Ispitele nimicului, omul pelican si roscovele din cocinele lustruite

Preot Radu Delacruce, 14 aprilie 2006

 

Asistăm neputinciosi la un fenomen ireversibil si jalnic în acelasi timp – degradarea sărbătorilor. Am devenit tot mai zgomotosi si mai agitati, uitând că sărbătoarea este în primul rând o invitatie la calm si pace interioară, la regăsirea acasă-lui uitat sau pierdut. Am câstigat în lumini si bogătie, dar am pierdut mult din fastul si trăirea mistică a sărbătorii. Grăbiti si fără să ne dăm prea bine seama ce se întâmplă, am transformat sărbătorile într-un spectacol gălăgios si plin de artificii, într-o competitie a risipei si a ornamentelor strălucitoare. Prinsi de febra nebunească a cumpărăturilor, am refugiat întreaga solemnitatea sărbătorii în lucruri si cadouri cu nemiluita, în frigidere doldora de mâncăruri scumpe si alese. Văzând forfota grea si apăsătoare a străzii, asaltul neîntrerupt al marilor magazine, mă întreb cât loc mai rămâne pentru Hristos, pentru un gând de pace si împăcare cu noi, cu aproapele, cu întreaga făptură a lui Dumnezeu.

De sărbătoare omul ar trebui să stie să ia folos. Devenită un simplu ornament sărbătoarea slăbeste si moare. Sărbătoarea are, sau ar trebui să aibă trei functii esentiale: întretine relatia cu Dumnezeu; reface grupul comunitar; pune societatea în acord cu Cerul.

Se spune că trebuie să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu, însă în viata de zi cu zi relatia cu sacrul slăbeste tot mai mult. De aici importanta sărbătorii; ea opreste lumea în loc si îi abate pe oameni de la cele lumesti, ajutându-i să-si reînnoade legăturile cu cele de dincolo. Ce frumos ar fi să se gândească si să se întâmple asa. Realitatea, însă, se prezintă si se compune astăzi din alti termeni. Sunt tot mai numerosi cei care îsi investesc sperantele, timpul si banii în nimicuri. Dacă aduni toate aceste nimicuri rezultă Micul Nimic, care nu sperie pe nimeni si din păcate nu doare. Într-o lume în care confortul dă măsura tuturor lucrurilor, ia nastere Omul Pelican.

Omul Pelican este o specie de om situată în plan spiritual mai jos decât mine si decât tine cititorule; noi cel putin ne străduim: eu să scriu si tu să citesti acest articol. Pelicanul nu are nevoie de astfel de informatii. El stie! A învătat de la televizor, din ziare si din reviste. Omul Pelican mestecă zi si noapte informatia pe care o armată de insi (Teo, Negru, Gheorghe, Tatu, Pepe, Vacanta mare, Călinescu, etc.) o transmit gratis sau contra cost. El atâta are de făcut, să deschidă ciocul si să primească alimentul cultural semipreparat si semimâncat. Deci: nimicuri. Există pelicani perfecti. Poti să le introduci în gusă orice. Ei pun o singură conditie: să le respecti linistea si confortul. Au adoptat primii produsele McDonald’s, absorb ca buretele reclamele, serialele tv, sunt fascinati de Dan Brown (cel cu Codul lui Da Vinci), Coelho, Pascal Brukner (autorul aberantei teorii prin care prostitutia este o formă de milostenie), sau se transformă în spectatori încântati de blasfemia Alinei Pippidi (Evanghelistii), pentru care crestinismul este o pacoste a umanitătii.

Trăim într-o lume în care Dumnezeu este pus în aceeasi balantă cu o sticlă de Coca Cola, iar sarcina de a chema la responsabilitate devine inuman de grea. De unde porneste răul? Din faptul că noi nu credem realmente în Hristos, noi credem în nimicuri gen „Sf. Valentin”, „Hallowen”, etc. Nu mă refer la sondajele care ne îmbată de bucurie spunând că peste 90% din populatia României crede în Dumnezeu. Dacă am face distinctie între credinciosii de bună voie si nesiliti de nimeni si cei asa zisi practicanti, rămân poate vreo 20%; iar dacă dintre acestia alegem pe cei ce postesc toate posturile, se împărtăsesc la 40 de zile, se roagă mai mult de câteva minute dimineata si seara, iartă din inimă, au milă si simt că pot fi mereu mai buni, atunci cu ce rămânem? Cu o mână de crestini împrăstiati într-o Românie ce se mai consideră a fi o tară ortodoxă.

Îmi permit să fiu unul din cei ce îndrăzneste să nu respecte linistea si confortul cititorilor si de ce nu, să-i pun pe gânduri. Acesta-i si rostul postului în care am intrat (poate nu stiati dar suntem în Postul mare), să vă invit la cugetare, pentru că uitarea, indiferenta si lenea sunt cei trei uriasi care merg înaintea păcatelor. Dacă am pătrunde în profunzimea tainelor ce ni le descoperă Crăciunul sau Sfintele Pasti si am simti cu adevărat mireasma lor, am lepăda imediat desfătările efemere si petrecerile desarte din aceste sărbători. Am reveni la sânul Bisericii Mame, dorind a-l întâlni pe Hristos, care pentru mântuirea noastră „a sărăcit de bunăvoie”, coborând în lumea aceasta săracă de El, ca într-o iesle de dobitoace si „pentru a ne îmbogăti” pe noi a suferit atâtea, până si moarte pe cruce. Am întelege atunci mărimea si bucuria sărbătorii Învierii, care se săvârseste cu fiecare Sfântă Liturghie. Altfel întelese, sărbătorile se transformă în târguri de cadouri si reclame, petreceri si distractii de week-end.

Si atunci apare întrebarea: de ce le mai sărbătorim de două mii de ani?

Sărbătoarea, aflăm din Ghidul sărbătorilor românesti, are ca ingrediente miezul de sfintenie, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, cuvântul, gestul si lucrul potrivit. Unde se mai păstrează astăzi asemenea reguli de tinere a sărbătorii? Răspunsul este: la sat! Exceptiile, chiar dacă sunt, întăresc regula. Aici omul stie că orice nepotrivire de gesturi si cuvinte îi face rău, nu numai lui, ci si grupului, ba chiar si lui Dumnezeu. Ei bine, au nimicurile asemenea ingrediente?

De ce este sărbătorit Sfântul Valentin? Pentru că este un sfânt mai de viată, zic tinerii; dacă ar fi toti sfintii asa n-ar mai fi oameni care să nu vină la Biserică, dar asa, voi cu slujbele si posturile voastre împiedicati oamenii să vină către Dumnezeu. Iar în viitor nu o să mai vină nimeni la Biserică, cel putin tinerii nu pot accepta o credintă pentru mosi si pentru babe. De ce nu faceti ca popoarele orientale, putină yoga, ceva kama-sutra si bisericile ar fi pline? Că doar Dumnezeu a lăsat dragostea ca să o trăim, nu ca să ne călugărim… Cam asa arată discursul remixat pe care diavolul l-a soptit Evei în Rai.

De aceea tocmai, în Noul Testament, prieteniile dintre persoanele de sex opus sunt putin indicate. Aceasta nu pentru că Mântuitorul le-ar fi interzis oamenilor comunicarea, ci tocmai pentru că orice comunicare de acest fel se reduce la un singur lucru, căci suntem „neam viclean si desfrânat”, după cum ne ceartă Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „este un alt fel de a te uita la o femeie, asa cum se uită cei cu inima curată. De aceea Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”. Dacă cineva consideră ajuns la această măsură, să sărbătorească sărbătoarea îndrăgostitilor, aici pe pământ si în cer.

Acum, pentru că ne aflăm în post, hai să iesim din nimicuri si desertăciuni. Să devenim responsabili si constienti de menirea noastră si să ne procurăm ingredientele pentru sărbătoarea Învierii Domnului; să-l înviem pe Hristos în viata noastră plină de dihănii si în sufletul nostru obosit. Să ne numărăm printre curajosii si nebunii Crucii si să facem numai voia lui Dumnezeu, oriunde ne-am afla si cu oricâte roscove am fi îmbiati prin cocinele lustruite ale acestui veac.

înapoi