cu boabe de legume uscate sau orez, să faci două farfurii de mâncare, care îți ajung pentru două zile. După ce le fierbi bine, mănâncă la ora 7 (adică 1 la prânz) cu 50 grame de pâine sau pesmet. Dacă este dezlegare la ulei - marți, joi, sâmbătă, duminica - pune în farfurie până la 10 grame de ulei. Dacă ai, pune și puțină brânză, ou, sardele sau zece măsline. La fel, dacă ai fructe sau ceva dulce, mănâncă puțin din toate, spre slava lui Dumnezeu. Mănâncă și să ai smerenie, să nu judeci pe alții.

După amiază nu ai binecuvântare să primești pe nimeni care vrea să vorbească cu tine, nici călugăr, nici din lume. Oricine ar fi, să vină dimineața.

Această rânduială trebuie să o păzești. Și chiar dacă este Pasti, Craciun sau Lăsatul secului, totdeauna să mănânci o singură dată în zi. În primele trei zile din prima săptămână din Postul Mare să nu ajunezi, ci să bei ceai cald cu puțină pâine sau pesmet după ce se lasă seara. În toate să ai măsură și vigilență. Dar pentru că toate acestea ți le-am spus de multe ori și cunoști rânduiala de acum, las deoparte multe asemenea acestora. Practica îndelungată, cu ajutorul harului, ne înțelepțește. Amin.

2. Răspunsuri la întrebări

Iată, fiule, ai învățat cum să-ți petreci timpul noaptea și ziua. Ascultă acum și răspunsurile la întrebările tale.

Întâi să spunem despre cele ce-mi scrii că auzi înăuntrul tău; „Sfinte-Sfinte...” și celelalte pe care mi le scrii. Acestea, fiul meu, după mine, le auzi pentru că dormi. La cel ce se nevoiește vine un somn foarte subțire, când slăbește trupul. Când stă în picioare sau se așază, îl fură somnul fără să-și dea seama. Atunci vede în somn cele despre care îmi scrii și crede că este treaz, dar nu este. Ajunge uneori să doarmă astfel toată noaptea fără să știe. Tu încearcă noaptea să priveghezi în picioare cu citiri; mergi prin chilie, spală-ți fața pentru ca să te trezești și atunci vei înțelege cum de vezi astfel de lucruri. În somn le văd toți cei care se nevoiesc. Dar chiar dacă le vezi când ești treaz tot nu este rătăcire. Demonul nu spune niciodată: „Mă închin Tatălui, Fiului și Sfântului Duh”.

Îmi scrii iarăși despre tresărirea inimii pe care spui că o simți. Despre aceasta să știi următoarele: când omul ajunge să-și curățească sufletul și se naște în sine noul Adam, Preadulcele Iisus, atunci inima, neputând să-și țină bucuria aceea și plăcerea aceea de nedescris care vine în ea, tresaltă și curg lacrimi dulci din ochi, și omul întreg devine ca o flacără de foc din iubirea lui Iisus. Mintea se face atunci numai lumină și se minunează de slava lui Dumnezeu. Nu așa cum îmi spui tu că te întuneci și nu știi unde ești. Deci fii atent, că acestea sunt greșite.

Mai îmi spui că trupul este ca paralizat, ca și când ar fi mort. Îți spun că de multe ori trupul este ca paralizat, dar mintea devine toată ochi și inima simte multă dulceață și bucurie fără măsură. În fine, dacă acestea sunt așa cum îți scriu eu, nu sunt totuși masuri mari, ci sunt pentru începători. Când se curațește sufletul, atunci vede astfel de lucruri. Când este deplin curățit, atunci vede altfel. Dar despre aceasta nu-ți scriu, pentru că nu le poți înțelege. Acum, acestea îți spun numai: să te rogi la Dumnezeu să-ți dea cunoștința distingerii duhovnicești, cum trebuie să gândești și ce trebuie să ai în mintea ta până când te vei învrednici să ajungi la adevăr. Iar Adevărul este Hristos, a căruia este slava și puterea în veci. Amin.

3. Despre lucrarea duhovnicească a cugetului și cum trebuie să gândim

Ai aflat, fiule, răspunsurile la întrebările tale. Acum, ascultă și cum trebuie să lupți cu vrăjmașii. Să citești cu multă atenție, de multe ori, ca pe o lecție. Ca să cunoști ce anume să cauți și cum trebuie să lupți cu gândurile mândriei, care îți spun că ai ajuns la sfințenie sau că ai har și că plângi mult.

Să spui Domnului cele de mai jos:

„O, Preaiubitul meu, Preadulce Iisuse Hristoase! Cine Te-a rugat pentru mine și cine s-a rugat la Tine de m-ai adus pe lume și de m-am născut din părinți buni și credincioși, nu din turci, francmasoni, evrei sau păgâni, care nu cred în Tine și sunt ca și cum nu s-ar fi născut pe deplin și care vor fi dați iadului veșnic? Cât de mult trebuie să Te iubesc eu și să-ți mulțumesc pentru darul atât de mare și pentru binefacerea ce mi-ai făcut? Și sângele meu de mi-aș vărsa pentru Tine, nu este de ajuns pentru a-ți mulțumi.

Și, iarăși, Preadulcele meu Mântuitor, cine s-a rugat pentru mine de mă rabzi de atâția ani, încă din copilărie păcătuind? Și nu Te-ai scârbit de mine văzându-mă nedreptățind, furând, mâniindu-mă, lăcomindu-mă după mâncăruri și după altele, pizmuind și toată răutatea săvârșind; și chiar pe Tine, Dumnezeul meu, Te-am hulit prin faptele mele.

Iar Tu, Doamne, n-ai trimis moartea ca să mă ia în păcat fiind, ci m-ai răbdat cu multă dragoste. O, dacă aș fi murit, aș fi ajuns în iadul cel veșnic! Cât de mare este bunătatea Ta, Doamne!

Și iarăși, cine s-a rugat pentru mine de m-ai adus la pocăință și la spovedanie, apoi m-ai îmbrăcat în Schima cea Mare și îngereasca? O, slavă măreției Tale, Doamne! Cât de mare și înfricoșată este iconomia Ta, Doamne! O, cât de bogat este darul Tău, Stăpâne! O, vistieriile Tale, care nu se golesc niciodată și tainele Tale de negrăit! Cine nu se înfricoșează văzând bunătatea Ta? Cine nu se minunează văzând mila Ta cea bogata? Mă înfricoșez, Stăpâne, să spun bogăția darurilor Tale.

Stăpânul meu și Domnul Se răstignește pentru a-l mântui pe cel care Îl răstignește. Eu, prin păcatele mele, pe Făcătorul meu Îl răstignesc și Cel care m-a creat mă eliberează pe mine! O, dulce iubire, Iisuse, cât Îți sunt de îndatorat! Nu, Creatorul meu, nu pentru viața veșnică pe care mi-ai făgăduit-o trebuie să Te iubesc, nici pentru Rai; ci sunt îndatorat să Te iubesc pentru că m-ai eliberat din robia păcatului și a patimilor.”

O, mare minune! Care rob răscumpărat cere plată pentru că lucrează la Stăpânul sau? Cum să ceară libertatea, din moment ce este dator cu banii de răscumpărare? Iată, Împăratul și Domnul tuturor S-a răstignit pentru tine și te-a eliberat din robia demonilor. Și le-a dat poruncile ca medicamente împotriva patimilor, ca lucrând aceste porunci să scapi de patimile care te biruiau. Îți spune: Nu desfrâna și ostenește-te să fii cuminte, căci dacă nu vei deveni cuminte, vei deveni neapărat desfrânat. Nu fura, pentru ca să devii credincios; căci dacă nu te silești să devii credincios, vei deveni hot. Nu fi iubitor de arginti, pentru ca să fii milostiv; căci dacă nu te silești să fii milostiv, vei deveni iubitor de arginti. Nu lacomi cu pântecele, ca să devii înfrânat. Să ai multă dragoste, ca să nu devii pizmuitor. La fel și toate celelalte virtuți.

Dacă Domnul, mai întâi prin dumnezeiescul Botez, ne-a eliberat, ne-a dat apoi dumnezeieștile Lui porunci ca medicamente împotriva patimilor, pentru ca să nu mai cădem iarăși în robia păcatului. Așadar, noi nu lucram pentru Dumnezeu pentru ca Acesta să ne fie dator cu plata; nu lucram pentru viața veșnică, ci, ca niște robi răscumpărați, lucram pentru a nu deveni robi ai demonilor. Suntem datori să lucram pentru că am fost răscumpărați. Și dacă suntem datori, trebuie să-L slujim cu multă smerenie, păzind toate poruncile Lui. Și dacă vom fi aflați slugi credincioase, atunci Domnul ne va da în dar harul Sau dumnezeiesc și ne izbăvește de patimi. Ne dăruiește Împărăția cerească a Sa, spunând: „Vino, slugă bună și credincioasă! Peste puțin te-ai arătat credincios, peste multe te voi pune!” Vezi, fiule? Nu ne spune: „Vino să-ți dau plata pentru ostenelile cu care ai lucrat pentru Mine”, ci vine cu milostivire; din iubire ne dăruiește, prin bunătatea Sa cea multă, dulcele Sau har. Ne curăță de patimile care ne stânjenesc atât și ne învrednicește de Împărăția Sa.

Așadar, când te îndrepți spre a săvârși datoria ta, rugăciunea, apropie-te cu multă smerenie, cerând mila lui Dumnezeu. Nu ca și cum îți este dator și trebuie să-ți dea har, ci pentru că ești captiv și ceri har ca să te eliberezi, zicând: „Stăpâne preadulce, Domnul nostru Iisus Hristos, trimite harul Tău cel sfânt și dezleagă-mă din legăturile păcatului. Luminează-mi întunericul sufletului, ca să înțeleg nemărginita Ta milostivire, să Te iubesc și să-ți mulțumesc cu vrednicie Ție, preadulcele Mântuitor al meu, care ești vrednic de toată iubirea și mulțumirea.

Da, bunule binefăcător și preamilostive Doamne, nu lua de la noi mila Ta, ci milostivește-Te spre zidirea Ta.

Cunosc, Doamne, greutatea fărădelegilor mele, dar am văzut și mila Ta cea nețărmurită. Văd întunericul din sufletul meu cel împietrit, dar cred cu nădejdi tari, așteptând luminarea Ta dumnezeiască și izbăvirea de patimile mele cele rele, viclene și înfricoșătoare; cu rugăciunile preadulcei Tale Maici, ale Stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria și ale tuturor Sfinților. Amin.”

Să nu încetezi a te ruga astfel lui Dumnezeu până la suflarea ta din urmă, și Dumnezeu îți va împlini cererea. Căruia se cuvine slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

4. Despre rugăciune; dacă ne vine ajutorul dumnezeiesc, cum să luptam cu gândul părerii de sine

Ai învățat, fiule, cum să gândești; învață acum și cum să lupți. Dacă Bunul Dumnezeu ne cercetează și ne eliberează de patimi și ne arată nemărginita Sa iubire, să nu crezi că nu mai ai nevoie de paza. Ci află că, atâta timp cât suntem săraci, cerem bogăție. Iar când ne îmbogățim, atunci avem mai multă teamă, ca nu cumva să se întâmple să adormim sau să nu fim atenți și să intre hoții să ne fure comoara.

Ascultă un exemplu despre hoți:

În timp ce te rogi, îți vine luminare dumnezeiască, simți bucurie și dulceață de negrăit. Imediat, un hot, părerea de sine, vine și îți spune în taina: „O! Acum te-ai sfințit!” Spune-i: „Încetează, demon viclean! Chiar dacă ajung și până în al treilea cer, de la mine nimic nu este.” Iată ce spune Pavel: „Am fost răpit cu răpire și am auzit cuvinte de negrăit”. Oare acesta a urcat cu voia lui? Nu. Și dacă altcineva l-a dus, a avut el ceva al lui? Nu. Iată, iarăși spunea, când mântuia toată lumea cu predica sa: „Nu din voia mea fac acestea, ci din voia lui Hristos, Cel care lucrează în mine.”

Vezi, fiule? Ce a avut acela care să fi fost al lui, din moment ce altcineva l-a dus? Spune, așadar, și tu către mândria cea rea că dacă vei urca și până la ceruri și vei vedea pe Îngeri și vei vorbi cu Domnul, nimic nu este de la tine. Ci a vrut Împăratul să ia lutul, noroiul din mocirlă și să-l așeze lângă tronul Sau. Nu este El, oare, împărat? Nu face El ce vrea? Poate, atunci, să se mândrească lutul, deoarece este lângă Împăratul? Nu. Ci mai curând se minunează de bunătatea Împăratului și de smerenia Lui. Cum de nu S-a scârbit de lutul cel murdar, ci l-a adus lângă El? Deci, așa cum El Însuși te-a ridicat din noroi, la fel, iarăși, când vrea El, te aruncă jos în firea ta, care este noroiul. Așadar, nici atunci când te-a înălțat nu a fost vreo reușită a ta, nici când te va arunca jos, acolo de unde te-a luat, să nu te întristezi, ci să spui: „Eu, Doamne, sunt vrednic de a fi numit fiu al iadului și nu mă plâng, pentru că faptele acestuia le-am săvârșit și le săvârșesc. Dar Tu ai vrut și m-ai înălțat la ceruri; Tu, apoi, vrei să mă arunci în iad; facă-se voia Ta cea sfânta.”

Numai atunci trebuie să-ți pară rău, când tu faci păcătui și cazi. Și să nu te întristezi pentru că ai căzut, ci să te întristezi pentru că ai întristat pe Dumnezeu după ce ți-a arătat atâta iubire, tu dovedindu-te nemulțumitor. Dar și atunci să-ți înnoiești nădejdile și să te ridici. Să nu deznădăjduiești pentru că ai păcătuit. Iar dacă fără a păcătui te-ai schimbat, nu te teme, ci bucura-te, pentru că ai văzut bunătățile lui Dumnezeu și ai dobândit mai multă credință și nădejde fierbinte, să te îngrijești, cu mila lui Dumnezeu și cu iubirea Lui de oameni, să devii moștenitor al bunătăților pe care le-ai văzut. Silește-te, atunci, să ajungi la mai mare smerenie.

Când, iarăși, demonul cel rău îți spune că ești deasupra celorlalți călugări, spune-i: „Încetează, demon viclean, pentru că dacă vrea Domnul să reverse harul Sau dumnezeiesc peste toți oamenii, toți vor deveni la fel”. Prin urmare, cu ce este vinovat cel care nu are har sau are puțin? Iată că Domnul dă unuia cinci talanți și altuia doi. Este cumva vinovat în vreun fel cel care a primit numai doi? Nicidecum. Domnul cunoaște cum este bine pentru fiecare. Dar, deși i-a dat numai doi, aude și el același glas, care-i spune: „Intră în bucuria Domnului tău”. Nu i-a spus: „De ce nu ai făcut și tu zece talanți?” Vezi deci, fiule că, dacă ai primit mult de la Dumnezeu, mult îți va și cere.

Așadar, nici cel care a primit mult har nu poate să disprețuiască și să judece pe cel care nu a primit, nici cel care nu a primit același har nu trebuie să se întristeze și să cârtească pentru că nu i-a dat și lui Dumnezeu la fel. Cel care are harul trebuie să aibă îndelungă răbdare față de cel care nu are, purtând toate neputințele lui trupești și sufletești și îndrumându-l cu multă grijă pe calea cea duhovnicească, până când și acesta va ajunge să înmulțească talanții săi; sau până când va veni o rază care să-i deschidă și să-i lumineze și lui ochii sufletului, să vadă neputința sa și să asculte fără ezitare de Cel care este deasupra sa.

Acesta este, fiule, modul în care trebuie să înțelegem lucrurile; că, adică, fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic, după cum ne spune Domnul: „Fără Mine nu puteți face nimic”, sau „Dacă nu va zidi Domnul casa, în zadar se vor strădui ziditorii”. Trebuie să cerem să ni se dea și cunoaștere duhovnicească cu duhul distingerii, pentru că, fără acestea, și cele care ni se par bune la prima privire sunt rele și anapoda. Acolo unde vedem noi miere poate să fie otrava. Distingerea sau vederea clară vede, măsoară și cântărește, iar cunoașterea risipește și alungă orice răutate și gând de mândrie; smerenia le adună, iar harul și iubirea le păzesc, ca pe o vistierie a tuturor virtuților. Și Iisus a venit și S-a răstignit pentru ca să ne arate nouă nemărginita dragoste pe care o are pentru zidirea Sa. Lui se cuvine slava și puterea în veci. Amin.

5. Despre cum vine dumnezeiescul har și cum se cunoaște, și despre calea cea scurta

Ascultă, fiul meu, cum vine harul dumnezeiesc și cum se cunoaște. Nu spunem noi că cel care a gustat o dată vinul, atunci când i se dă să bea oțet îl cunoaște?

Așa se întâmplă și cu cel care a cunoscut harul dumnezeiesc. Cel care a gustat întâi harul cunoaște înșelăciunea. Demonul se preface oferindu-se ca har, dar cel care a mâncat o dată din fructul adevărului, cum am spus, acela cunoaște fructul înșelăciunii. Numai puțină atenție dacă dă mintea rătăcirii, atunci se umple inima omului de tulburare. Mintea se întunecă și chiar perii capului se ridica. Dar și îl umflă ca lucrul umflat de vânt. În timp ce harul dumnezeiesc este dulce, pașnic, smerit, liniștit, curățitor, luminator, aducător de bucurie și nu lasă nici cea mai mică îndoială că este, cu adevărat, har dumnezeiesc.

Fii tare atent să afli în ce fel vine harul dumnezeiesc și cum se cunoaște calea adevărului de cea a înșelăciunii. Spunem, mai întâi, că viața monahală este după cum urmează:

După ce harul lui Dumnezeu îl luminează pe om și acesta pleacă din lume și vine la obște sau unde sunt mai mulți frați, face ascultare față de toți frații și se liniștește păzind toate poruncile dumnezeiești împlinind apoi toate îndatoririle duhovnicești rânduite și așteaptă cu multă nădejde mila iubitorului de oameni Dumnezeu. Aceasta este calea comună pe care pășesc cei mai mulți părinți. Există însă și o cale mai scurtă, despre care vom vorbi aici. Această cale scurtă nu este descoperire a cunoașterii omenești, ci a Stăpânului Însuși, care îndrumă pe fiecare, așa cum este voia Sa cea sfânta.

Și dacă iubitorul de oameni și bunul Dumnezeu trimite raza harului Sau dumnezeiesc în inima păcătosului, de îndată acesta se ridică și începe să caute duhovnici pentru mărturisirea relelor pe care le-a săvârșit. Caută apoi și pustiuri și peșteri pentru a se păzi de patimi și pentru îndreptarea relelor de mai înainte prin foame, sete, frig, cald și celelalte nevoințe. Iar Domnul îi trimite mai multă căldură - care ca un cămin aprins aprinde inima sa spre iubirea înfocată de Dumnezeu - zel nemăsurat spre împlinirea poruncilor dumnezeiești și ura nețărmurită împotriva patimilor și a păcatului.

Și începe atunci să-și împartă cu multă bunăvoință tot ceea ce are, fie puține, fie multe. Și dacă ajunge intru totul sărac și păzește în parte poruncile dumnezeiești, nemaiputând să stăvilească dragostea și dorul pentru pustiu, aleargă precum un cerb însetat, căutând îndrumător pentru urcarea în viețuirea duhovniceasca.

Dar, din nefericire, pentru că astăzi lipsesc astfel de îndrumători și pentru că sunt foarte puțini cei care urmează calea aceasta, de aceea plânge și se tânguiește negăsind ca în timpurile vechi ceea ce dorește. Ce poate să facă, totuși, dacă are multă râvnă pentru liniștire (isihie)? Caută și cercetează pe cel cu mai multă experiență și face ascultare de acesta. Cu rugăciunea și cu binecuvântarea lui poate începe luptele cele duhovnicești.

Ascultă acum acestea: mulți dintre cei care au avut râvnă au îmbrăcat schima cea mare și au plecat în isihie cu rugăciunea și binecuvântarea starețului, și din timp în timp vin să ceară sfat. Alții au rămas și au primit binecuvântarea pentru anumite ore să se retragă în isihie și să încerce orice nevoință și virtute: să plângă, să privegheze, să postească, să se roage, să citească și să facă metanii după putere; în general, să se îngrijească de curăție și să lupte împotriva patimilor. Și dacă ajunge la liniștire, printr-o cale sau alta, atunci continuă mai departe nevoința.

Aici însă este nevoie de multă atenție. Mulți s-au despărțit și au plecat nu pentru că ardeau de dragoste pentru Hristos și doreau luptele și necazurile, sau pentru că doreau liniștirea pentru vindecarea patimilor, ci pentru că nu au putut răbda ascultarea și batjocoririle, pentru că iubeau mai mult voia lor proprie și, devenind robi ai patimilor, slujeau acestora, adică maniei și poftei. Aceștia se înșală intru totul.

Iar cel care se retrage în liniștire pentru Hristos, acesta are lacrimi tot timpul, plângându-și păcatele sale și îngrijindu-se neîncetat de toată virtutea. Acesta se aruncă în luptă până la moarte Cu multă căldură și credință și ducându-și mintea în inimă, se silește, prin inspirație și expirație, să spună rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase... miluiește-mă” și să-și adune mintea după îndrumările sfinților Părinți niptici.

Toate acestea săvârșindu-le și cerând cu multă stăruință voia lui Dumnezeu, ajunge, puțin cate puțin, să simtă tainic ajutorul dumnezeiesc, care ca o baie, puțin cate puțin, îl curățește. Îi înmoaie inima spre rugăciune, spre jelire, spre ascultare și spre zel și mai multă râvnă. Și ca o mama îl ține și îl învață ca pe un prunc. Când pleacă harul, acesta, necunoscând înțelepciunea lui Dumnezeu, plânge și se tânguiește căutând-l. Și își impune posturi peste posturi, privegheri peste privegheri, rugăciuni și cereri, crezând că de către el poate fi atras harul lui Dumnezeu. Iar ispitele îl apasă mai mult și cu mai multe lacrimi cere ajutorul dumnezeiesc. Aceasta este iconomia Proniei dumnezeiești, ca să dobândească experiență.

Și când iarăși vine cercetarea dumnezeiască, acesta ca un copil începe să strige: „Ah! Ah! Cum ai putut să mă părăsești? Fără puțin erau să mă înăbușe demonii. Nu mai pleca de acum! Ah! Ce să fac să te pot păstra?” El crede că luptele și nevoințele lui aduc harul, de aceea se întreabă ce să facă pentru a-l păstra. Dar, nici nu apucă să-l guste bine, că iarăși pleacă. Dar, încetul cu încetul, începe să vină mai des și să rămână mai mult. Iar copilul începe să se obișnuiască, cu gândul și cu cunoștință, să prindă curaj, crezând de acum că i-a fost dat ca plată pentru ostenelile lui.

Timp de trei sau patru ani, el vede harul lui Dumnezeu întărindu-l și înțelepțindu-l continuu, patimile împuținându-se și pe demoni neputând să mai lupte mult împotriva lui din cauza pazei pe care i-o asigură harul lui Dumnezeu. Dacă este treaz, are mângâierea lacrimilor, fie că merge, fie că lucrează. Dacă se roagă în taină, are simțirea tainică a norului luminos, care îl cercetează uneori. Iar dacă doarme, fie și numai puțin, vede lucruri frumoase, raiuri cu flori aurii și palate împărătești de nedescris și mai strălucitoare decât soarele, și multe altele, pe care, după ce se trezește, mintea și le aduce aminte și îl îndeamnă spre râvnă și căldură, minunându-se de frumusețea bunătăților celor veșnice și gândindu-se să se învrednicească să devină moștenitor al acestora.

Dar, fiule, și aici este nevoie de multă atenție și vedere clară, să nu creadă cineva în ceea ce vede în timpul somnului, dacă nu cunoaște, mai întâi, dacă sunt de la Dumnezeu sau de la diavoli. Și pentru că foarte mulți nu au puterea de a distinge, atunci este mai bine să nu le dea nici un fel de crezare. Cele ale lui Dumnezeu se cunosc, totuși. Când le vede în timpul unui somn profund, când în somn ușor, neștiind dacă este în somn sau în trezvie, și pentru puțin timp. Iar după ce se scoală este plin de bucurie și mintea le revede și îi produc vederea cea duhovniceasca. Ani de-a rândul și le amintește, pentru că sunt de neuitat.

Cele care sunt de la diavoli umplu sufletul de tulburare. Iar când se trezesc și mintea vrea să le aducă la suprafață, se umple de teamă și inima nu le primește. Dar și în timpul somnului când vede astfel de lucruri, ele nu au stare, ci își schimbă forma, locurile, felurile faptele și mișcările. Și din aceste schimbări, din tulburarea și neplăcerea care le însoțesc, poți să cunoști de unde sunt. Mai sunt și altele, din imaginația minții și din prea multă mâncare, dar nu este nevoie să le arătăm. Dar, cum am spus în altă parte, și rugăciuni neîntrerupte face în timpul somnului inima celui ce se nevoiește.

Deci, văzând toate aceste bunătăți, pruncul, adică cel care nu are cunoștință necesară pentru ca să recunoască și să distingă Pronia lui Dumnezeu - pentru că până acum este hrănit cu lapte și pentru că nu a dobândit încă ochi curați, ci până aici este plin deopotrivă de lumină și de întuneric și faptele lui sunt amestecate cu patimile, începe să gândească despre sine că, prin luptele și necazurile sale, iată ce i-a dăruit Dumnezeu. Iar demonul cel rău seamănă în taină otravă ca oarecând Evei, și pruncul deschide urechile. Aceasta se întâmplă și cu îngăduința lui Dumnezeu, pentru ca să învețe smerenia.

Și vine, deci, demonul înșelător să-i spună: „Vezi că astăzi zic că nu mai dă Dumnezeu har”. Vezi? Pentru că nu vor să se nevoiască, îl împiedică și pe cel care se nevoiește spunându-i: te vei rătăci, vei cădea, vei slabi.

Și multe altele îl învață cel vechi în rele. Iar el, necunoscând plasa care i se țese, deoarece este fără experiență, este înșelat și primește minciuna ca adevăr.

Aceasta se întâmplă, cum spuneam, și cu îngăduința lui Dumnezeu, pentru ca să-l înțelepțească și să nu rămână pentru totdeauna prunc.

Slava înțelepciunii și cunoștinței lui Dumnezeu, care rânduiește în feluri diferite vindecarea sufletului nostru; slavă și laudă totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

6. Despre cum cad în rătăcire astfel de nevoitori, când nu au îndrumător; și care este medicamentul pentru vindecarea lor

Ai auzit până acum cum vine harul. Ascultă și cum se înșală mulți. Se cere multă atenție de la cei care se nevoiesc. Mulți dintre ei au căzut în zilele de demult și mulți cad și astăzi în fiecare zi. Pentru că, dacă primesc minciuna drept adevăr, firesc este să înceapă să spună și să învețe că omul vrea, dar nu face. Că, dacă vrea și se silește, el poate deveni sălaș al harului. Și luptându-se cu manie împotriva celor care nu sunt de acord cu ei, puțin cate puțin cad în rătăcire și devin robi ai demonului, spunând că toți se vor duce în iad, pentru că nimeni nu are cunoștință, în afară de ei. Încetează să se mai încreadă în cei care îl povățuiesc spre binele lui. Și se închide în sine, făcând voia demonului care sălășluiește în el. Și dacă rămâne închis, ori îl va sufoca, ori îl va spânzura, convingându-l că, astfel, va deveni martir. Iar dacă nu face aceasta, îl va arunca în indiferență și nepăsare, să se lase de toate și să bea și să mănânce, fără să înțeleagă că a căzut și că trebuie să ceară vindecare, ci să creadă că merge bine, că aceea este calea cea dreaptă și adevărată. Iar Domnul nostru, Iubitorul de oameni, îl așteaptă să înțeleagă când a căzut. Dacă va înțelege căderea, atunci are vindecare.

Aceasta, deci, fiule, este o rătăcire. Și medicamentul ei este să cunoști că ai căzut și cu lacrimi multe să cauți doctor cu multă experiență, în măsură să te izbăvească, să-ți dea medicamentele potrivite pentru sănătatea sufletului. Iar noi să ne întoarcem acolo unde am rămas și să spunem:

Dacă omul nu pleacă în afară, ca acesta despre care am vorbit, dar are necunoștință și gândește că prin sine a dobândit harul, sau are pretenția în plus că omul, dacă se silește pe sine, poate să primească har, dar are și frică și spune cu vederea naturală a lucrurilor: „Cum să judec eu pe ceilalți, că ei nu au cunoștință și numai eu dintre toți m-am aflat luminat?” și luptându-se cu gândurile, lovește și este lovit. Iar harul lui Dumnezeu, puțin cate puțin, se îndepărtează și îl lasă să cadă în ispite pentru a învăța smerenia. Și acesta, nesuportând lupta crâncenă a gândurilor și temându-se să nu rătăcească, aleargă să caute un duhovnic cu experiență care să-i vindece rana.

Dar, deși toți Părinții sunt buni și sfințiți și fiecare își spune părerea sa, acesta însă nu se vindecă, pentru că nu a sosit ceasul ca Dumnezeu să descopere doctorul și medicamentul potrivit. De aceea nu primește știre, pentru că îi este lui mai de folos cuvânt mai presus de acesta pentru a-l smeri și pentru a-l determina să se lepede de mândrie. Și neaflând ceea ce caută - deoarece nu are răbdare ca aceasta să vină atunci când vrea Domnul - mai mult se mândrește. Atunci este părăsit și lăsat în slăbiciunea firii. Harul pleacă. Trupul slăbește. Nu mai poate să-și facă cele îndatorate după rânduială, cum le făcea altădată. Îl strivesc nepăsarea, neglijenta, greutatea trupului, somnul fără măsură, paralizia mădularelor, întunecimea minții, tristețea fără mângâiere, gânduri de necredință, frica de rătăcire. Și neputând să suporte toate acestea, aleargă după ajutor. Dar, așa cum am spus de multe ori, astăzi este greu să găsești îndrumător practic. De aceea, unul îi spune să mănânce lapte, ouă, brânză sau carne ca să se întărească; și acesta, neputând altceva să facă, se lasă convins, pentru că și-a pierdut răbdarea și s-au răcit zelul și căldura credinței, și din cuvintele tuturor a ajuns ca un nebun. Alții îi spun: „Ești pierdut!” Alții: „Ești rătăcit, așa s-au pierdut și alții!” și fiecare după puterea sa, din dragoste, îi spune ceea ce știe. Acesta începe să mănânce, să bea, să sape și celelalte. Și astfel, pustnicul niptic de mai înainte devine comerciant, grădinar, cultivator de vie sau altceva asemenea, și nu se mai mulțumește nici măcar să rămână în calea comună a Părinților, ci sau va lepăda definitiv Schima și se va casatori, sau va deveni, cum am spus, rob al trupului și dușman al celorlalți asceți. Și când va auzi pe cineva că postește sau priveghează, că plânge sau se roagă, acesta se va mania, se va tulbura și va spune: „Toate sunt niște rătăciri, vei rătăci. Astăzi nu mai vrea Dumnezeu astfel de lucruri. Eu am făcut aceste lucruri și erau gata să mă lege în lanțuri. Un astfel de om disprețuiește complet îndatoririle lui duhovnicești, trăind în mare nesimțire, aflând-se în pragul iadului din cauza păcatelor pe care le săvârșește clipă de clipa. Mai mult, el devine și obstacol în calea mântuirii celorlalți. El vrea ca toți să fie ca el, care la început a fost un luptător fierbinte, iar acum este rob al demonilor.

Aceasta, fiule, este deci o altă rătăcire în care pot aluneca nevoitorii. Medicamentul ei este smerenia inimii; să revină acolo unde era la început și, cu multă răbdare, să aștepte mila lui Dumnezeu. Și, dacă vine ajutorul dumnezeiesc, bine; dacă nu, să rămână în ascultare pentru a se smeri, pășind pe calea comună a Părinților. Noi să venim iarăși la ale noastre și să spunem:

Dacă acesta despre care am spus suportă lupta cu multă răbdare, așteptând milostivirea lui Dumnezeu, smerindu-se; și după ce, mai întâi va încerca puțin din îndrumările Părinților și va vedea că nu se întâmpla nici o vindecare: pentru că nu sunt medicamentele potrivite cele pe care i le dau, ci este ceva diferit, ceea ce au, desigur, ceilalți - începe cu multe lacrimi să ceară de la Dumnezeu și de la oameni.

Dar Bunul Dumnezeu ascunde și mai mult harul Sau și îl lasă pradă ispitelor până se va smeri cu desăvârșire și se va învăța bine cum să gândească, deoarece are încă mândrie. Aici este cea mai mare lupta. Aici voința luptătorului se încearcă precum aurul în foc. Și pentru că este plin de patimi, mai presus de toate de mândrie, este lăsat în mâinile fricii, ale tristeții, maniei, hulei și ale oricărei răutăți a vrăjmașului. Și gustă în fiecare clipă din înăbușirea sufletească și bea din apele iadului; patimile sale sunt lucrate zi și noapte de demoni. Iar Domnul stă departe, neîntărindu-l ca la început.

Cel care se luptă cu adevărat, în ciuda tuturor acestor pericole, nu părăsește câmpul de luptă, ci se luptă, adunând neîncetat părțile corabiei sale, desprinse în lupta cu demonii. Își plânge și își jelește rănile și încearcă să și le vindece. Așteaptă cu mare agonie sau să ia sfârșit ispitele, sau desființarea sa definitiva. Având însă puțină nădejde, mai spune: „Mai bine să mor în luptă, decât să părăsesc lupta și să las și-i fie hulită calea Domnului, din moment ce am atâtea marturii că pe această cale au mers toți Sfinții noștri. Mai mult decât toți ceilalți Părinți, despre acestea ne asigură Avva Isaac Sirul, lauda isihiei și mângâierea asceților.” Cu astfel de mângâieri, el își vindecă puțin frica și câștigă în răbdare. Trupul sau și-l vindecă cu puțină hrană, pentru a putea suporta necazurile și luptele trupești și toate puterile minții le pune în slujba atenției, ca nu cumva în tulburarea pe care o provoacă demonii și patimile să ajungă să hulească numele lui Dumnezeu.

Această luptă grea ține mult timp, în funcție și de răbdarea fiecăruia și de voia lui Dumnezeu. Dumnezeu o îngăduie până când acesta se va curăți deplin de diferitele patimi și va fi adus la cunoașterea desăvârșită pentru a vedea bine care sunt de la sine și care de la Dumnezeu. Și, după ce va fi ispitit atât cât trebuie, începe să gândească spunând în sine: „O, umilule și netrebnicule! Unde este ceea ce spuneai, cum că ceilalți nu se nevoiesc și de aceea nu înaintează? Vai ție, că dacă Domnul nu va zidi casa sufletului tău, în zadar te ostenești.

Acestea și altele ca acestea gândind, se luptă neîncetat cu demonii, dând el una și primind zece în loc. Iar aceasta una pe care o dă el este răbdarea, pe care nu i-o ia în întregime Dumnezeu, ci îi mai lasă puțină, cât să poată să reziste cu multă silință. Și, în taină, îi spune o voce: „Ai grijă, nu te clinti din locul tău pentru că vei cădea și te vei pierde definitiv. Și se va șterge amintirea ta din cartea vieții. Vei deveni mai rău decât cei din lume”. Pentru toate acestea rabdă. Iar demonii cei rai îl luptă neîncetat, numai ca nu-l înăbușă. În somn îi vede pe demoni, legiuni întregi, care îl chinuie în nenumărate feluri. Iar treaz fiind, vede toate tulburările patimilor. Preabunul Dumnezeu să ne dea nouă curaj și răbdare pentru a putea trece în siguranță acest mare pericol sufletesc.

7. Despre cum revine harul dumnezeiesc, după ce, mai întâi, am fost bine încercați

Este bine acum să auzi cum rânduiește înțeleptul Cârmuitor sfârșitul ispitelor și revenirea harului Sau dumnezeiesc. În cele din urmă, după ce ajunge să se cunoască bine, să vadă slăbiciunea firii omenești și realizează smerenia în adâncime, atunci Domnul îi spune: „Ajunge lupta înăbușirii sufletului, să-l ajutam pe cel rănit.” Nu trimite un înger ca să-l ajute, deoarece nu este în stare să poarte firea veacului următor, nici nu-i dă har lui personal, ca la început, pentru ca să nu spună că i s-a dat pentru răbdarea și pentru lupta sa. De aceea Preaînțeleptul Dumnezeu, care toate le rânduiește pentru binele nostru, care ne ridică la cer și ne coboară în iad, care omoară și iarăși aduce la viață, Acesta îngăduie ispitele pentru curăție și vindecare, dar atunci când sosește timpul potrivit, iarăși într-un mod potrivit le pune capăt cu multă înțelepciune.

Ridică un Părinte duhovnicesc (Gheron), și el supus patimilor, dar practic și cu multă experiență, bun îndrumător, care să poată salva suflete, sau mai curând Dumnezeu însuși Se sălășluiește în el și vorbește prin el și îl aduce la întâlnire. Și, în timp ce are loc dialogul, iată și revenirea harului dumnezeiesc. Părintele îi vorbește și cuvintele lui străbat ca fulgerele adâncul inimii acestuia, și lumina dumnezeiască împresoară sufletul lui, și demonii fug departe, neputând sta împotriva duhovnicului. Deoarece, în clipa aceea, părintele este în întregime foc dumnezeiesc și cuvintele lui umplu pe celălalt de luminare dumnezeiască, iar sfaturile lui sunt foarte subțiri, de mare înțelepciune și cunoaștere, pline de vedere duhovnicească, deoarece sunt însoțite de har dumnezeiesc. Și de îndată ce pătrund în inimă, mintea se mișcă spre mirare și admirație, deoarece învățătura aceea este mai presus de minte și conține toate cele necesare pentru a putea ridica sarcina răutății demonilor. După ce îl întărește suficient și îi dă atâtea îndrumări cate să-i salveze sufletul, se despart. Și întreaga noapte a iernii a trecut ca o clipă, ca prin minune, fără să înțeleagă când a trecut.

După despărțire, întorcându-se la ale sale, cel care era mai înainte prunc, acum, încercat prin lupta cu demonii, strigă, curgându-i șiroaie lacrimile dulci ale iubirii: „Cu răbdare am așteptat pe Domnul și m-a cercetat și dacă nu mă ajuta Domnul, sufletul meu ar fi locuit în iad”, și multe asemenea. După ce a venit în chilia sa și a pus în lucrare îndrumările, de îndată a fost eliberat de toate cel care mai înainte îl stăpâneau.

Și după puțin timp, cu rugăciunile părintelui duhovnic, pe care îl vedea și în timpul somnului și care îl întărea, se vindecă deplin. Umplându-se de dragostea lui Hristos, patimile sale se liniștesc și vine pacea gândurilor. Primește și putere în credință, care vine din contemplație, și nu ca la început, din citiri și din speranța tainică pe care o avem de la Sfântul Botez și din învățăturile cele drepte, ci credința care vine din vederea cea duhovniceasca; vede și crede, deci. La fel și celelalte daruri ale lui Dumnezeu, vin ca un lanț, har și milă, fără ca acesta să le ceara. Nici chiar când stă la rugăciune nu poate să spună: „Da-mi cutare sau cutare”, pentru că Domnul îi dă mai mult decât ar cere el. Iar rugăciunea lui este numai să se facă voia lui Dumnezeu. Și, din când în când, în timpul rugăciunii, este răpit de dragostea lui Iisus. Și mulțumind Domnului fără încetare pentru atâtea binefaceri, mintea lui este răpită în multă mirare și admirație. Și suflarea harului dumnezeiesc pătrunde în gura lui. Și Hristos domnește intru el. Și, după ce trece puțin de la această vedere dumnezeiască, acesta devine ca și când nu ar mai avea trup. Și minunându-se de toate, striga: „O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al cunoașterii lui Dumnezeu! O, cât de necercetate sunt tainele Tale, Doamne! Cine poate înțelege bogăția nemăsurată a harului Tău? Și ce limbă poate explica tainele Tale cele mai presus de înțelegere? O, Doamne, de nu ai ține apele harului Tău, omul s-ar topi ca ceara la fața focului!”

Zicând acestea, el se vede pe sine mai rău și decât târâtoarele pământului. Și vrea, dacă ar fi posibil, să aibă în inimă pe toți oamenii, pentru ca și aceștia, văzând, să se mântuiască, chiar dacă el ar fi mult vătămat de harul lui Dumnezeu. Dar pentru că și acest lucru l-a aflat - cum că nu este posibil ca cineva dintre oameni să mântuiască pe ceilalți oameni - de aceea se mulțumește să rămână în liniștire și să se roage pentru toți ca să-i mântuiască Dumnezeu.

Acesta, fiul meu, este, în câteva cuvinte, modul lucrării harului dumnezeiesc, și cel care a ajuns până aici poate să ne spună ce altceva mai vede, dacă nu s-a întâmplat să aibă alte obstacole. Deoarece acesta mănâncă iubire dumnezeiască și bea vinul pe care l-au băut toți Cuvioșii Părinți care au mers pe calea aceasta și au fost izbăviți de necazuri. Dar harul nu mai pleacă așa cum pleca la început. În afară de faptul că ar interveni vreo înstrăinare. O, să nu fie, Doamne!

Așadar, dacă și tu, fiul meu, faci ascultare, vei ajunge să vezi toate acestea. Iar eu las până aici cuvântul meu, pentru ca să-ți vorbesc și despre o altă rătăcire. Acum îți spun numai că toate aceste ispite prin care a trecut, toate furtunile și naufragiile, toate spaimele și greutățile s-au întâmplat pentru că nu a avut îndrumător să-l sprijine și să-l sfătuiască. Pentru că este această lipsă de astfel de îndrumători practici, de aceea este minune dacă se găsește unul la mie, care să pășească pe această cale foarte riscanta. Aceasta, cum am spus mai înainte, este calea scurtă a lui Dumnezeu, care conduce pe om la viața veșnică. Și pentru că există această lipsă se întâmplă și atâtea rătăciri.

Harul lui Dumnezeu, după ce a fost gustat de nevoitorul începător la început, trebuie să plece, pentru a-l antrena pe acesta să devină ostaș lucrător ai lui Hristos. Fără astfel de încercări nimeni nu a ajuns la desăvârșire. Punctul acesta în care mulți au căzut în rătăcire, cum am spus, este punctul în care harul lui Dumnezeu se retrage pentru a ne întări prin încercări, ca să nu mai fim prunci, ci soldați încercați în războaie.” Domnul dorește ca noi să devenim bărbați vrednici, luptători curajoși, în măsură să păzim bogăția Sa. De aceea ne lasă să fim ispitiți.

Iar Sfinții Părinți, care ne învață să fim la înălțimea virtuților cum ar fi ascultarea - devenind astfel următori ai lui Hristos - urmăresc același scop. Adică acela de a ne curăți de diferitele patimi ale gândului și ale plăcerii de sine a propriei voințe, pentru ca să primim har dumnezeiesc. Și iarăși, când pleacă harul pentru a ne căli, părintele îndrumător este ca un alt har, care ne sprijină și ne îndrumă cu cuvintele faptelor pe care acesta le-a făptuit și ne încălzește zelul până când, cu ajutorul harului dumnezeiesc și cu rugăciunile părintelui, ne vom izbăvi de lupte. Și iarăși ne va cuprinde harul și dulcele Iisus ne va încredința cu desăvârșire comorile Sale.

Nu există nici un alt scop pentru care omul să facă ascultare. Astăzi însă, fiecare crede că își ia ucenic pentru ca să-l învețe cum să scoată bani, sau să sape gradina, sau să devină negustor, sau să-l lase moștenitor pentru casa sau chilia sau magazinul sau, sau pentru ca să-i slujească.

Noi, însă, spunem că astfel de lucruri nu este nevoie să se întâmple și că singurul scop pentru care merge ucenicul la părintele sau și face ascultare deplină este următorul: pe de o parte, Părintele, arzând de dragostea lui Hristos, să transmită talantul bogăției virtuții sale, iar pe de altă parte ucenicul, dacă are, lepădare de sine desăvârșită și taiere a voii, făcând ascultare deplină și bucurându-se de har din partea Părintelui sau, atunci își va împlini toate treburile necesare pentru întreținerea casei.

Pentru că s-a pierdut acest scop adevărat al monahilor și, intre mii de călugări, numai de se văd câțiva ca niște scântei, și aceștia sunt văzuți de miile de călugări ca niște rătăciți. Iar aceștia, neavând cui să transmită această bogăție duhovnicească, arată tuturor că sunt rătăciți și neînțelepți.

De aceea, cei ce se nevoiesc, atunci când ajung la punctul în care harul îi părăsește, neaflând medicamentul potrivit pentru vindecarea neputințelor, cad, se rătăcesc și astfel se pierd nenumărate suflete, care au arătat la început multă voință și zel pentru Dumnezeu. Cei care nu cunosc, din ignorantă, au numit calea Domnului pe care au mers picioarele îndurerate ale sfinților, cale rătăcitoare. Și, din neștiință, păcătuiesc și hulesc calea lui Dumnezeu și împiedică pe cei care vor să meargă pe ea. Cel puțin să spunem, atunci când ne întreabă cineva.” Eu, fiul meu, ca slab ce sunt, nu pot să urmez calea aceasta. Tu însă, dacă ai râvnă, îngrijește-te să afli o astfel de cale. Și dacă o găsești, urmeaz-o cu multă credincioșie, iar dacă nu o găsești, urmează calea comună a Părinților, pe care vei avea mulți împreună mergători și îndrumători și nu vei avea teamă că te rătăcești.”

Acesta este adevărul curat și nepătimaș al lui Dumnezeu. Cine va spune așa va scăpa de multe capcane. Iar dacă ești întrebat, spune că acea cale este rătăcită și toți cei care merg pe ea sunt rătăciți, ca acesta să afle că a căzut în cursa diavolului. Să știe acest lucru și să ceară milă lui Dumnezeu, înainte de a veni moartea și de a fi astfel închiși pentru totdeauna în iad. Atunci nimeni nu ne va putea izbăvi pe noi din osânda cea veșnică, pe care am dobândit-o din pricina lipsei de educație a gurii noastre.

Și, în timp ce Tatăl Luminilor a dat toată Judecata Fiului, noi, necugetații, ne grăbim să judecam pe aproapele nostru fără nici o reținere, ignorând lucrarea acestuia și Pronia lui Dumnezeu. A Lui este slava și puterea în veci. Amin.

8. Despre o altă rătăcire

Fiul meu, ai să auzi acum despre o altă rătăcire, ca să știi să te păzești. Mulți monahi se îngrijesc de o singura virtute și depun toată silința lor pentru realizarea ei. De exemplu, să spunem postul, adică să nu consume ulei sau mâncare gătită sau altele asemenea. Își îngrădesc astfel libertatea, crezând gândului lor că totul este să postești. Și practicând această virtute sfătuiesc și pe alții s-o facă, spunându-le că aceasta este singura cale și plinătatea tuturor virtuților și asigurarea mântuirii sufletului, socotind că are atâția ani de când nu a mâncat ulei sau mâncare gătită sau altceva asemenea.

Noi credem că acesta a devenit rob postului ținut din propria lui voință și crede că cine nu face la fel nu se va mântui sau este pe un drum rătăcit. Pe un astfel de călugăr noi îl întrebam: „Omule al lui Dumnezeu, spune-mi, în atâția ani de post, ce ai câștigat? Arata-mi rodul postului tău îndelungat și mă voi convinge. O, omule, tu, pentru stăpânul tău, postul, ai depărtat pe alții de mila lui Dumnezeu. Unde ai pus nemărginita milă a bunătății Domnului? Oare toți oamenii sunt de aceeași constituție și au aceeași putere a trupului ca tine, de ceri tuturor să fie ca tine? Deoarece nu te conduci cum trebuie pe tine însuti, de aceea bați în nicovala postului atâția ani obolul fierului, pentru că nu ai duhul deosebirii lucrurilor”. Vindecarea acestuia este de a părăsi așa-zisa postire a sa și de a căuta îndrumar la duhovnic, cum să petreacă în continuare.

Un altul se baza pe privegherea sa de noapte și numai despre aceasta vorbea. Și numără anii de când priveghează noaptea. Iar pe cel care nu făcea ca el îl socotea ca mergând în întuneric. Și acesta trebuie să părăsească privegherea sa de noapte și să urmeze îndrumărilor duhovnicului.

Un altul, convins de lacrimile sale, îi învață pe ceilalți această descoperire a sa omenească, spunând-le că este vai de cel care nu plânge! Iar despre sine crede că dacă plânge a ajuns la desăvârșire. Și pentru acesta medicamentul este să cunoască faptul că lacrimile trebuie să fie însoțite de smerenie și să nu considere că face vreo lucrare a lui Dumnezeu și că Domnul îi este dator cu har. Ci, chiar dacă plânge așa cum se cuvine, să afle că lucrează o singură virtute și-i mai lipsesc celelalte nouăzeci și noua.

Altul, iarăși, convins de rugăciunea sa, îndrumă și pe alții să facă așa, pentru că astfel vor reuși să-și țină mintea neîmprăștiată. La fel și acesta: socotește aceasta ca pe o descoperire a cunoștințelor sale.

Altul, convins de liniștirea (isihia) sa, crede că în aceasta constă toată desăvârșirea și socotește că, dacă vrea, cineva poate să ajungă la isihie.

Dar ce spun eu? Sunt oameni care nădăjduiesc numai în anii în care au purtat haina monahală și chiar se laudă cu aceștia.

Noi despre toate aceste virtuți avem de spus următoarele: nu ne îndoim că acestea sunt instrumentele fără de care nu putem ajunge la desăvârșire, dar trebuie ca să ne silim până la sânge pentru a le împlini pe acestea toate și multe altele la care nu ne-am referit.

Liniștirea (isihia) este, într-adevăr, singurul ajutor care contribuie la realizarea tuturor celorlalte virtuți. Dar spunem: nimeni nu poate duce greutatea acesteia în deplină cunoștință și cu discernământ, dacă nu-i va trimite Domnul ca dar și mila harul liniștirii. Așa încât cel ce se liniștește trebuie să știe că liniștirea este dar al lui Dumnezeu și Acestuia trebuie să-l mulțumească.

La fel spunem și despre cel care se roagă. Apostolul însuși spune: „Nimeni nu poate spune Domnul Iisus, decât numai în Duhul Sfânt”. Așadar, cum poți tu să spui că te rogi curat și ții mintea ta greu de ținut în neîmprăștiere și înveți că, dacă se va sili, omul poate să-și stăpânească mintea sa și să se roage cu rugăciune curata? Noi spunem că rugăciunea este singurul ajutor care contribuie la curățirea cugetului, și fără aceasta nu putem să trăim duhovnicește. Dar nimeni nu-și poate ține mintea și nu poate să se roage cu rugăciune curată dacă nu va primi harul dumnezeiesc al cunoașterii duhovnicești, sau un gând bun și dumnezeiesc mai presus de fire, sau altă lucrare a harului dumnezeiesc.

Așa încât trebuie să cunoască faptul ca nu el își ține mintea, ci harul dumnezeiesc și se roagă curat pe măsură harului dumnezeiesc, care i se da. Să cunoască deci că nu de la sine, ci de la Dumnezeu este rugăciunea curată și Acestuia să-l mulțumească. Și să-i învețe pe ceilalți că noi suntem datori să facem tot ceea ce putem pentru a arata lui Dumnezeu voința noastră de bine, că vrem să ne rugam curat, dar a ajunge la aceasta este al lui Dumnezeu.

Tot așa spunem și celui care are lacrimi. Lacrimile sunt singura armă împotriva demonilor și baie de curățire a păcatelor, dacă se întâmplă cu cunoștință. Dar nu este de la cel care le are. Acela, silindu-se, arată dorința de a plânge, dar a avea lacrimi ține de Cel care cheamă norii pământului și face să ploua. Să învețe din propria lui experiență că nu plânge atunci când vrea el, ci atunci când vrea Dumnezeu. Și să-I mulțumească lui Dumnezeu, Datatorul a toate. Iar pe cei care nu au lacrimi să nu-i judece, pentru că Dumnezeu nu dă tuturor la fel.

Același lucru spunem și despre privegherea de noapte, că aceasta contribuie la curățirea minții, dacă se face în cunoștință și cu discernământ. Dar dacă nu ajută Dumnezeu, aceasta nu rodește de nici un fel. Cel care poate priveghea peste noapte să ceară de la Dumnezeu cunoștință și să se conducă cu mult discernământ, pentru că fără ajutorul dumnezeiesc privegherea de noapte rămâne neroditoare.

La fel cel care postește și toți ceilalți, dacă se conduc bine. Sunt virtuți pe care noi le lucram cu multă silință pe de o parte, arătând voința noastră lui Dumnezeu și, de cealaltă parte, luptând împotriva dorinței patimilor. Pentru că, dacă nu ne vom sili spre aceste virtuți, vom săvârși mereu păcatul. Acesta este adevărul pur, al nostru, al oamenilor. Ca și cel al agricultorului: el ară pământul, îl curățește, seamănă și apoi așteaptă mila lui Dumnezeu. Și dacă nu trimite Dumnezeu ploi la timpul potrivit și vanturi bune, agricultorul va pierde și ostenelile sale, deoarece locul se va umple de mărăcini și nu va ajunge să secere nimic, totul rămânând spre mâncare animalelor necuvântătoare. La fel și noi. Dacă Domnul nu trimite apele curățitoare ale harului Sau dumnezeiesc, noi rămânem goi de orice rod și faptele noastre ajung hrană pentru demoni. Deoarece le înăbușă patimile noastre și nu ajungem să seceram nimic. Virtuțile care nu sunt lucrate cum trebuie se transformă în răutăți.

Așadar, dincolo de toate avem nevoie de discernământ duhovnicesc, de deosebirea duhurilor, pe care trebuie cu multă râvnă să-l cerem de la Dumnezeu. A căruia este slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

9. Despre felurile aceleiași rătăciri

Ascultă și despre altă rătăcire, fiul meu: sunt iarăși unii monahi care lucrează toate aceste virtuți la un loc și nădăjduiesc în faptele lor. Și când se roagă și cer ceva de la Dumnezeu nu o fac cu smerenie, ci cu obrăznicie, și îndreptățire, ca și când ar obliga pe Dumnezeu prin, eforturile lor și L-ar îndatora. Și când nu sunt ascultați și Domnul nu le împlinește voia lor se tulbură și se întristează foarte tare. Iar demonul cel vrăjmaș, când îi vede în această stare de necunoștință, îi atacă și cu gânduri spurcate îi învață spunând-le: „Vezi? Tu te silești atâta să lucrezi pentru El și El nici nu te aude! De ce mai lucrezi atunci?” Și îl forțează să hulească numele lui Dumnezeu pentru că, după aceea, să intre într-însul demonul, să-l stăpânească și să-l lege cu lanțuri.

Iar dacă nu reușește să facă aceasta, încearcă altfel. Se preface în înger de lumină și îi spune că este Arhanghelul Gavriil sau alt înger și că l-a trimis Dumnezeu să fie alături de el, pentru că a bineplăcut lui Dumnezeu prin faptele sale. Sau, se preface chiar în forma Domnului Iisus Hristos iar altul în formă de înger merge mai devreme și îi spune: „Deoarece ai plăcut lui Dumnezeu cu sudorile tale, a venit Domnul să te cerceteze. Ieși în întâmpinare și închina-te Lui, pentru ca să primești har.” Sau, iarăși, îi spune că a venit să-l ia la cer ca pe Prorocul Ilie. În fine, ca să nu lungesc vorba, în felul acesta a rătăcit pe mulți în timpurile mai vechi și astăzi. Pe unii i-a lovit de stânci, pe alții i-a aruncat în fântâni, pe alții i-a junghiat și i-a pierdut pentru totdeauna. Toate acestea se întâmplă deoarece, dintru început, aceștia nu au avut discernământ și s-au supus voinței proprii, fără să facă ascultare.

Tu, iubitul meu fiu intru Domnul, deoarece faci ascultare și te spovedești de toate cu umilință, nu te teme. Deoarece ai un duhovnic care te îndrumă și se roagă pentru tine zi și noapte, Dumnezeu nu te va lăsa să rătăcești. Iar dacă îți va apărea o astfel de arătare de înger, nu te teme, ci cu curaj, chiar dacă va lua chipul Domnului, sau al vreunui sfânt sau înger, spune-i: „Eu am duhovnic care mă îndrumă. Nu vreau învățături de la îngeri! Eu, pe Domnul, pe Sfinți și pe Îngeri vreau să-i văd în cealaltă viață. Aici nu vreau să-i văd.” Și întoarce-ți fața în altă parte. Nu te uita la el. Acela, neputând să îndure curajul tău, se va face nevăzut. Chiar și adevărată să fie vedenia, Domnul nu se va mania, ci frica se va transforma de îndată în bucurie.

Noi însă nu trebuie să avem niciodată astfel de cereri și dorințe de la Dumnezeu, adică de a vedea îngeri și sfinți, deoarece sunt rătăciri. Noi să cerem - așa cum am scris de atâtea ori - milă pentru iertarea păcatelor noastre și să ne îngrijim pentru curățirea sufletului, și cele ale lui Dumnezeu vin de la sine, fără cererea noastră.

Chiar dacă vom fi ridicați până la ceruri prin vederea cea dumnezeiască, nimic nu este de la noi. Și dacă, numai puțin după aceea, ne schimbam fără voia noastră și ne vine o întristare mare și o supărare de nesuportat ca și când am fi în iad, și ni se pare că nu mai putem ieși din aceasta, ci până la moarte ne va chinui, nici atunci să nu fim tulburați. Ci, așa cum ne bucuram atunci când suntem ridicați la cer, așa și atunci când ni se întâmplă schimbarea și ne vine întristarea să avem răbdare, fără să ne tulburam și fără să cârtim. Ci cu pace să spunem gândurilor: Dumnezeu Tatăl are două locașuri: unul în ceruri, cel al bucuriei și al desfătării, și unul jos în iad, cel al necazurilor. Și ori de cate ori vrea mă ridica la bucuria cea de sus, iar când vrea mă coboară la cele de jos. Aceasta, pentru a cunoaște că, din moment ce port acest trup de lut, de la sine vine și schimbarea. Așa încât eu nu am nimic de spus. Numai: facă-se voia Domnului în toate, în toate și pentru toate. Chiar dacă pentru totdeauna mă va lăsa în cele de jos, eu spun: „Dulcele meu Mântuitor și Dumnezeu. Eu nu am făcut nimic bun și bineplăcut înaintea feței Tale, ci ca un lucrător sârguincios al păcatului sunt vrednic fiu al iadului. Deci, chiar dacă voi fi dat iadului, așa mi se cuvine. Numai Tu să nu fii supărat pe mine, ci să mă privești cu față bucuroasă; atunci, pentru mine, iadul se va preface în rai luminos!”

Dacă vei spune acestea, întristarea te va părăsi și va veni din nou bucuria. Tu nu le spui pentru a veni bucuria, ci le spui din inima. Și, întrucât - așa cum am mai spus - suntem în viață, niciodată să nu te încrezi în tine însuti, chiar dacă vei fi ridicat până la al șaptelea cer, chiar dacă vei vedea toate tainele. Atâta timp cât porți trup există teamă și închisoarea ne este de folos. Numai când părăsești trupul mort, atunci bucura-te că nu te vei mai schimba, ci ceea ce îți dă Domnul este al tău și nimeni nu poate să ți-l răpească. A Lui fie slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

10. Despre lupta cea îndoită a demonilor și cum aceștia se împotrivesc cu meșteșug celor ce se nevoiesc

Așadar, fiule, află și despre lupta cea îndoită a demonilor. Iată ce spunem despre aceasta: demonul se împotrivește cu meșteșug celor ce se nevoiesc. Și când vede că monahul nevoitor aleargă cu mult elan și căldură și că este fără îndrumător, atunci demonul cel rău, însoțindu-l de aproape pe ascuns, uneltește împotriva lui. Ascunzându-și capcanele sale, îl împinge mereu înainte. Iar nevoitorul, fără să înțeleagă că este și vrăjmașul împreună cu el, aleargă fără discernământ, postind, priveghind și rugându-se. Demonul îi taie de tot pofta de mâncare și nu mai poftește nimic chiar dacă are în față cea mai bună mâncare.

Tot așa, îl lasă să privegheze liber, încât monahul să creadă că a ajuns deja la nepătimire și poate trăi fără mâncare. Și dacă demonul vede că monahul este gata să ajungă la capăt, atunci îl lasă să cada. Deoarece, neavând aripile înalte ale vederii duhovnicești pentru a se înalta și a-și ridica trupul, se târăște ca un șarpe. Și. când crede că s-a ridicat de la pământ la ceruri, fără să înțeleagă măcar, se află deodată dezarmat în mijlocul marii. Pentru că trupul, care are armele și lupta, printr-o exagerată lipsire de mâncare, a ajuns la epuizare și a căzut. Atunci, dracul cel iubitor de sânge, bucurându-se nespus, se repede asupra sărmanului monah trăgând după el și alte nenumărate duhuri rele. Și îl înăbușă complet, dacă nu caută de îndată un îndrumător cu multă experiență practica. De aici, diavolul a aruncat mulți nevoitori în cele mai rușinoase patimi ale păcatului. Deoarece această patimă este mișcată de demonii altor patimi, atunci când trupul este extenuat și căzut.

Iar dacă, acest nevoitor este ascuțit la minte și se nevoiește cu discernământ, fiind atent să nu cadă în față, atunci demonul îl părăsește. Dar când vede că încetează căldura și zelul cel mult și scade puțin elanul și începe delăsarea, atunci demonul din nou se apropie de el pe la spate pentru a-l împinge la indiferență, să lase totul deoparte pentru a deveni iarăși rob al demonilor.

De aceea este îndoită lupta. Iar monahul trebuie, fie să aibă un îndrumător pentru această lucrare și să facă ascultare desăvârșită, tăindu-și complet voia proprie, fie, dacă este singur, să se păzească de exagerări și să pășească pe calea de mijloc. Să nu se aplece nici spre dreapta, nici spre stânga. Și să știe bine că, numai când va primi aripile înalte ale vederii duhovnicești, atunci, în funcție de acest har dumnezeiesc, poate să țină și slăbiciunile trupului. Pentru că trupul, fiind stricăcios, adeseori se schimbă, slăbește și cade. Iar mintea, deoarece are alte aripi, pe cele cerești și mai presus de fire, zboară la înălțime și nu-i pasă de greutatea trupului, ci îl poartă oricât ar fi de bolnav și de slăbit. De aceea mulți sfinți, având acest har, au petrecut mulți ani fără pâine și mâncare, mulțumindu-se numai cu Sfânta Împărtășanie a preacuratului Trup și Sânge ale Domnului.

Noi însă, deoarece Sfinții Părinți nu ne învață să nu mâncam deloc, de aceea, chiar dacă primim acest har și cunoaștem că putem trai și fără mâncare, în realitate nu în închipuire, trebuie totuși să mâncam și brânză și ou și lapte, dacă avem, și peste. Cate puțin din toate cele care ne sunt îngăduite de rânduiala monahală, pentru următoarele scopuri: întâi, pentru că astfel zdrobim rădăcina mândriei și a suficienței de sine, calcând peste orice gând ridicat împotriva lui Dumnezeu, și apoi, arătând ca toți ceilalți oameni, fără ca cineva să cunoască lucrarea noastră cea de la Dumnezeu, fugim de slava omenească și de laude. Cu toate acestea, să nu credem că această puțină mâncare, luată în deplină cunoștință și cu discernământ, ne lipsește de harul dumnezeiesc, și că dacă am fi postit am fi avut mai mult har. Nu. Deoarece Dumnezeu nu Se uită la cantitatea nevoințelor noastre, ci caută la scopul și înțelegerea cu care lucram și, în funcție de acestea, Își revarsă bunătatea Sa, mila Sa cea multă și îmbelșugată.

Lui se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și totdeauna și în vecii vecilor. Amin!

11. Despre cele trei stări ale firii, la care este urcat sau coborât omul: starea după fire, împotriva firii și mai presus de fire. Și despre cele trei feluri ale harului dumnezeiesc pe care este posibil să-l primească, atunci când firea omenească se silește: harul curățitor, luminator și desăvârșitor

Ascultă, fiule, și despre cele trei feluri ale firii la care este ridicat sau coborât omul. Și spunem: starea firească a omului, după ce a încălcat porunca lui Dumnezeu și a căzut din rai, este Legea dumnezeiască care ne-a fost dată în scris după exilarea aceea. Și orice om este dator, dacă dorește mântuirea sa, să se silească, să se lupte cu patimile, bătând și fiind bătut, luptând și fiind luptat, biruind sau fiind biruit. În general, el trebuie să se străduiască să rămână în legile dumnezeiești ale firii.

Atunci când ne aflam înăuntrul legii dumnezeiești a Sfintei Scripturi care ne-a fost dată nouă și nu suntem desfrânați, ucigași, furi, nedrepți, mincinoși, mândri, prea vorbareți, iubitori de slavă deșartă, lacomi de mâncare, iubitori de arginti, hulitori, mânioși, furioși, fățarnici și celelalte, atunci ne aflam în starea firească, cea dobândită după încălcarea poruncii.

Starea cea împotriva firii este aceea în care omul se află în afara Legii dumnezeiești și ca o sălbăticiune se aseamănă celor necuvântătoare care nu au lege. Despre acesta zice profetul: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12). Oricine pășește în afara Legii dumnezeiești, târând-se în diferitele păcate despre care am vorbit, acela se află în starea cea împotriva firii.

Iar starea mai presus de fire este nepătimirea pe care a avut-o Adam înainte de a încălca porunca lui Dumnezeu, încălcare prin care el a căzut din harul dumnezeiesc și din nerăutate.

Acestea, fiule, sunt cele trei feluri prin care, dacă ne străduim, ajungem de la starea cea împotriva firii la cea mai presus de fire. Iar dacă trăim în nesimțire, nesocotind mântuirea noastră, atunci suntem pastori de porci și încercam să ne hrănim cu roșcovele porcilor, precum fiul risipitor din Evanghelie.

Iar cele trei moduri ale harului dumnezeiesc pe care poate să-l primească firea oamenilor, atunci când are voință bună și se silește, sunt acestea: har curățitor luminator și desăvârșitor. După ce mai întâi omul ajunge la pocăință pentru păcatele pe care le-a săvârșit mai înainte, se silește să rămână înăuntrul Legii dumnezeiești și va suferi din pricina obiceiului Patimilor lupte grozave și suferințe multe. Atunci, în taină, harul dumnezeiesc îi dă mângâiere și bucurie, plângere, plăcere și dulceață din cuvintele dumnezeiești pe care le citește, precum și putere și curaj pentru lupta duhovniceasca. Acesta se cheamă har curățitor, care îl ajută în chip tainic pe nevoitorul care se pocăiește să se curate de păcate și să se păstreze în starea cea după fire.

Dacă va reuși să rămână în starea aceasta cea după fire, și nu va înceta lupta, nu se va uita înapoi, nu se va lenevi, nu va cădea din locul sau, ci, cu răbdare multă, se va sili să dea roade multe și bune, primind cu îndelungă răbdare nenumăratele schimbări ale firii și așteptând mila lui Dumnezeu, atunci mintea lui va primi luminarea dumnezeiasca. Și se va face tot lumină dumnezeiască, prin care va vedea cu ochii minții adevărul și va înțelege cum trebuie să meargă mai departe pentru a ajunge la iubirea care este dulcele Iisus.

Dar și aici, fiule, este nevoie de multă atenție.

Auzind despre lumină, să nu crezi că este foc sau lumină de făclie sau fulger, ori alt fel de lumina.

Depărtează-te de toate acestea! Deoarece, mulți, neînțelegând aceasta, au primit drept lumină fel de fel de fulgere și, rătăcindu-se, s-au pierdut. Iar lumina minții, a harului dumnezeiesc este nematerială, fără seamăn și fără culoare, lină și aducătoare de pace. Acesta este și se cheamă har luminator, care luminează mintea și o face să înțeleagă drumurile sigure ale călătoriei duhovnicești, pentru ca drumețul să nu se rătăcească și să cadă.

Dar pentru că trupul este amestecat cu schimbări și timpul este mult, de aceea harul nu rămâne pentru totdeauna, ci pleacă și vine. Și după lumină vine întunericul, iar după întuneric vine iarăși lumina.

Ascultă cu atenție, ca să înțelegi:

Starea noastră firească față de harul dumnezeiesc este întunericul. Cu atât mai mult atunci când se apropie de noi demonii cei întunecați, care prin firea lor sunt întuneric. Când vine lumina harului, toate se risipesc, așa cum atunci când răsare soarele, întunericul se risipește și vedem cu claritate fie și puținele semne care, înainte de răsăritul soarelui, ne înșelau privirea. Iar dacă soarele apune, iarăși ne cuprinde în chip firesc întunericul, iar cel care merge în întuneric are de întâmpinat multe greutăți și întâmplări dureroase.

La fel se întâmplă și în călătoria duhovniceasca. Când avem lumină dumnezeiască, vedem clar totul și demonii fug departe de noi, neputând să stea în fața harului dumnezeiesc. Iar dacă pleacă lumina, rămâne întunericul, adică starea noastră fireasca. Atunci iarăși se apropie tâlharii de demoni și încep lupta împotriva noastră. Și pentru că firea noastră primește atât de multe schimbări și în vreme de întuneric lucram multe fapte care nu se bucură de vederea și înțelegerea harului dumnezeiesc, prin care suntem vătămați și adeseori răniți de moarte de către demonii vrăjmași pentru că este întuneric și nu vedem unde se ascund vrăjmașii - de aceea nu trebuie niciodată să ne dam curaj și să credem că tot ceea ce facem place lui Dumnezeu. Nici să nădăjduim prea mult în armele și în meșteșugul nostru. Ci, cerând ajutorul dumnezeiesc, numai în acesta să nădăjduim și cu multă frică să vorbim, ca cei care nu cunoaștem: oare ceea ce spun place lui Dumnezeu sau îl supără? Iar în timpul schimbărilor să răbdăm.

Dacă vom rămâne în această stare și nu ni se va întâmpla vreun rău din pricina neîncetatelor lupte și tulburări ale patimilor, atunci ni se va da darul lui Dumnezeu, harul desăvârșitor. Acesta ne desăvârșește și este și se cheamă suprafiresc, deoarece este mai presus de fire. Și dacă, în primele două stări, omul se silește prin intermediul gândurilor bune și al amintirilor duhovnicești să păstreze virtuțile: iubirea, smerenia, înfrânarea și celelalte - reușind, în general, prin gânduri cuvioase și împotrivitoare să îndepărteze răutatea patimilor și să păstreze virtuțile - din momentul în care vine harul desăvârșitor și mai presus de fire, atunci toate patimile dispar. Iar virtuțile toate se țin ca fiind firea proprie, fără strădanii speciale. Deoarece i s-a dat starea aceea dumnezeiască de nepătimire dinainte de încălcarea poruncii. După neascultarea lui Adam, patimile au pătruns în firea oamenilor. Iar starea firească în care a fost creat omul a fost cea a nepătimirii. De aceea și mintea, când se eliberează de patimi, se plimbă cu ajutorul cunoașterii dumnezeiești, ca un împărat, pe deasupra firii.

Așadar, fiul meu, când vezi că toate virtuțile rămân și nu se schimbă, fără eforturile duhovnicești ale cugetului, atunci să știi că ești mai presus de fire. Când le ții prin intermediul gândurilor bune și se schimbă, atunci să știi că ești în starea cea după fire. Iar când săvârșești păcate, să știi că ești în starea cea împotriva firii și „paști porcii celor din cetate”, după cum spune Evanghelia. Atunci silește-te să te eliberezi. Mai mult decât acestea știe preaînțeleptul și preabunul Dumnezeu și cel care rămâne în Dumnezeu; căruia se cuvine slava și puterea în vecii vecilor. Amin!

12. Despre dragoste

Deoarece ți-am scris multe și diferite lucruri, fiul meu, mișcat de credința ta fierbinte și de evlavia ta, am socotit bine să-ți scriu cate ceva și despre dragoste, din cele ce am învățat de la cuvioșii Părinți dinaintea mea și din citirea Sfintelor Scripturi. Dată fiind însă înălțimea harului acestuia mai presus de fire, sunt biruit de teama ca nu cumva să nu-mi pot duce cuvântul până la capăt. Dar, iarăși, încălzit de nădejdea rugăciunilor voastre sfinte, îmi încep cuvântul.

Cum aș putea, fiul meu, numai cu puterea mea să scriu despre un dar atât de mare, care depășește cu mult puterile mele? Și cu ce limbă aș putea să vorbesc despre o astfel de desfătare și hrană mai presus de ceruri a Sfinților îngeri, Profeți, Apostoli, Drepți, Martiri, Cuvioși și ale tuturor celor înscriși în cartea cea cereasca. Adevărat spun, fiul meu. Dacă aș fi avut toate limbile oamenilor de la Adam să mă ajute, și tot cu neputință mi s-ar părea să pot vorbi așa cum se cuvine despre Dragoste. Și ce spun „cum se cuvine”! Nici măcar puțin din ce poate limba muritoare să vorbească despre dragoste n-am putea, dacă nu ne-ar dărui nouă lucrarea cuvintelor și înțelepciunea și cunoștința Dumnezeu Însuși, care este Adevărul și Iubirea. Iar prin mijlocirea limbii omenești, Dumnezeu însuși și Dulcele nostru Iisus Hristos, prin Sine pe Sine Se cheamă și Se slăvește. Întrucât, Dragostea nu este altceva decât însuși Mântuitorul și Tatăl, împreună cu Duhul Cel Dumnezeiesc.

Și toate celelalte daruri dumnezeiești ale iubitorului de oameni Dumnezeu au dumnezeiasca simțire când sunt lucrate de către harul dumnezeiesc, adică smerenia, blândețea, înfrânarea și celelalte. Toate acestea în general, fără lucrarea harului dumnezeiesc, sunt simple virtuți pe care le păzim după porunca Domnului spre vindecarea patimilor noastre. Înainte de a primi harul ne schimbam continuu, spre smerenie sau spre slava deșartă, spre iubire sau spre ură, spre înfrânare sau lăcomie, spre blândețe sau manie, spre îngăduință sau supărare și celelalte.

Dar, din momentul în care lucram cu harul dumnezeiesc, încetează toate aceste schimbări și modificări ale sufletului. Și trupul are schimbările lui naturale elementare, adică frigul, căldura, greutatea, oboseala, durerea, foamea, setea, boala și celelalte. Iar sufletul, care se hrănește cu lucrarea harului dumnezeiesc, rămâne neschimbat din pricina darurilor dumnezeiești naturale dăruite lui.

Neschimbarea despre care vorbesc mi se face înțeleasă astfel: aflând-se harul în noi, sufletul nu se mai schimbă din cauza darurilor dumnezeiești dăruite lui de către Dumnezeu. Dar, după plecarea harului, acesta nu mai rămâne neschimbat. Devine mai greu de schimbat, datorită stabilității sufletului, dar nu neschimbabil.

Și în altă parte a scrisorii acesteia am scris că, atâta timp cât purtam această îmbrăcăminte de lut, să nu creadă cineva că există o înălțime a stării de neschimbat și fără temere, decât în prezența harului dumnezeiesc. Atunci - și simțirea oricărui dar dumnezeiesc se gustă cum se cuvine și se înțelege corect.

Când ajunge, însă, la simțirea Iubirii dumnezeiești, care este Dumnezeu Însuși, după cuvintele Scripturii care spun că „Dumnezeu este Iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el”, atunci cum poate această limbă muritoare, nebucurându-se de lucrarea dumnezeiască, să vorbească despre Dumnezeu și despre darurile Lui cele sfinte? Astăzi, mulți dintre cei virtuoși și care viețuiesc cu bunătate și sunt bineplăcuți lui Dumnezeu în faptă și în cuvânt, precum și de folos aproapelui, cred și sunt crezuți de către alții ca fiind în iubire prin fapta mică a milei și a simpatiei pe care le au față de aproapele lor.

Nu este însă acesta adevărul. Porunca iubirii o împlinesc, cea pe care o dă Domnul prin cuvintele „iubiți-vă unii pe alții”. Și cel care păzește această poruncă este vrednic de toată lauda, ca păzitor al poruncilor dumnezeiești. Dar nu putem spune sau crede că este vorba de lucrarea Iubirii dumnezeiești. Este drum spre izvor, dar nu este izvorul. Sunt trepte spre palat, dar nu porțile palatului. Este veșmânt împărătesc, dar nu este împăratul. Este porunca lui Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu.

Așadar, cel care dorește să vorbească despre Iubire, trebuie să fi gustat bine în simțire taina iubirii și apoi, dacă îngăduie izvorul Iubirii, Dulcele Iisus, să transmită și altora din roadele din care a gustat și să fie de folos aproapelui. Este un mare pericol pentru noi să vorbim cu greșeală și să cugetam în necunoștință și să ne mândrim că știm ceea ce nu știm de fapt.

Aceasta, deci, să cunoști cu multă exactitate, fiul meu iubit: că altceva este porunca iubirii, împlinită prin fapte spre iubire de frați reciprocă, și altceva este lucrarea Iubirii dumnezeiești. Pe cea dintâi pot toți oamenii să o împlinească dacă doresc și se străduiesc să o facă, pe cea de-a doua, însă, nu. Aceasta pentru că nu se împlinește prin faptele noastre și nici nu este din voința noastră, când vrem și cum vrem noi. Ci aceasta ține de izvorul Iubirii, preadulcele nostru Iisus, care ne dăruiește, dacă voiește, cum voiește și când voiește El.

Iar noi, cei care umblam în simplitate, care păstrăm poruncile și ne rugam cu lacrimi și cu durere, în răbdare și stăruință, care păstorim bine oile lui Ietro ca oarecând Moise - adică mișcările și cugetele bune și duhovnicești ale minții în fierbințeala zilei, iar în frigul nopții războaielor și ispitelor neîntrerupte, pe care le strivim cu multă osteneală și cu smerenie - ne învrednicim de vederea cea dumnezeiască și de privirea adâncului Iubirii focului dumnezeiesc din inimile noastre, ce arde dar nu mistuie. Ajungând la această stare prin rugăciunea minții auzim glasul dumnezeiesc în taina cunoașterii duhovnicești spunându-ne: „dezleagă încălțămintea picioarelor tale!” Dezleagă-te, adică, de orice voință proprie și de orice grijă a veacului acestuia și de orice gând copilăresc, și supune-te Sfântului Duh și voii Sale dumnezeiești, deoarece locul în care stai tu este sfânt.

Și dacă se va dezlega de toate, atunci primește purtarea de grijă ca oarecând poporul ales din partea lui Dumnezeu, care trimite plăgi asupra Faraonului, adică deosebirea duhurilor și conducerea cu ajutorul darurilor dumnezeiești și biruința asupra demonilor. După aceea primește legile dumnezeiești. Nu în table de piatră, ca Moise, care se strică și se sparg, ci în scrierea dumnezeiască a Duhului Sfânt lucrată în inimile noastre. Și nu numai zece porunci, ci cât cuprinde mintea, cunoștința și firea noastră. După aceea pătrunde în cele mai dinăuntru, dincolo de catapeteasma.

Și umbrit de norul dumnezeiesc în rugul de foc al Iubirii, devenit în întregime foc și, neputând să mai suporte lucrarea cea dumnezeiasca a Iubirii, strigă către izvorul Iubirii și spune cu buze omenești: „Cine mă poate despărți de dulceața Iubirii Tale, Iisuse?” și respirând mai mult briza aceea - fie în trup sau în afară de trup, Dumnezeu știe, fie în mijlocul chiliei sau în afara acesteia, Dumnezeu știe - aceasta știe numai acela care a văzut: că devenind tot foc împreună cu focul, și vărsând lacrimi de iubire, strigă minunându-se foarte de toate acestea: „Încetează dulce Iubire apele harului Tău, că legăturile mădularelor mele s-au desfăcut!” Și acestea zicând, respirând mai departe suflarea Duhului, împreună cu mireasma aceea de negrăit a Sa, simțirile încetează și orice lucrare trupească este cu desăvârșire absenta. În întregime prizonier, în tăcere desăvârșită, se minunează și contemplând bogăția slavei lui Dumnezeu, până trece norul.

Și rămâne ca ieșit din sine

îmbătat ca de vin

și nimic nu spune,

Dar nici nu îngăduie limbii să vorbească,

nici minții sau inimii să simtă și să vrea,

Ci numai Iisus al meu, dulcea Iubire!

Tatăl și Mântuitorul meu, o Iubire preadulce!

Creatorul și Dumnezeul meu

și Duhul Sfânt,

O, Treime Preasfântă în Unime dumnezeiasca!

Viață a sufletului meu și hrană a inimii,

luminare a minții mele; o Iubire desăvârșită!

Izvor al iubirii, nădejde și credință,

învață-mă cum trebuie să trăiesc, ca să Te găsesc.

Da, dulce iubire, Iisuse, Mântuitorul meu;

Aceasta spune-mi și nimic altceva nu mai vreau.

Să Te găsesc și să cad

la dumnezeieștile Tale picioare

și să sărut, dulce, rănile cuielor.

Și mereu să plâng cu durerea inimii,

și picioarele să le ud ca oarecând Maria

Și toate puterile să nu mă despartă,

nici stăpânirile, nici începătoriile vrăjmașului și ale lui Veliar.

Nici lumea întreagă,

sau plăcerile și desfătările acestui veac.

Ci, așa cum stau acolo și picioarele Tale

ud, sufletul meu să mi-l iei

și să-l duci unde voiești.

și pe Tine, Mântuitorul, Creatorul

și Dumnezeul meu,

totdeauna să Te văd, să Te slăvesc și să Te cinstesc.

Împreună cu toți Drepții, Profeții, Apostolii

și Martirii, Cuvioșii și Femeile cele dumnezeiești.

și toate cetele cerești, ale Îngerilor,

Heruvimilor, Serafimilor,

ale Puterilor și Tronurilor.

Și cu Maica, Preadulcea și Preasfânta Fecioara

și Stăpâna tuturor, Născătoarea de Dumnezeu Maria.

Amin.

Fericită este, fiul meu, ora în care ne vom îngriji dacă ne vom învrednici să dam sufletul nostru curat Domnului și să ne bucuram împreună cu toți cei despre care am vorbit, acolo unde, cu toți, în toți, peste toți împărățește Iisus Hristos, dulcele Mântuitor, Tatăl și Dumnezeu, Duh preaiubit, Sfânt, bun, aducător de pace, de viață făcător, Treime Sfântă și nedespărțită; acum și pururea și în vecii nemărginiți ai vecilor nesfârșiți. Amin

Epilog

Fiule, toate acestea pe care ți le-am scris, să le ai neîncetat în mintea și în inima ta. Și să cunoști bine că începutul căii celei curate a lui Dumnezeu, și venirea tuturor bunătăților, este să cunoască omul neputința sa.

Iar pentru a-și cunoaște neputința, trebuie să treacă prin multe și mari ispite, mai mari decât Puterile lui. Fără a avea aceste ispite peste puterile firii lui, nu este posibil să cunoască slăbiciunea firii. Și după ce-și cunoaște neputința, pe toate le va cunoaște și toate vor fi date în mâinile lui. Atunci, este aproape și adevărata smerenie. Împreună cu aceasta vine și răbdarea, te cuprinde și cunoașterea tainelor, te umbrește și vederea clară a lucrurilor. Iar din iubire primești și roadele Duhului: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, credința, blândețea, înfrânarea.

Întrebare: în ce constă toate aceste bunătăți?

Răspuns: Toate acestea constă în a vedea omul cu vederea curată - nu în vedenii și închipuiri - adevărul pur, cel din har, că omul este nimic.

Întrebare: Dar ce este acest nimic?

Răspuns: Nimic este acel nimic de dinainte de a face Dumnezeu pământul și toată zidirea. Și după ce a făcut cerul și pământul, atunci l-a numit pe om pământ făcut din nimic. Și iarăși, Dumnezeu a luat țărână din pământ și l-a făcut pe om, adică pământesc, fără viață; și după ce i-a suflat suflare de viață, a primit duhul vieții, sufletul rațional, l-a numit om, „după chipul Sau și după asemănare”.

Și, „după chip” este duhul pe care i l-a dat prin suflare, adică sufletul rațional. Iar „după asemănare” sunt virtuțile: iubirea, bunătatea, milostenia și toate celelalte despre care am scris mai sus. Cine are aceste virtuți bune și naturale are „după asemănarea”. Iar cine nu le are, nu are „după asemănarea”. Despre acesta spune Profetul ca: „în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor”.

Întrebare: Dar cine este plinătatea tuturor bunătăților, împlinirea tuturor, pentru ca să încheiem cuvântul?

Răspuns: Plinătatea tuturor bunătăților și împlinirea tuturor este Dumnezeu; Bunul, Milostivul, Milosârdul, prin care toate s-au făcut din nimic, și fără El nimic nu s-a făcut. Lui se cuvine toată slava, iubirea, cinstea, închinăciunea, împreună și iubitului Sau Fiu și Preadulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos, și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Său Duh, acum și totdeauna și în vecii vecilor. Amin.

Sfârșit, și Dumnezeului nostru, Celui în Treime, slavă.

Credința noastră Apologetică