Odaia de Sus

Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continua evoluţie, si nu o relicvă a istoriei

Multi crestini ortodocsi cred că Sfânta Liturghie a fost de la început asa cum o cunosc ei astăzi. Dar, cu toate că în ultimele secole Liturghia nu a cunoscut schimbări semnificative, aceasta nu înseamnă că forma ei de azi este fixă si neschimbabilă. Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continua evolutie si nu o relicva a istoriei. În decursul veacurilor ea a evoluat de la simplitatea originară la bogătia de azi. Dar aceasta evolutie nu a însemnat o îndepărtare de la adevăr, asa cum încearcă să argumenteze unii eterodocsi, ci o crestere firească, expresie a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, o dezvoltare a elementelor esentiale pe care le găsim de la început în structura Liturghiei.

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când "a luat pâinea si, binecuvântând, a frânt si a dat ucenicilor săi zicând: Luati mâncati, acesta este trupul Meu. Si luând paharul si multumind le-a dat zicând: Beti dintru acesta toti, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-28). Sfintii Evanghelisti Marcu si Luca, precum si Sfântul Pavel, precizează că Mântuitorul a lăsat Bisericii porunca expresă de a oficia Sfânta Liturghie: "Să faceti aceasta întru pomenirea Mea" (Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25).

Liturghia apostolică era mult mai simplă, însă cuprindea elementele esentiale care se vor păstra până astăzi

După pogorârea Duhului Sfânt, primii crestini, urmând porunca Mântuitorului, "stăruiau în învătătura apostolilor si în împărtăsire, în frângerea pâinii si în rugăciuni" (FA 2,42) adică în slujirea Sfintei Liturghii care, încă de la început, a fost centrul vietii Bisericii, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos si a unirii depline cu El.

Desi în Noul Testament nu avem o descriere amănuntită a Liturghiei pe care o săvârseau Sfintii Apostoli si urmasii lor, putem totusi ca, în lumina informatiilor patristice ulterioare, pornind de la citatul de mai sus (FA II,42) si de la alte texte nou-testamentare, să reconstituim structura acesteia. Remarcăm faptul că slujba era mult mai simplă, însă cuprindea elementele esentiale care se vor păstra până azi si anume:

- adunarea în biserică – ( vezi I Cor XI,18)

- "învătătura apostolilor" - lecturi si predici (vezi si I Tes V,27; Col IV,16; FA XX,7,11; I Tim IV,13; I Cor XVI,26) având în centru împărtăsirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Această parte se va dezvolta în Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor.

- "frângerea pâinii si rugăciuni" – este ceea ce se va numi, mai târziu, Liturghia Euharistică sau a credinciosilor.

Se făceau rugăciuni pentru diferite categorii de credinciosi (I Tim II,1).

Probabil crestinii îsi dădeau si sărutarea păcii dacă "sărutarea sfântă" pomenită de Sfântul Pavel (Rom 16,16; I Cor 16,20; II Cor 13,12; I Tes 5,26) este o aluzie la acest act liturgic.

Frângerea pâinii era înteleasă ca o actualizare, prin lucrarea Duhului Sfânt, a Cinei celei de Taină. Ca urmare, se împlineau actele principale făcute de Hristos la această Cină:

- "a luat" – aducerea darurilor de pâine si vin ( I Cor. XI,23 –26);

- "a binecuvântat" – rugăciunile de multumire si sfintire a darurilor (I Cor. XIV,16) rostite cu voce tare de întâistătătorul adunării euharistice la care credinciosii răspund cu Amin, exprimându-si astfel adeziunea;

- "a frânt" – frângerea propriu-zisa a pâinii prefăcută în Trupul lui Hristos;

- "a dat" – împărtăsirea generală cu Trupul si Sângele Domnului.

Prima descriere a Liturghiei Bisericii primare datează de la jumătatea sec. al II-lea d.H.

O sută de ani mai târziu, la mijlocul sec. II după Hristos, Sfântul Iustin Martirul si Filozoful ne dă cea mai amănuntită descriere a Liturghiei din primele trei secole:

"În asa-zisa zi a soarelui (duminica n.n.), se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orase sau la sate si se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) sau scrierile profetilor (Vechiul Testament n.n.), câta vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcopul sau preotul n.n.) tine un cuvânt prin care sfătuieste si îndeamnă la imitarea acestor frumoase învătături. Apoi, ne ridicăm în picioare toti laolaltă si înăltăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, [ne îmbrătisăm unii pe altii cu sărutarea păcii – vezi cap. 65 – si] se aduce pâine si vin si apă, iar întâistătătorul înaltă deopotrivă rugăciuni si multumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Si se dă fiecăruia să se împărtăsească din cele ce au fost consfintite prin euharistie, iar celor care nu sunt de fata li se trimite euharistia acasă, prin diaconi."

Structura Liturghiei Bisericii primare, sugerată doar de textele nou-testamentare, este expusă acum cu claritate si anume:

- Adunarea în biserică;

- Liturghia Cuvântului (catehumenilor)

1) Lecturi din Noul si Vechiul Testament

2) Omilia (explicarea textelor citite)

- Liturghia euharistică (credinciosilor)

3) Rugăciunea generala pentru Biserica si lume

4) Sărutarea păcii

5) aducerea darurilor de pâine si vin ("a luat")

6) rugăciunea de sfintire – anaforaua ("a binecuvântat") rostită cu voce tare de întâistătător la care credinciosii răspund cu Amin, exprimându-si adeziunea

7) frângerea pâinii ("a frânt")

8) împărtăsirea tuturor ("a dat").

Dezvoltarea Liturghiei a dus la aparitia diverselor traditii liturgice

Această formă originară a Liturghiei se va dezvolta treptat deoarece, în cadrul schemei de mai sus, liturghisitorii aveau o mare libertate de improvizatie în ceea ce priveste formularea rugăciunilor, stabilirea lecturilor biblice, introducerea unor imne religioase etc. Cu timpul s-au precizat anumite idei principale care trebuiau abordate, într-o anumită ordine, în cadrul rugăciunilor, s-au generalizat anumite anaforale liturgice (rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii) alcătuite de personalităti marcante ale vietii bisericesti si, mai apoi, în diverse regiuni, s-au stabilit chiar formule fixe ale slujbei individualizându-se traditii liturgice. Între acestea s-au impus cele specifice principalelor centre crestine: Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Roma.

În sec. IV-V, Sfintii Ioan Gură de Aur si Vasile cel Mare alcătuiesc, pe baza traditiilor vechi, Liturghiile care le poartă numele, folosite până azi de Biserica Ortodoxă

Anul 313 marchează încetarea persecutiilor împotriva crestinilor si începutul unei epoci de mare înflorire în istoria Bisericii. În aceasta perioada are loc o unificare a ritualurilor liturgice marcată de alcătuirea, pe baza traditiilor vechi, de către Sfintii Ioan Gură de Aur si Vasile cel Mare a Liturghiilor care le poartă numele, folosite până azi de Biserica Ortodoxă.

În sec. IV-V, sunt alcătuite Liturghiile bizantine ale Sfântului Vasile cel Mare si Sfântului Ioan Gură de Aur. După această perioadă, evolutia Liturghiilor bizantine constă în principal în dezvoltarea punctelor cărora, în schema primară, le corespund "actiuni fără cuvinte", si anume:

- intrarea în biserică;

- sărutarea păcii;

- frângerea si împărtăsirea.

Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscop al Constantinopolului, originar din Antiohia, redactează la sfârsitul sec. IV – începutul sec. V o Liturghie în traditia antiohiană care îi va purta numele. Lipsa unor marturii la contemporanii, istoricii, biografii si panegeristii acestui Sfânt Părinte cu privire la alcătuirea Liturghiei a făcut ca autenticitatea acesteia să fie contestată. Dar s-a demonstrat că rugăciunile sacerdotale ale Liturghiei si, în primul rând, anaforaua liturgică apartin Sfântului Ioan Gură de Aur care, preluând o traditie mai veche, le reformulează cu propriile sale cuvinte.

Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur s-a dezvoltat în continuare în ceea ce priveste acele "actiuni fără cuvinte" mentionate mai sus până în sec. XIV, când patriarhul Filotei prin Diataxa sa fixează oarecum rânduiala Liturghiei. Totusi. anumite modificări vor avea loc si după aceea.

În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghia începea după intrarea episcopului cu citirile din Sfânta Scriptură (se citea din Vechiul Testament, din Apostol si Evanghelie) intercalate de cântarea de psalmi responsoriali (prokimenon) si aliluia. Începând cu sec. X-XI se cădea la cântarea Aliluia, înainte de Evanghelie. Din Vechiul Testament se citeau în special texte profetice. Din sec. VII aceste texte dispar. Rugăciunea de dinainte de Evanghelie nu apartine textului vechi al Liturghiei începând să fie rostită, cu voce tare, din sec. XI. După lecturi urma omilia.

Partea de început al Liturghiei numita enarxa cuprinzând: binecuvântarea mare, ectenia mare, cele 3 antifoane, ecteniile mici si rugăciunile corespunzătoare sunt un adaos ulterior.

• Binecuvântarea mare apare pentru prima dată în sec. XI;

• Ectenia Mare. În sec. IV-V se afla după lecturile biblice si plecarea catehumenilor "respectând prioritatea actiunii divine în ordinea slujirii: numai după ce Dumnezeu ne vorbeste Cuvântul Sau putem răspunde în psalmodie si rugăciuni". În sec. IX-X este mutată după intrarea mica si înainte de trisaghion, iar din sec. XII o întâlnim la locul de azi.

• Antifoanele si rugăciunile lor datează din sec. VII-VIII. Sunt o reminescentă a vechilor litanii din Constantinopol unde, în anumite sărbători, Liturghia se săvârsea numai în anumite biserici. În procesiunile spre acea biserică se cântau psalmi însotiti, ca refrene, de anumite imne liturgice si se rosteau rugăciuni.

Până în sec. XIV se utilizau ca antifoane asa-numitii psalmi antifonici (91,92 si 94). Acestia erau precedati de rugăciunile corespunzătoare fiecăruia rostite cu voce tare si încheiate cu ecfonise. Ca refren al celui de-al doilea psalm antifonic întâlnim, din sec. VI, imnul "Unule-Născut" atribuiti de unii împăratului Iustinian sau lui Sever de Antiohia. Mai recent, s-a emis părerea că acesta ar fi de fapt troparul Pastilor de la Ierusalim introdus de Iustinian în anul 535-536 în slujba Sfintei Liturghii la Constantinopol.

Din sec. XIV, în duminici si sărbători, psalmii antifonici au fost înlocuiti de psalmii tipici (102, 145) si de Fericiri, cântări proprii slujbei Obednitei sau Tipicei.

• Intrarea mică

Intrarea mică are la origine actul aducerii de către diacon a Evangheliei din schevofilachion, act care a căpătat un sens simbolic – venirea lui Hristos Cuvântul în mijlocul Bisericii Sale. Rugăciunea intrării se rostea initial la intrarea în Biserică. Cele mai vechi manuscrise italo-grecesti (sec. VIII-X) cuprind o rugăciune specială a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, diferită de cea de azi care a fost preluată de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

• Trisaghionul si rugăciunea lui

Trisaghionul se cânta la intrarea procesiunii în biserica unde urma să se săvârsească Sfânta Liturghie. Era precedat de rugăciunea trisaghionului rostită cu voce tare si de ecfonis. Ca si în cazul rugăciunii intrării, manuscrisele vechi (sec. VIII-X) cuprind o rugăciune specială a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur înlocuită mai târziu cu cea din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Trisaghinonul este introdus în Liturghie la jumătatea sec. V fiind, potrivit legendei, revelat unui copil în timpul patriarhului Proclu al Constantinopolului (434-446). Nicolae Cabasila îl consideră o creatie a Bisericii prin combinarea imnului heruvimic "Sfânt, Sfânt, Sfânt …" (Is. 6,1-5, Apoc. 4, 8) cu Ps 41, 2.

• Ectenia întreită este o rugăciune de origine mai nouă deoarece, în perioada primară, rugăciunile credinciosilor începeau numai după trimiterea catehumenilor, care, nefiind botezati, nu aveau dreptul să se roage cu credinciosii. La origine, ectenia întreită apartinea litaniilor de unde a fost preluata prin sec. VII-VIII si în Sfânta Liturghie.

• Ectenia pentru catehumeni si trimiterea lor este veche, reprezentând rugăciunea pe care credinciosii o făceau pentru catehumeni după care acestia erau trimisi afară.

Liturghia euharistică

• Rugăciunile pentru credinciosi

Vechimea lor este confirmată de canonul 19 Laodiceea (364-373) si de prezenta unei rugăciuni similare în Liturghia clementină.

• Heruvicul – a fost introdus în sec. VI (574 )înlocuind Ps. 23,7-10 care era cântat mai înainte în timpul aducerii darurilor.

• Rugăciunea heruvicului – este o rugăciune de pregătire a preotului pe care o găsim, cu textul de azi, în manuscrisele vechi la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

• Intrarea Mare – la origine consta în transferarea darurilor de către diaconi din schevofilachion în altar. Dezvoltarea acestui ritual începe în sec. V, atribuindu-i-se tot mai mult o încărcătură simbolică.

• Rugăciunea punerii înainte – apare în cele mai vechi manuscrise (sec.VIII-IX) fiind o pregătire pentru aducerea jertfei.

• Sărutarea păcii – Este un ritual foarte vechi. În semn de împăciuire si iubire, credinciosii îsi dădeau sărutarea păcii (bărbatii cu bărbatii, femeile cu femeile, clericii cu clericii). Initial, acest ritual încheia Liturghia Cuvântului, ulterior fiind transferat înainte de anaforaua liturgică. Din sec. XI este restrâns la clericii din altar.

• Crezul – Folosit la început în slujba Botezului a fost introdus în Liturghie potrivit traditiei în timpul crizei monofizite, mai întâi de patriarhul (monofizit) Petru Fulo la Antiohia în anul 471 si apoi de patriarhul Timotei (512-518) la Constantinopol.

• Anaforaua liturgică – Este centrul Liturghiei Euharistice, o rugăciune lungă, rostită în Biserica primară de protos, neîntrerupt în auzul credinciosilor care se asociau la sfârsit prin răspunsul "Amin". Anaforaua este principala deosebire între cele doua Liturghii bizantine si, după cum am arătat mai sus, s-a demonstrat că ea apartine cu adevărat Sfântului Ioan Gură de Aur.

Introducerea unor imne cântate de credinciosi în timpul anaforalei si dorinta de scurtare a Liturghiei printr-o rostire mai grăbită a rugăciunilor a făcut ca, începând cu sec. V-VI să se generalizeze rostirea în taină a anaforalei rămânând doar ca anumite pasaje să fie rostite cu voce tare pentru a orienta cântarea credinciosilor.

• Axionul îsi are originea în diferite imne care însoteau pomenirea nominală a Sfintei Fecioare, mai ales după erezia lui Nestorie, ca o manifestare a sentimentului de evlavie fată de Născătoarea de Dumnezeu. Axionul obisnuit de astăzi este, în ceea ce priveste a doua sa parte (Ceea ce esti mai cinstita…) irmosul cântării a noua din Canonul de la denia din Joia Mare alcătuit de Cosma de Maiuma în sec. VIII. După sec. X s-a adăugat partea de început (Cuvine-se cu adevărat) provenind din Muntele Athos.

• Ectenia cererilor si rugăciunea - Prima parte a ecteniei si rugăciunea corespund descrierii Liturghiei pe care Teodor de Mopsuestia o face în sec. IV. Partea a doua (începând cu cererea "Ziua toată") este un adaos ulterior.

• Tatăl nostru – Rostirea rugăciunii în acest loc ca pregătire pentru împărtăsanie este mentionată pentru prima data de Sfântul Chiril al Ierusalimului la jumătatea sec. IV. Sfântul Ioan Gură de Aur confirmă prezenta acestei rugăciuni în Liturghia pe care o săvârsea el la Constantinopol.

• Rugăciunea înăltării ("Ia aminte…") - este adăugata mai târziu, dar exclamatia "Sfintele Sfintilor" o întâlnim încă din Constitutiile apostolice (VIII, 13, 10).

• Căldura – Folosirea ei este strict simbolică si o întâlnim cel putin din sec. VI.

• Împărtăsania – În timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, după împărtăsirea clericilor, episcopul sau preotul dădea credinciosilor în mâna Sfântul Trup al Domnului, iar diaconul le dădea să bea Sfântul Sânge. Datorita abuzurilor si profanărilor la care se putea ajunge în acest fel, din sec. VII se introduce împărtăsirea cu lingurita. Tot din această perioadă datează practica amestecării Sfântului Trup cu Sfântul Sânge în potir.

• Chinonicul – În timpul împărtăsaniei preotului si credinciosilor se cânta la început un psalm întreg având ca refrene Aliluia. În decursul timpului ritualul s-a dezvoltat până la forma de azi.

• Rugăciunea amvonului – A fost la origine rugăciunea de binecuvântare finală a Liturghiei, rostita de protos în mijlocul bisericii în timp ce binecuvânta pe credinciosii care, plecându-si capetele, treceau pe sub mâna lui si ieseau din biserică.

Toata rânduiala care urmează reprezintă adaosuri ulterioare intrate în uzul liturghiei după sec. VII-VIII.