Odaia de Sus

238

Goţii, alături de carpi şi costoboci, atacă în mod repetat Dacia Romană. Goţii vin din regiunea Germaniei. În ciuda victoriei asupra lor, împăratul roman Aurelian decide să se retragă (în 271), lăsând Dacia pe mâna goţilor, care devin „federaţi” ai Imperiului. Aristocraţia gotă se suprapune peste cea locală.

Creştinismul pătrunde în regiune încă dinainte de retragerea aureliană. Unii daci îşi schimbă „credinţa strămoşească” şi se convertesc la noua credinţă. Andrei, un apostol al Domnului Iisus Hristos, propovăduise în Moesia (Dobrogea), alţi creştini trecând ulterior Dunărea şi împărtăşindu-l pe Hristos localnicilor.

La începutul secolului IV, în timpul domniei împăraţilor romani Diocleţian sau Liciniu, sunt ucişi pentru credinţa lor, în Noviodunum (Isaccea), creştinii Zoticos, Attalos, Kamasis şi Phi­lippos, alături de alţi 31 de martiri. În 313 credinţa creştină devine legală în Imperiul Roman de la sud de Dunăre.

336

Împăratul Constantin cel Mare recucereşte pentru scurt timp Dacia, învingându-i pe cei pe care el încă îi numeşte „daci”.

Populaţia locală începe să dezvolte o limbă proprie, bazată pe latina vulgară, cu influenţe ale limbilor migratorilor. La fel se întâmplă la toate popoarele limitrofe ale Imperiului Roman.

370

Goţii thervingi stăpânesc în continuare peste Dacia, numită în această perioadă şi Goţia.

Primul misionarism consistent în regiune îl realizează episcopul got Ulfila, a cărui credinţă este ariană, nu ortodoxă. El creează alfabetul got, traduce Scriptura în gotă şi converteşte numeroşi goţi din Dacia. Apar disensiuni religioase - unii goţi devin creştini, alţii rămân păgâni. Athanaric, regele care stăpâneşte ţara, îl martirizează pe Sabbas sau Sava, un got creştin din regiunea Buzăului, pomenit azi în calendar ca Sf. Sava Gotul (sau Sava de la Buzău). Credinţa creştină nu este încă nici liberă, nici generalizată aici.

376

Hunii, de origine turcică, sosesc din Asia. Se aşează în Panonia, dar întreprind expediţii de cucerire în Dacia (Transilvania şi nordul Dunării) împotriva goţilor, care sunt siliţi să se retragă.

475

Gepizii întemeiază un longeviv regat în Transilvania, cu capitala la Apahida, care rezistă până în 567. Din 675 sunt asimilaţi şi li se pierde urma.

567

Avarii, de neam turcic, distrug regatul gepizilor din Transilvania. Ocupă şi stăpânesc mare parte din Dacia, până când vor fi distruşi de hanul bulgar Krum în anul 803.

Sec. VI

Slavii sosesc din nordul Mării Negre şi se aşează la nord şi la sud de Dunăre. Ulterior, cei de la nord de Dunăre vor fi asimilaţi până în sec. XIII de populaţia locală. Datorită invaziilor avarilor şi slavilor, structura populaţiei din Balcani se modifică radical.

672

Bulgarii, de neam turcic, înrudiţi cu pecenegii şi cu cumanii, sosesc din Asia sub conducerea lui Asparuh. Treptat, întemeiază un hanat („primul imperiu bulgar”) care se întinde la nord şi la sud de Dunăre, amestecându-se cu populaţiile locale şi influenţând limba şi toponimia (în timpul stăpânirii lor este înfiinţat oraşul Târgovişte – un nume bulgăresc – viitoarea capitală politică a regiunii).

Este începutul unei lungi influenţe politice, lingvistice, etnice şi religioase asupra teritoriului vechii Dacii. În următorii 500 de ani, bulgarii vor avea două imperii succesive în Balcani şi îşi vor exercita autoritatea şi la nord de Dunăre.

Sec. IX

Maghiarii (ungurii), de neam fino-turcic, sosesc din Asia şi se aşează în Panonia şi încep să se întindă în Transilvania.

Pecenegii, înrudiţi cu bulgarii şi cumanii, se aşează în Muntenia. Unele documente bizantine vorbesc despre „dacii care acum se numesc pecenegi”. Vor fi treptat decimaţi în luptele cu bizantinii şi cumanii.

Kiril şi Metodiu îi creştinează pe bulgari şi pe ceilalţi slavi sudici şi apuseni. Creează alfabetul glagolitic, pe baza celui grecesc, şi traduc Evanghelia în slavonă.

Bulgarii devin creştini în 864, sub hanul Boris, devenit ţarul Mihail I. Întrucât ei încă stăpânesc la nord de Dunăre, legăturile lor cu Biserica din Constantinopol influenţează cultul religios de aici, unde impun grafia şi limba slavonă atât în biserici (în locul celei latine şi greceşti), cât şi în relaţiile oficiale. „Sf. Apostol Paul” este rebotezat în „Sf. Apostol Pavel”. Oficial, nu se vorbeşte încă de Ortodoxie sau romano-catolicism.

Roma şi Constantinopolul încearcă să atragă de partea sa pe conducătorii neamurilor migratoare din Balcani, care doresc întâi o recunoaştere politică, apoi una religioasă. Aceştia îşi negociază afilierile şi revenirile în funcţie de promisiunile concurente ale celor două mari centre ale Creştinismului.

Sec. X-XI

La sfârşitul sec. IX şi începutul sec. X, voievozii transilvani Gelu (vlah), Glad (bulgar) şi Menumorut (de origine incertă) stăpânesc peste o populaţie amestecată, în care slavii nu sunt încă asimilaţi. Glad este botezat creştin de către bizantini la Vidin (duşmanii lui maghiari sunt afiliaţi Romei).

În sec. X, ţările celor trei sunt ocupate de maghiari. Deşi maghiarii vor face legea aici pentru următorii 1000 de ani (cu unele întreruperi datorate otomanilor şi habsburgilor), ei nu vor putea schimba structura etnică a zonei, care este suficient de cristalizată la sosirea lor şi caracterizată printr-o majoritate vlahă. Poporul român, deşi nu poartă încă acest nume, este deja aşezat din punct de vedere etnic la sfârşitul sec. X, pe tot cuprinsul Daciei.

Cumanii se aşează în Moldova şi Muntenia, asimilează rămăşiţele de pecenegi şi întemeiază aici un regat numit în unele documente romano-catolice „Cumania”. Imperiul bulgar de la sud de Dunăre îi consideră federaţi (vasali). Conducătorii lor, care se amestecă cu boierii vlahi şi bulgari locali, încep să fie curtaţi de misionarii romano-catolici. În acelaşi timp, pe filiera slavo-bulgară de la sud de Dunăre, se încearcă organizarea primelor mitropolii ortodoxe.

Cumanii se convertesc la romano-catolicism şi, în 1229, de teama unei noi invazii a mongolilor, vor cere azil şi se vor muta în masă în regatul Ungariei.

1234

Papa Grigore IX îi scrie regelui maghiar Bela IV despre clericii ortodocşi din episcopia cumanilor (Moldova şi Muntenia) care îl încurcă pe episcopul romano-catolic.

Politic, zona este controlată de „al doilea imperiu bulgar”, întemeiat de fraţii vlahi Petru şi Ioan Asan de la sud de Dunăre cu ajutorul vlahilor şi cumanilor de la nord, însă această influenţă începe să se reducă în secolul XIII când imperiul devine secătuit de luptele permanente cu vecinii. Această slăbire a autorităţii bulgarilor permite ridicarea unor conducători locali care încearcă să întemeieze structuri politice independente. În acelaşi timp sporesc pretenţiile maghiarilor de stăpânire asupra Ungrovlahiei şi Moldovei.

În stânga Oltului stăpâneşte Seneslau (foarte probabil de neam bulgar), iar în dreapta Litovoi. Ocupând unele teritorii aflate anterior sub controlul maghiarilor, Litovoi intră în conflict cu aceştia, care întreprind o expediţie de pedepsire a lui în jurul anului 1272. Litovoi moare în luptă iar fratele lui, Bărbat, este luat prizonier, fiind eliberat ulterior în schimbul unei sume de bani.

Odată cu căderea celui de-al doilea imperiu bulgar, se încheie şi ultima manifestare politică a vlahilor de la sud de Dunăre. Ei sunt rezultatul romanizării populaţiei trace din regiune. Urmaşii lor sunt astăzi aromânii, istro-românii şi megleno-românii, care vorbesc o limbă vlahă cu influenţe greceşti şi slave, apropiată limbii române moderne.

1330

Contestând suveranitatea maghiarilor asupra Ungrovlahiei, Basarab I atrage mânia regele Carol Robert de Anjou care întreprinde o expediţie de pedepsire. Acţiunea e un dezastru pentru Carol Robert care abia scapă cu viaţă din întâlnirea cu Basarab la Posada. În urma victoriei, Basarab unifică şi stăpâneşte peste cnezatele din stânga şi din dreapta Oltului. Ulterior, după scuturarea definitivă a vasalităţii faţă de maghiari, ţara nu se va mai numi Ungrovlahia, ci Valahia.

Basarab menţine legături strânse cu conducătorii de la sud, Dunărea nefiind privită ca o graniţă între două ţări separate – Ungrovlahia populată preponderent de vlahi şi Bulgaria controlată de bulgari.

Unii istorici afirmă că Basarab sau mama lui au fost cumani, lucru care nu este exclus. Basarab înseamnă „tată rege” în limba cumană. Unele documente atestă că Basarab şi fiul său erau romano-catolici, iar papa de la Roma îl lăuda pe domnitor pentru susţinerea credinţei catolice. În acelaşi timp, încă înainte de bătălia de la Posada, când Basarab începe să-şi manifeste independenţa, curtea magiară începe să îl considere trădător şi „schismatic” (ortodox).

În 1359, în timpul domniei fiului lui Basarab, Alexandru, Patriarhia de Constantinopol recunoaşte Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul la Argeş. Cu această ocazie, domnitorul trece la Ortodoxie şi îşi adaugă numele Nicolae. Atât Biserica de inspiraţie bizantină, cât şi papistaşii romani, se întrec pentru atragerea şi păstrarea ţărilor „româneşti” în sfera lor de influenţă. Este posibil ca recunoaşterea de către Constantinopol a unei Mitropolii în Ungrovlahia să fie fost parte dintr-o înţelegere politică cu domnul Nicolae Alexandru.

După căderea Ţaratului bulgar de Vidin în faţa otomanilor în 1396, unii bulgari se refugiază la nord de Dunăre. Alături de rămăşiţele de cumani cu care se înrudeau, fac parte din clasa conducătoare (boierimea) locală.

1347

Dragoş este trimis de regatul maghiar să înfiinţeze o marcă de apărare la răsărit de Carpaţi împotriva tătarilor. Bazele viitoarei Moldove vor fi puse în 1359 de Bogdan I, care fuge din Maramureşul stăpânit de maghiari, în Moldova unde, cu acordul feudalilor locali pune stăpânire pe Siret.

Populaţia locală din cele trei zone „româneşti” este amestecată şi compusă din fondul daco-roman peste care s-au suprapus neamurile migratoare menţionate mai sus. Lingua franca din aceste zone – viitoarea limbă română – urmează aceeaşi structură demografică (a se vedea comentariul de mai jos privind latinizarea dacilor şi a limbii vorbite aici). Limba poporului se scrie în alfabetul chirilic rămas din vremea stăpânirii bulgarilor.

În secolul XIV se definitivează afilierea oficială a conducătorilor ţărilor „româneşti” la creştinismul bizantin (ortodox), deşi cultul săvârşit până atunci era deja de inspiraţie bizantină. Alături de credinţa creştină, continuă să existe credinţe, obiceiuri şi tradiţii păgâne ale localnicilor şi ale neamurilor sosite din alte părţi.

În secolul XV, rolul slavonei ca limbă oficială începe să scadă şi începe să se generalizeze folosirea limbii române. Conducătorii continuă însă să vorbească slavona, greaca şi alte limbi în comunicarea cu puterile vecine.

1521

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, cel mai vechi text păstrat în limba română.

Scrisoarea are formule de început şi încheiere în limba slavonă, limbă bisericească şi oficială a statului. Probabil neavând multă şcoală, Neacşu nu cunoaşte din slavonă decât formulele de început şi sfârşit ale unei scrisori, conţinutul propriu-zis fiind în limba pământului, deja închegată şi vorbită în popor – româna.

1536

Umanistul ardelean Nicolaus Olahus afirmă pentru prima oară, în lucrarea Hungaria, originea latină comună a locuitorilor din Muntenia, Moldova şi Transilvania.

1613-1629

Gabriel Bethlen domneşte în Transilvania şi încearcă să obţină acordul otomanilor pentru a uni cele trei provincii într-un regat al Daciei.

1643

Apare Carte românească de învăţătură a mitropolitului Varlaam, „către toată seminţia românească”.

1644

Nicolae Milescu traduce în limba română Vechiul Testament din versiunea Septuaginta.