Bogdan Mateciuc, 9 ianuarie 2009

Încă de la începuturile sale în 1951, sub forma Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, cu Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, Uniunea Europeană era îndreptată spre a deveni o putere mondială federală. Aşa cum spunea şi profesorul german Walter Hallstein odată, „cine nu crede în minuni în afacerile europene nu este realist”.

Robert Schuman, ministrul francez de Externe la acea dată, a condus o echipă care a conceput în mod discret ambiţiosul Plan Schuman pentru Uniunea Europeană, în mai 1950. Planul includea idei cu bătaie lungă în domeniul economic, militar şi politic, pentru o viitoare Uniune. Se propunea chiar şi o armată „europeană”. Totuşi, teama de agresiunea şi dominarea germană istorică asupra Europei a făcut ca la început să se aleagă calea economică, ca mijloc pentru unificarea Europei. Elementele militar şi politic au fost lăsate cu grijă deoparte, pentru un viitor în care amintirile despre ororile nazismului se vor fi estompat. Până spre sfârşitul anilor 1980, Uniunea Europeană a mers înainte pe calea economică.

Odată cu unificarea Germaniei în 1990, politica a fost readusă în actualitate şi promovată de iniţiativa susţinută a cancelarului german Helmut Kohl de introducere a unei monede comune pentru Europa, lucru care a şi avut loc în majoritatea ţărilor Uniunii în 1992. Amintirile războiului fiind departe acum, a venit vremea ca Uniunea să-şi exercite puterea politică.

Războaiele balcanice din anii 1990 au dat Uniunii şansa să aşeze apărarea şi securitatea mai sus pe lista priorităţilor planului general de acţiune. Kosovo a fost punctul de cotitură, Uniunea dominată de Franţa şi Germania păşind în faţă cu declaraţia oficială că este nevoie de un sistem de securitate şi apărare propriu, separat de NATO.

Neguţătorii Europei

„...şi neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit” (Apoc. 18:3). Se împlineşte aceasta sub ochii noştri astăzi?

„Vechiul continent aderă la noua economie. Uniunea Europeană elimină toate piedicile şi întrece Statele Unite în cursa pentru supremaţia economică mondială, în era internetului şi a informaţiilor”, scria Bruce Barnard în ediţia din mai 2007 a revistei Europe. Vorbea despre e-commerce. Europenii sunt cu mult înaintea restului lumii în telefoane mobile, prin firme cum ar fi Nokia şi Ericsson, în mass media prin gigantul german Bertelsmann, şi în suport pentru e-commerce prin SAP, gigantul producător de business software.

Fuziunea Daimler-Chrysler de la sfârşitul anilor 1990 s-a combinat apoi cu gigantul japonez Mitsubishi, aceasta pentru noi alianţe în Coreea de Sud. Deutsche Telekom ţinteşte piaţa din SUA şi stă cu ochii pe Quest Communications. Marile companii de utilităţi din Europa, Viag AG şi Veba AG din Germania vor să se combine într-un gigant european, ceea ce le-ar conferi control asupra unei mari părţi din furnizarea de energie din UE. Pressaug din Germania cumpără una după alta firme de turism, pentru a deveni lider mondial pe această piaţă. Siemens AG şi Mannesman AG s-au combinat pentru a conduce în domeniul sistemelor electronice high-tech pentru industria auto. Deutsche Post AG a intrat pe piaţa americană prin achiziţia Air Express International Corp. Recenta fuziune dintre belgienii de la SUEZ şi francezii de la Gaz de France, fiecare având activităţi în numeroase ţări din afara Uniunii, nu poate decât să le confere un control şi mai mare asupra sectorului energiei şi serviciilor de mediu.

Pentru a descătuşa acest război economic de anvergură, liderii UE au aprobat şi planuri pentru mega-structură economică numită EADS (European Aeronautic, Defense and Space Co.): un conglomerat din domeniul apărării – o combinaţie între secţiunea aerospaţială a DaimlerChrysler (DASA), Aerospatiale Matra din Franţa şi Construcciones Aeronauticas din Spania. Nici nu se uscase bine cerneala pe acordul de constituire, că EADS deja a semnat un acord cu Finmeccanica pentru un joint venture destinat producţiei de aeronave militare şi civile. Adăugând aceasta la combinaţia DaimlerChrysler-Mitsubishi, ne putem face o idee despre mega-structură care se ocupă de apărarea Uniunii.

În martie 2009, germanii de la Siemens au anunţat formarea unui joint-venture cu ruşii de la Rosatom, în domeniul construcţiei de reactoare nucleare. Anunţul a bulversat piaţa energiei atomice civile, dominată până acum de francezii de la Areva, americanii de la Westinghouse şi cei de la General Electric/Hitachi.

Criza economică mondială şi nevoia unei conduceri unice

Desigur, Uniunea nu are control asupra tuturor aspectelor implicate în această acţiune economică şi politică globală.

Criza financiară din Statele Unite, care a antrenat după ea toate pieţele financiare ale lumii, a condus la anumite probleme pe vechiul continent. Totuşi, liderii Uniunii ştiu să speculeze şi să profite chiar şi de momentele mai puţin bune.

După ce mari instituţii financiare europene, multe dintre ele având ratinguri cât se poate de mari, au intrat în colaps, s-au cumpărat unele pe altele sau au cerut ajutor de la stat pentru a nu intra în faliment, Uniunea a venit cu o propunere salvatoare. „Este nevoie de un guvern economic unic la nivel european”, a declarat mai întâi preşedintele francez Nicolas Sarkozy. Propunerea a fost prezentată ca o măsură necesară pentru prevenirea unor viitoare asemenea crize. Desigur, nimeni nu iubeşte asemenea crize şi toţi am vrea să avem instrumentul pentru a le preveni, nu-i aşa?

Apoi, în săptămâna 5 ianuarie 2009, cancelarul german Angela Merkel a reafirmat nevoia unui „Consiliu Economic Mondial”. Este evident că există politicieni de frunte care visează cu ochii deschişi la un mega-factor de decizie economică. Şi cum economicul nu poate exista independent de politic...

Care ar fi însă şansele ca un guvern economic unic să capete în timp şi atribuţii politice, similare guvernelor naţionale, până într-acolo încât guvernele naţionale să-şi transfere atribuţiile către guvernul unic şi să-şi piardă relevanţa? Dacă ne uităm la actuala Uniune, am putea spune că şansele sunt mari.

Nu este greu să facem un exerciţiu de imaginaţie pentru a descrie orientativ un asemenea guvern economic devenit apoi politic. Trăsăturile definitorii ale politicii lui, impusă la nivel de Uniune cu forţa caracteristică unui guvern naţional, nu ar fi altele decât liniile de politică ale Uniunii de azi: norme economice impuse de la centru (Bruxelles) în favoarea marilor companii şi defavoarea micilor producători locali, absolutizarea drepturilor omului (drepturi nelimitate pentru tot felul de „minorităţi” = perverşi), separarea Bisericii de Stat (ostracizarea actului de credinţă la marginea societăţii) şi altele.

înapoi