Despre machiaj și bijuterii

Machiaj și bijuterii

Ierodiacon Savatie Baștovoi

Este greu să ne închipuim o înghesuială într-un troleibuz în care să nu fie nici o femeie machiată și fără bijuterii. Chiar și atunci când vrem să deosebim un copil dacă este băiat sau fetiță, ne uităm la urechi dacă are cercei. Tot așa și în cazul adolescenților, deoarece lungimea părului nu mai este un semn distinctiv, cum nu mai sunt nici pantalonii și fusta, ci numai bijuteriile și machiajul fetelor ne salvează în astfel de situații, de multe ori chiar incomode. Cu toate că, cu tristețe trebuie să recunoaștem, întâlnim tot mai mulți băieți machiați și împodobiți.

Nu este un lucru străin să spunem că cerceii și machiajul pot fi întâlnite chiar și în biserică, în special în bisericile din orașele mari. În jurul acestora se face mult haz în cercurile bătrânelor, care le întâmpină cu priviri neprietenoase, iar de multe ori devenim martorii unor scene care, mai cu seamă dacă suntem începători, ne tulbură pe parcursul întregii Liturghii și ne pot strica chiar ziua întreagă. Cineva care nimerește de câteva ori peste astfel de scene, dacă nu este încercat în credință, smintindu-se, foarte ușor poate abandona biserica respectivă, iar în cazurile grave, poate să se abată de la dreapta credință ortodoxă și să devină membru al unei secte.

Așadar, au sau nu dreptate băbuțele care fac astfel de „scene”? Poate ceea ce le face să ne fie atât de antipatice nu este chiar faptul pe care ni-l reproșează, ci numai modul în care o fac? Dar poate că acuzațiile lor sunt într-adevăr prea grave, căci nu poate să fie adevărat că toate femeile care poartă cercei și se machiază sunt în mod obligatoriu și desfrânate? Multe dintre ele sunt căsătorite și umblă de multă vreme la biserică și nimeni nu le-a văzut sau să fi auzit să-și însele soțul. Este oare chiar atât de grav dacă o femeie poartă cercei și se machiază, dar în schimb nu-și înșeală soțul? În timp ce alta poate să nu se machieze deloc și să pară smerită, totuși să fie o mare desfrânată?

Ce spune Biblia?

Pentru că noi creștinii ortodocși, cu privire la orice lucru, trebuie să cercetăm și să credem numai Sfintei Scripturi, tot așa se cuvine să procedăm și în cazul acesta.

Despre inele și cercei și podoabe femeiești în general avem foarte multe referiri atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. De exemplu, la proorocul Isaia găsim: „Pentru că fiicele Sionului sunt atât de mândre și umblă cu grumajii pe sus și cu priviri obraznice, cu pași domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor…”

Cum să nu recunoaștem în aceste cuvinte pe fetele din zilele noastre, mai ales în zilele călduroase de vară? Dar iată că ceea ce se spune mai departe despre ele este înspăimântător, căci vine de la un om care a profețit și nașterea lui Hristos din fecioară și s-a împlinit. Zice proorocul: „…Domnul va pleșuvi creștetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor” (Isaia 3, 16-17). Adică, Domnul va descoperi deșertăciunea și zădărnicia acestui mod de viață în ziua Judecății.

„În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, lunițe, cercei, brățări, văluri, cununi, lănțișoare, cingători, miresme, talismane, inele, verigi de nas, vesminte de sărbătoare, mantii, saluri, pungi, oglinzi, pânzeturi subțiri, turbane și tunici. Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune, și în loc de cingători, frânghie, în loc de cârlionți făcuți cu fierul, pleșuvie, în loc de vesmânt prețios, zdrențe, și în loc de frumusețe, pecete de robie” (3, 18-24).

Iată cât de felurite și cât de multe erau podoabele încă de pe vremea proorocului Isaia! Iată că, pe lângă cercei și inele, proorocul amintește chiar și părul făcut cu fierul și verigile de nas, care în tara noastră abia acum încep să capete popularitate, după modelul rătăcirii occidentalilor. Așadar, nu este adevărat să zicem că trăim „o altă vreme”, „mai modernă”, și că acum nici nu s-ar putea fără bijuterii și machiaj. Cei care spun că „s-au schimbat vremurile” se înșeală. Nu vremurile s-au schimbat, ci oamenii. Soarele răsare tot de la răsărit și apune la apus, ziua are tot 24 de ore, sunt tot șapte zile în săptămână, dar firea oamenilor s-a schimbat.

Vedem că podoabele femeiești au o vechime foarte mare și, într-o oarecare măsură, putem vorbi chiar despre aspectul oarecum primitiv al împodobirii femeilor. Cred că fiecare a avut ocazia să vadă la televizor, sau măcar în reviste, imagini ale femeilor din triburile care încă mai există în zonele puțin umblate ale vestului sălbatic, descoperite nu demult. Și femeile aborigenilor poartă cercei în nas, inele și brățări și practică machiajul, fără să fie câtuși de puțin „moderne”.

Dar... nu cred că este cazul nostru. Căci nu toate femeile se machiază violent și nici nu poartă bijuterii vulgare. Ce rău poate să fie într-un inel sobru sau într-un cercel discret, care aproape că nici nu se observă, într-o brățară bine aleasă sau un lănțișor, dacă nu sunt deloc vulgare?

Ce au toate acestea cu desfrânarea? Căci chiar dacă poate unele femei se și gândesc la asta, multe din ele nu au nici un scop necurat. Ele fac asta doar pentru soțul legitim, iar cele mai tinere, pentru alesul lor. Unele însă nu o fac nici măcar pentru atât, ci pur și simplu, pentru a nu se deosebi de semenele lor, pentru a nu părea niște „țărănci”.

De ce dar Dumnezeu care este mult-milostiv și este Dragostea însăși, după cum zise Sf. Ioan Teologul și Evanghelistul, făgăduiește pedepse atât de groaznice pentru niște mărunțișuri ca acestea?!

Trebuie să explicăm lucrurile, pentru că altfel reiese că Dumnezeu este rău și răzbunător, ceea ce nu se potrivește cu învățătura noastră despre Cel Care ne-a adus din neființă la ființă, iar atunci când L-am părăsit și L-am trădat până-ntr-atât a jelit căderea noastră, încât a trimis pe unicul Său Fiu cel mult iubit drept jertfă de răscumpărare pentru noi.

Podoabele femeiești sunt de origine păgână și peste tot în Sfânta Scriptură au o conotație negativă

Însuși Dumnezeu a dat pricepere oamenilor să făurească podoabe: „Iată, Eu am rânduit anume pe Betalael, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminția lui Iuda și l-am umplut de duh dumnezeiesc, de înțelepciune, de pricepere, de știință și de iscusință la tot lucrul, ca să facă lucruri de aur, de argint și de aramă, de mătase violetă, stacojie și vișinie, și de in răsucit, să șlefuiască pietre scumpe pentru podoabe și să sape în lemn tot felul de lucruri” (Ieșirea 31, 2-5).

Acestea însă i-au fost date omului ca el să le folosească întru slava lui Dumnezeu, anume pentru ridicarea cortului în vremea lui Moise (iar azi pentru pictarea icoanelor și confecționarea obiectelor de cult bisericești) și nu pentru împodobirea femeilor.

Dar, așa cum în rai proto-părinții noștri Adam și Eva au folosit darul voinței libere împotriva lor, alegând moartea în locul nemuririi, tot așa și oamenii de mai târziu, moștenind în ei sămânța relei împotriviri, au folosit și toate celelalte daruri ale lui Dumnezeu din ce în ce mai mult împotriva lor, după cum scrie și dumnezeiescul Apostol Pavel, că: „au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios” (Romani 1, 23).

Împodobirea femeilor se practica la popoarele păgâne, unde acestea [femeile] sau erau ridicate la rangul de zeități, sau erau puse în slujba unor zeități și duhuri: „fiicele lor înfrumusețate și împodobite ca chipurile templului”, le certa David (Ps. 143, 12). Multe din bijuteriile păgâne, mai ales din cele egiptene, s-au păstrat și astăzi în muzee și fiecare are cel puțin închipuire despre ele, chiar și din manualele de istorie școlare. Modelele egiptene sunt preluate cu mare succes de creatorii de modă contemporani: șerpi, motive solare, cocostârci, diferite păsări, animale și plante stilizate, cucerind tot mai mult gusturile fetelor de astăzi.

Dar aceste motive nu erau întâmplătoare, căci se știe că păgânii se închinau soarelui, lunii, animalelor și chiar pietrelor. Podoabele femeiești, cât și cele bărbătești, reprezentau aceste obiecte idolești.

Trăind multă vreme în robia egipteană, poporul evreu a preluat multe obiceiuri, pentru care a atras mânia lui Dumnezeu. Ei aveau poruncă de la Dumnezeu: „De datinile pământului Egiptului în care ați trăit să nu vă țineți, nici de datinile pământului Canaanului în care am să vă duc, să nu vă țineți nici să nu umblați după obiceiurile lor” (Levitic 18, 3). „Idolii dumnezeilor lor să-i ardeți în foc; să nu dorești a lua argintul sau aurul de pe ei, ca să nu-ți fie aceasta cursă. Și urâciunea idolească să n-o duci în casa ta ca să nu cazi sub blestem ca ea” (Deut. 7, 25-26).

Dar poate că acestea le-a zis Dumnezeu numai pentru evrei și numai pentru timpul acela? Căci multe dintre porunci s-au dat anume astfel, pentru un anume timp și situație, iar mai târziu au fost schimbate, cum ar fi tăierea împrejur, ziua sâmbetei ș.a. După cum spune și „Apostolul neamurilor” – Pavel: „că de vă veți tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic” (Galateni 5, 2); și „cei ce voiți să vă îndreptați prin Lege v-ați îndepărtat de Hristos, ați căzut din har” (5, 4).

Se pare că nu. Același Apostol scrie în Epistola către Timotei: „Asemenea și femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-și lor podoabă din sfială și din cumințenie, nu din păr împletit și din aur, sau din mărgăritare, sau din vesminte de mult preț; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (2, 9). Iarăși vedem că se specifică aurul și mărgăritarele ca ceva negativ.

Fără îndoială, bijuteriile sunt izvor de răutate. Nu în zadar din ele s-a făcut și cel mai mare rău cu putință, simbolul lepădării de Dumnezeu - vițelul de aur din Vechiul Testament. Atunci când poporul evreu s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu el și-a făcut idol din cerceii femeilor și fetelor israelite (Ies. 32, 1-4).

Dintotdeauna bijuteriile și podoabele au fost simboluri ale desfrânatelor. Iată cum descrie Sf. Ioan Teologul în Apocalipsă pe „desfrânata cea mare”. „Și a venit unul din cei șapte îngeri, care aveau cele șapte cupe, și a grăit către mine, zicând: Vino să-ți arăt judecata desfrânatei celei mari, care sade pe ape multe, cu care au desfrânat împărații pământului și cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei. Și m-am dus, în duh, în pustie și am văzut o femeie șezând pe o fiară roșie, plină de nume de hulă, având șapte capete și zece coarne. Și femeia era îmbrăcată în purpură și în stofă stacojie și împodobită cu aur și cu pietre scumpe și mărgăritare” (17, 1-4).

Iată că ceea ce o personalizează pe desfrânată sunt aurul, pietrele scumpe și mărgăritarele. Despre nici o femeie n-am vrea să se spună în ziua judecății: „Și am văzut o femeie, beată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Iisus, și văzând-o, m-am mirat cu mirare mare” (Apocalipsa 17, 6).

Să scoatem de pe noi, ca dovadă a pocăinței, podoabele și hainele înfrumusețate. Căci atunci când a voit să-i ierte pentru idolul pe care și l-au făcut, Dumnezeu le-a zis iudeilor, prin Moise: „Voi sunteți popor îndărătnic. De voi merge eu în mijlocul vostru într-o clipeală vă voi pierde. Dezbrăcați acum de pe voi hainele voastre cele frumoase și podoabele voastre și voi vedea ce voi face cu voi” (Ies. 33, 5-6).

Lepădarea podoabelor și a hainelor frumoase este un mod de a milostivi pe Dumnezeu, pentru care putem căpăta iertare de păcate: „Și iată noi am adus prinos Domnului, fiecare ce am putut dobândi din lucrurile de aur: lanțuri, brățări, inele, cercei și salbe, pentru curățirea sufletelor noastre înaintea Domnului” (Num. 31, 50).

O estimare psihanalitică

Dar acum să dăm o explicație mai exactă și mai rațională, folosindu-ne chiar de experiența psihologiei în acest sens, pentru a fi mai aproape de înțelegerea și sensibilitatea omului contemporan. Ce determină pe o femeie să se machieze, să-și pună cercei și să poarte inele, fie că este tânără, bătrână, bogată, săracă, frumoasă sau urâtă? Pentru ce au fost inventate bijuteriile, machiajul, vălurile și toate celelalte? Au ele vreo legătură cu desfrânarea? În ce măsură?

Pentru cei care poate nu știu (nu-i nici un rău în asta), trebuie să le spunem că a existat un medic învățat la sfârșitul secolului 19, pe nume Sigmund Freud, evreu, care a trăit în Austria, întemeietorul unei ramuri care îmbină medicina cu psihologia, numită „psihanaliză”. Această știință se ocupă de studiul comportamentului uman și încearcă să stabilească, pe cât îngăduie Dumnezeu, factorii sau motivele care determină anumite hotărâri ale oamenilor, în diferite situații, mai ales în cazul bolilor și dereglărilor psiho-afective. Trebuie să știm că Sigmund Freud a aplicat și a fondat această metodă îndeosebi în cazul nevrozelor și al isteriei, cercetând mii de cazuri, ceea ce, se înțelege, este un lucru special și nu poate fi aplicat la toți oamenii la fel de ușor și cu garanția unui rezultat plauzibil. Acesta a și fost motivul pentru care Freud, dar mai ales urmașii lui, au dat naștere unor păreri despre sufletul omului foarte dăunătoare și potrivnice învățăturii Bisericii Ortodoxe, pentru care nici nu recomandăm să-l citească nimeni, pentru a nu-și pricinui răni mari și foarte-foarte greu de vindecat. Totuși, multe din ideile psihanalizei sunt bune și sunt folosite și astăzi cu succes în tratarea multor dereglări psiho-afective.

Pe scurt, psihanaliza susține că fiecare om, pe lângă latura sa conștientă mai are și alta mai puțin cunoscută, tainică, adică „subconștientul”. Aici, în subconștient, este locul în care se depozitează toate gândurile și pornirile noastre rele, rușinoase: gândurile de ucidere și sinucidere, de desfrânare, de sete după bogății, de care în mod normal ne rușinăm și nu ne place ca altcineva să ni le cunoască. Procesul de „ascundere” a gândurilor neplăcute se numește „refulare” iar cel de descoperire, de „scoatere la iveală” a lor se numește „defulare”. De fapt, aceasta și este cheia principală a vindecărilor prin metoda psihanalitică, adică descoperirea și „defularea” cauzelor anumitor neliniști și suferințe, sondând memoria pacientului până la copilărie. Este evident împrumutul lui Freud din practica spovedaniei creștine. Totuși, ceea ce face ca dereglările persoanelor tratate prin metoda psihanalizei să se reînnoiască după o perioadă de timp, este faptul că, spre deosebire de mărturisirea ortodoxă, aceștia, deși au dobândit o liniște vremelnică prin actul mărturisirii, ei nu au căpătat dezlegarea acelor păcate prin care se aduce liniștea desăvârșită și statornicia, care se dă doar de Începătorul liniștei și al statorniciei, Domnul nostru Iisus Hristos, prin mâna preotului.

În limbajul ortodox, subconștientul este locul tuturor patimilor, dar și al îndemnurilor care vin de la diavol, care lucrează în ascunsul nostru.

Aceste patimi și porniri ascunse, pe care nu le dăm pe față, totuși ne influențează foarte puternic latura noastră conștientă, determinând și de multe ori chiar conducând din umbră faptele și acțiunile noastre. Partea rea a psihanalizei este tocmai faptul că ea îl înfățișează pe om ca pe un rob condamnat al tuturor acestor patimi și porniri ascunse, care-i determină din umbră viața în chip fatal și oarecum împotriva voii lui.

Totuși, nu putem nega multe din concluziile psihanalizei despre „subconștientul” nostru, căci ele se adeveresc și de practica de două mii de ani a Ortodoxiei, fiind înregistrate în tratatele de ascetică ale Sfinților Părinți. Desigur, știința psihanalizei despre modul în care subconștientul influențează și răbufnește în conștient nici nu se poate compara cu amploarea și exactitatea asceticii ortodoxe, lucru care poate fi confirmat de orice psiholog, dacă va cerceta faptul.

Cu toate acestea, apelăm, fără nici un compromis din punct de vedere al învățăturii ortodoxe, la acești termeni de „conștient” și „subconștient” ai psihanalizei, și ne folosim de metoda ei, pentru că ea este mai ușor de înțeles pentru omul contemporan. Dar și pentru că astfel ne atragem argumente și din afara Ortodoxiei, cele ale științei și ale practicii medicinii și psihologiei, pentru cei care încă nu au credință desăvârșită și nu au cunoscut că plinătatea adevărului este în Ortodoxie.

Tipuri de femei și motivele pentru care se împodobesc

Așadar, putem clasifica, cu aproximație, tipurile de femei și motivele pentru care se împodobesc, în funcție de vârstă, frumusețe, situație materială și origine socială.

Primul motiv și cel mai frecvent, pentru care o femeie se împodobește este dorința de a ieși în evidență, fie pentru a-și arăta frumusețea fizică, fie pentru a-și arăta originea socială bună, adică bogăția. Există chiar cazul patologic al acestui gen de femei, adică istericele. În cazul isteriei femeile se machiază și se îmbracă foarte strident și de cele mai multe ori neconvențional, numai pentru a atrage atenția. Aceste femei suferă foarte mult dacă nu li se acordă atenție și pot deveni chiar agresive. De obicei ele nu rabdă și te întreabă singure dacă le stă bine în cutare rochie sau îți dau să le mirosi gâtul ca să le spui dacă îți place parfumul cu care s-au dat. Nu trebuie să le judecăm aspru pentru că, repet, este vorba de o formă de boală.

Totuși, veți spune că majoritatea femeilor suferă mai mult sau mai puțin de această boală! Aici nu trebuie să amestecăm și desfrânatele notorii, care de multe ori practică aceleași metode. Asta nu înseamnă că istericele nu sunt și desfrânate, ci pur și simplu că, spre deosebire de altele, ele sunt și bolnave.

Desigur, machiajul are în primul rând menirea de a ascunde imperfecțiunile. Așa este vopsitul genelor, al buzelor, fondul de ten s.a. De exemplu, dacă o femeie are buzele foarte subțiri și strâmbe și pe deasupra fără culoare, ea și le îngroașă cu ruj și cu creionul de contur. Sau dacă o femeie are o culoare urâtă a fetei sau zbârcituri, ea se va da cu fond de ten.

Așadar, sunt de înțeles motivele pentru care se machiază femeile trecute de tinerețe și cele, ca să ne exprimăm așa, mai urâțele. Dar oare nu-și scot ele de cele mai multe ori, tocmai prin aceasta, în evidență toate defectele pe care ar fi vrut să le ascundă?

Atunci de ce se machiază femeile frumoase și tinere, care nici măcar nu au defecte, ci dimpotrivă? În cazul acestora machiajul are tocmai rolul invers, nu de a masca un oarecare defect, ci de a pune în evidență o calitate, de exemplu frumusețea buzelor sau a ochilor. Acestea folosesc de obicei o cosmetică foarte scumpă și au cercetat tratatele de modă. Dar și din rândul acestora cele mai multe, în loc să se înfrumusețeze, după cum au vrut, strică și ce au avut frumos de la Dumnezeu.

Tot așa este și cu bijuteriile. Nu va purta inele o femeie care are degetele butucănoase și scurte, pentru a nu atrage atenția asupra lor. Sau nu-și va despleti părul una care are părul sârmos și gros, ci numai cea cu părul moale și mătăsos. La fel cum nu poartă fustă scurtă cea cu picioare scurte și strâmbe, mai ales dacă mai este și grăsuță. Cu toate că foarte multe din aceste sărmane, pe care Dumnezeu prin pronia Sa a vrut să le ferească mai ușor de moartea desfrâului, se împopoțonează exact pe dos de cum ar trebui.

Așadar, trebuie să deosebim două categorii mari de femei care se împodobesc: prima, care face aceasta pentru a-și ascunde unele defecte, dintr-un complex de inferioritate, fie că este vorba de aspectul fizic, fie de originea și situația socială. Cealaltă categorie sunt femeile frumoase, care se împodobesc pentru a-și scoate în evidență calitățile fizice, adică pentru a părea și mai frumoase, dar de multe ori și pentru a-și etala buna situație financiară.

Există și categoria celor care se machiază pentru că așa au văzut și cred că este un lucru care tine de bunele maniere. Cu toate acestea, orice om cu minte bună înțelege că a căuta la spiritul vremii este un semn de slăbiciune și lipsă de personalitate. În spatele grijii pentru haine frumoase și podoabe se ascunde, totuși, complexul de inferioritate și teama de a nu plăcea. Femeile înțelepte nu-și pun nădejdea nici în vopsele, pe care le spală ploaia și le strică sudoarea, nici în hainele care se învechesc și se aruncă, ci în propriile virtuți.

De aceea, atunci când vom vedea în biserică o femeie machiată și împodobită, trebuie să o tratăm în funcție de aceasta. Căci, într-un fel este cea care s-a machiat influențată de moda timpului, fără pricepere, folosind o cosmetică ieftină și nepotrivită, și altfel este cea care și-a făcut din machiaj o „meserie”. Acest fel de machiaj este bătător la ochi și chiar scandalos. Totuși, o astfel de femeie va renunța mai ușor decât una machiată mai discret, dar cu o cosmetică scumpă și cu multă artă. Căci aceasta din urmă a cheltuit foarte mulți bani și timp până a ajuns la discreția machiajului care pare mai „nevinovat” decât al celor dintâi, dar nu este.

De aceea, văzând sărăcia, stângăcia, într-un cuvânt complexul de inferioritate al celor dintâi, chiar dacă mascat de o nepotrivită îndrăzneală, să nu le bruscăm, că nu știu ce fac. Cu atât mai mult lucrul acesta este valabil în cazul celor din a doua categorie, care din cauza orgoliului, s-ar putea să nu mai vină niciodată.

În ultimă instanță, bijuteriile au o menire strict erotică. Ele pun în evidență „zonele erogene” ale corpului uman, adică zonele corpului care, prin atingere, duc cel mai repede la excitarea sexuală, de parcă n-ar fi tot trupul nostru „numai bube din tălpile picioarelor până în creștetul capului”, după cum s-a spus despre Iov (Iov 2, 7). Iov avea bube trupești, lepră, iar noi avem bubele poftei de desfrânare, care supurează în chip nevăzut pe trupurile noastre, „din tălpi și până-n creștet”. Despre aceste zone erogene s-au scris sute de mii de cărți și reviste, pe care nu cred că este om să nu le fi văzut vreodată, fără să vrea, la tarabe sau pe garduri.

Această așa numită „artă a dragostei”, prin care omul este chemat să batjocorească asemănarea lui Dumnezeu și să întreacă în spurcăciuni pe dobitoace, a pătruns în tara noastră mai ales după căderea comunismului. Ea cunoaște o tradiție de mii de ani în filosofiile și pseudo-religiile orientale, cum ar fi cele ale Indiei și Chinei, care învață că în timpul plăcerii sexuale (orgasm) omul se contopește cu „absolutul”, de fapt cu diavolul. Există numeroase secte care propovăduiesc anume acest fel de „unire cu dumnezeu”, răspândite acum și în tara noastră. Cartea fundamentală care cuprinde aceste „învățături” se numește „Kama-Sutra” și a fost tradusă și în limba română, aducând multă moarte în rândurile tinerilor, dar și al celor căsătoriți, spre rușinea lor.

Există părerea printre femei că bărbaților le plac mai mult femeile machiate și împodobite și multe sunt geloase pe ele. Din această cauză, văzând că bărbatul lor trage cu ochiul după astfel de femei, „de ciudă” multe încep să se machieze. Părerea aceasta este falsă. Faptul că bărbații trag cu ochiul după femeile machiate și împopoțonate nu este deloc o dovadă a frumuseții acestora, ci pur și simplu, prin ținuta lor, acestea își exprimă predispoziția lor pentru curvie. De aceea și bărbații se uită mai mult după ele, deoarece ei știu că pentru a cuceri o femeie cuminte e nevoie de timp, răbdare și seriozitate, ceea ce nu li se cere în cazul unei paparude cu care poți să faci ce vrei fără nici o răspundere. Altfel cum s-ar explica faptul că atunci când vine vorba de căsătorie, toți caută „fete cuminți”? Astfel, cele care se machiază și se împopoțonează chiar cred că sunt frumoase, neștiind că bărbații care mai înainte le-au strâns în brațe și le-au spus vorbe de alint, pe urmă, când rămân între ei, povestesc totul cu de-amănuntul, le batjocoresc și râd de ele, numindu-le proaste.

Glasul inimii

Dar nu cred că avem nevoie de chiar atât de multe dovezi pentru a ajunge la un răspuns atât de simplu! Dovada cea mai bună este ca fiecare să se aplece cu grijă mare peste sufletul său și să privească în adâncuri cu sinceritate. Care este motivul pentru care o femeie se împodobește?

Nouă ne place să citim în aproapele pornirile inimii și atât de ușor judecăm despre fiecare că a făcut cutare sau cutare lucru din cutare motiv. Suspectăm atât de lesne și cu atâta fermitate lucrurile din inima aproapelui, chiar și după ce ni se spune că nu-i adevărat. Cum dar vom crede că numai „eu”, că numai tu, suntem feriți de ochiul aproapelui și că numai despre noi nu se știe adevărul? Toate cele tainice ale noastre sunt date pe față! Și așa știind, să ne aplecăm cu grijă mare peste sufletul nostru și să ne întrebăm: care este motivul pentru care ne împodobim?

Ce ne-au adus toate acestea?

Ce au adus prietenelor noastre inflamațiile și durerile pe care le-au suportat din cauza găurilor din urechi, timpul pierdut cu smulsul sprâncenelor, cu frunzele de varză, castraveții și gălbenușul de ou pe care și le întind pe față? Epilările, pe care un bărbat, dacă ar fi, nu știu dacă le-ar suporta fără lacrimi; și toate celelalte lucruri, pe cât de absurde, pe atât de jenante? Toate acestea, fără să urmărească nici un scop, ci „pur și simplu”?

Iată ziua în care timpul le va egala pe toate, atunci și cele blonde și cele brunete vor încărunți deopotrivă! Și nu vor mai fi plete pe spate, nici fuste scurte, nici tricouri transparente. Căci de toate cu care acum ne lăudăm atunci ne vom rușina. Atunci vom privi cu teamă și îngrețoșare la propriul trup sau, mai bine zis, la ceea ce va rămâne din el. Și atunci va fi mirosul cel greu, de bătrână, pe care nu-l vom înlătura cu nici un săpun, oricât l-am spăla. Lănțucuri, cercei, coliere care acum ne înfrumusețează atunci ne vor sluți și vor arăta bătrânețea noastră și mai crudă, în timp ce iubiții din tinerețea noastră vor juca table în parc sau se vor întoarce cu laptele de la alimentară, într-un oraș străin, pentru nepoții de la altă femeie. Iar asta se va întâmpla negreșit. De ce nu vrem să fim veșnici, ci ne ucidem singuri, fără nici un rost?

Uite cu câtă migală înșiruiește proorocul armele morții noastre! „Inele, sori, lunițe, cercei, brățări, văluri, cununi, lănțișoare, cingători, miresme, talismane, inele, verigi de nas, vesminte de sărbătoare, mantii, saluri, pungi, oglinzi, pânzeturi subțiri, turbane și tunici”. Vrând de la noi parcă să-l oprim, să strigăm: „Ajunge! Nu mai vreau să le știu!” Parcă ar aștepta să-i zicem: „Nu-i adevărat! Nu despre mine se zic acestea!”

Dar glasul nostru întârzie să se audă. Nu mai avem nici inocenta să zicem: „Nu-i adevărat!” și nici puterea pentru: „Ajunge, nu mai vreau să le cunosc!” Căci setea noastră de plăceri nu ne dă voie. Inima noastră nu ne mai ascultă. Nu mai suntem stăpâni, ci robi.

Sf. Ioan Gură de Aur - Despre femeile care poartă podoabe de aur și se împodobesc

Domnul nostru Iisus Hristos, după învierea Sa, li S-a arătat mai întâi femeilor. Una dintre ele era și Maria Magdalena, desfrânata despre care se scrie în Evanghelii. Despre acest mare pogorământ al lui Dumnezeu către femei, Sf. Ioan Gură de Aur exclamă:

Uită-te cum și Domnul, prin femei, binevestește ucenicilor! Domnul - lucru pe care l-am spus adeseori - ridică la cinste neamul cel mai disprețuit, neamul femeiesc, îi dă bune nădejdi și-i vindecă durerea.

Care dintre voi n-ar vrea să fie ca acelea și să cuprindă picioarele lui Iisus? Puteți și acum, toți câți vreți! Puteți să-i cuprindeți nu numai picioarele, ci și mâinile și capul acela sfânt, împărtășindu-vă, cu cuget curat cu înfricoșătoarele taine. Nu numai aici pe pământ; ci Îl veți vedea și în ziua aceea a judecății, cu slava aceea nespusă, când va veni cu popor de îngeri, dacă veți vrea să fiți iubitori de oameni, dacă veți vrea să fiți milostivi și veți auzi nu numai aceste cuvinte: „Bucurați-vă!”, ci și cuvintele acelea: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Fiți, dar, milostivi, ca să auziți aceste cuvinte! Iar voi, femeilor, care purtați bijuterii de aur și ați văzut drumul acestor femei, lepădați, chiar târziu, boala poftei după aur! Deci, dacă doriți să fiți cu acele femei, schimbați podoaba cu care sunteți împodobite cu podoaba milosteniei. Spune-mi, ce folos ai de pe urma acestor podoabe prețioase, de pe urma hainelor țesute cu aur?

- Mi se bucură și mi se veselește sufletul de ele!

Eu te-am întrebat de folos, iar tu mi-ai vorbit de pagubă. Nimic nu este mai păgubitor ca a te interesa de bijuterii de aur, a te bucura de ele și a-ți lipi inima de ele. Robia aceasta cumplită ajunge și mai amară când îți face plăcută robia. De care faptă se va îngriji vreodată cum trebuie, când va nesocoti grijile lumești cum se cuvine, o femeie care socotește că merită să se bucure când e legată cu aur? Cel care se bucură că stă în închisoare nu va voi niciodată să scape de închisoare. Tot așa și femeia aceasta; ca un prizonier de război, robită de această poftă rea, nu va suferi să audă cu dorul și râvna cuvenită vorbindu-i-se de cele duhovnicești și nici nu va face vreo faptă bună. Care, dar, îți este folosul de pe urma podoabei acesteia, de pe urma acestei moliciuni?

- Îmi fac plăcere bijuteriile!

Iarăși mi-ai vorbit de pagubă și de pierzare!

- Dar mă cinstesc mult cei ce mă văd.

Și ce-i cu asta? O altă pricină de stricăciune, care te face când înfumurată, când obraznică. Haide, dară, îngăduie-mi să-ți arăt eu pagubele, odată ce tu nu mi-ai spus folosul.

Care sunt, dar, pagubele ce ți le aduc bijuteriile? Grija e mai mare decât plăcerea. Din pricina asta mulți din cei ce te văd - negreșit dintre cei legați de pământ - se bucură mai mult decât tine, care porți aurul și bijuteriile. Tu te împodobești cu podoabe care-ți aduc griji; aceia își desfășează privirile fără să aibă vreo grijă. O altă grijă apoi. Ești umilită și invidiată de toți. Vecinele și prietenele, pișcate de invidie, se înarmează împotriva bărbaților lor și dezlănțuie împotriva ta războaie cumplite. Pe lângă aceste pagube, altele: îți cheltuiești tot timpul liber și toată grija cu gătelile; nu te lipești cu toată inima de faptele cele duhovnicești; ești plină de înfumurare, de obrăznicie și slavă deșartă; ești legată strâns de pământ și se taie aripile și în loc de vultur, ajungi câine și porc. Încetând de a te mai uita și a zbura la cer, cauți în jos ca porcii; și, cotrobăind prin găurile pământului după aur, sufletul tău își pierde bărbăția și libertatea.

Spui că-și întorc oamenii privirile spre tine când te arăți în oraș? Dar tocmai pentru asta n-ar trebui să porți aur, ca să nu ajungi spectacol de teatru, ca să nu intri în gura tuturor bârfitorilor. Nici unul din cei ce-și întorc privirile spre tine nu te admiră, ci-și bat joc de tine că-ți plac podoabele, că ești o înfumurată, că ești o femeie vanitoasă. Dacă te duci la biserică, nu pleci de acolo fără vreun folos sufletesc, ci cu mii și mii de cuvinte de batjocură, de ocări și de blesteme, nu numai de la cei care te văd, ci și de la profet. Isaia, cel cu mare glas, îndată ce te vede strigă: „Acestea zice Domnul către fetele cele îngâmfate ale Sionului: „Pentru că au umblat cu grumajii ridicați, pentru că au făcut cu ochiul, pentru că-și târăsc hainele cu pășitul picioarelor, pentru că joacă din picioare, Domnul va dezveli podoaba lor și în locul mirosului celui plăcut va fi praf și în loc de brâu se vor încinge cu funie” (Isaia 3,15. 23). De acestea vei avea parte și tu, în loc de podoabă. Că aceste cuvinte n-au fost spuse numai pentru fetele Sionului, ci oricărei femei care face ca ele. Împreună cu profetul Isaia stă acuzator și Pavel, spunând lui Timotei să poruncească femeilor „să nu se împodobească cu împletituri de păr sau cu aur sau cu mărgăritare sau cu haine scumpe” (1Timotei 2,9). Deci, în orice împrejurare, îți este vătămătoare purtarea de bijuterii; dar mai cu seamă când te duci la biserică, când treci printre săraci. Dacă ai căuta să te învinuiești amarnic pe tine însăți, n-ai putea-o face mai bine decât îmbrăcându-te cu astfel de haine și podoabe, semn de cruzime și neomenie.

Gândește-te câte stomacuri flămânde lași cu podoabele acestea, câte trupuri dezbrăcate, cu luxul acesta drăcesc! Cu mult mai bine ar fi să hrănești sufletele celor flămânzi decât să-și găurești lobul urechilor și să atârni de urechi, degeaba și fără de rost, hrana a mii și mii de săraci. Este oare o slavă să fii bogat? Este oare o laudă să porți pe tine bijuterii de aur? Chiar dacă podoabele acestea ar fi câștigate prin muncă cinstită, totuși vina ta este nespus de mare; gândește-te însă cât de covârșitoare este atunci când sunt câștigate cu necinste și nedreptate! Spui că-ți sunt dragi laudele și slava? Dezbracă această podoabă plină de batjocură și toți te vor admira și te vei bucura și de slavă și de plăcere curată; așa însă ești batjocorită și-ți pregătești cu ele multe prilejuri de supărări. Dacă ierți vreuna din ele gândește-te câte necazuri îți pricinuiești! Câte slujnice nu-s bătute, câți oameni nu sunt necăjiți, câți nu sunt arestați, câți nu sunt întemnițați! Din pricina podoabelor acestora, judecăți, anchete, mii și mii de blesteme și învinuiri; femeia este blestemată și învinuită de bărbat, bărbatul de prieteni, iar sufletul de el însuși.

- Dar bijuteriile nu se pierd!

Tocmai acest lucru nu este ușor! Dar chiar dacă le-ai feri totdeauna e pierdere și așa păstrate dau multă bătaie de cap, multă grijă și scârbă și nici un câștig. Ce venit aduc ele în casă? Ce folos celei ce le poartă? Nici un folos, ci multă urâțenie și învinuiri din toate părțile. Cum vei putea săruta și cuprinde picioarele lui Hristos când ești împopoțonată așa? Hristos Își întoarce față de la această podoabă. De aceea a primit să Se nască în casa teslarului; dar, mai bine spus, nici în casa aceea, ci într-o colibă și într-o iesle. Cum vei putea să-L vezi pe El când nu ai frumusețea cea poftită de El, când nu porți podoaba plăcută Lui, ci una urâtă de El? Când te apropii de El nu trebuie să fii împodobită cu astfel de haine, ci îmbrăcată cu virtute. Gândește-te ce este în definitiv aurul? Nimic altceva decât pământ și cenușă. Bagă-l în apă și s-a făcut glod! Gândește-te și rușinează-te când faci din glod stăpân, când lași toate și stai lângă aur, când îl porți și-l plimbi pretutindeni, chiar când te duci la biserică, atunci când mai cu seamă ar trebui să fugi de el. Nu s-a zidit biserica ca să-ți arăți în ea bogăția aceasta, ci bogăția cea duhovnicească. Tu însă, ca și cum te-ai duce la paradă, nu la biserică, așa te împodobești din cap până în picioare; imiți pe cele de pe scenă și porți pe tine gunoiul acesta vrednic de batjocură. Din pricina asta sufletele multora se vatămă, iar după terminarea slujbei de la biserică, în case și la mese, ai să auzi pe cei mai mulți vorbind tocmai de gătelile acestea. În loc să spună: „Profetul și apostolul au spus cutare și cutare”, vorbesc de luxul hainelor, de mărimea pietrelor scumpe și de toată împopoțoneala celor ce se îmbracă așa. Aceste discuții vă fac și pe voi și pe casnicii voștri leneși spre milostenie. Nici unul din voi n-ar dori să rupă repede ceva din aurăriile acestea și să hrănească un flămând. Cum ai putea hrăni pe un altul cu prețul uneia din aceste bijuterii, când tu însăți vrei mai degrabă să duci o viață amară decât să-ți vezi împuținate podoabele? Multe femei se uită la bijuteriile lor ca la niște ființe și țin la ele mai mult decât la copiii lor.

- Doamne ferește! mi se răspunde.

Arătați-mi asta! Arătați-mi-o prin fapte, pentru că eu văd că acum lucrurile stau cu totul astfel. Care femeie, stăpânită tare de dragostea de giuvaericale, și-a prefăcut în bani giuvaericalele ca să smulgă din ghearele morții sufletul unui copil? Dar pentru ce vorbesc de sufletul unui copil? Care femeie și-a răscumpărat cu ele sufletul ei pierdut? Dimpotrivă, văd că mulți își vând în fiecare zi sufletul de dragul bijuteriilor. Dacă li se îmbolnăvește trupul fac tot ce pot, dar dacă văd că li se strică sufletul, nu fac nimic, ci privesc cu nepăsare și sufletul lor și sufletul copiilor lor ca să le rămână giuvaericalele, care pier cu timpul și ele. Pui pe tine aurării în valoare de mii de talanți, iar mădularul lui Hristos nu are nici hrana cea de toată zilele. Stăpânul de obște al Universului a dat deopotrivă tuturor și cerul și cele din ceruri și masa cea duhovnicească. Tu însă nu-i dai Lui nici pe cele pieritoare, ca să fii legat necontenit cu lanțurile acestea cumplite. Din pricina aceasta miile și miile de păcate, din pricina aceasta bărbații ajung niște desfrânați, pentru că voi, femeile, nu-i faceți să trăiască creștinește, nu-i faceți să filosofeze, ci-i învățați să le placă podoabele cu care se împodobesc femeile stricate; din pricina aceasta și cad repede în brațele desfrâului. Dar dacă i-ați învăța să disprețuiască astfel de podoabe și să le facă bucurie castitatea, evlavia și smerenia, n-ar fi prinși cu atâta ușurință în ghearele desfrâului. Poate să se împodobească așa desfrânatele! Ba, chiar mai mult decât atâta, dar nu pentru bărbații voștri!

Obișnuiți dar pe bărbații voștri să le placă podoaba aceasta duhovnicească, pe care n-o pot vedea la desfrânate. Mă întrebi cum îl poți face pe bărbatul tău să capete acest obicei? Îndepărtează de la tine gătelile și giuvaericalele și pune-ți podoaba cea duhovnicească. Așa îți vei feri bărbatul de orice pericol, iar tu vei fi prețuită. Dumnezeu te va milui, toți oamenii te vor admira și vei avea parte și de bunătățile cele viitoare, cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava și puterea în vecii vecilor, amin.

Credința noastră Apologetică