Părinții pustiei despre mistică

Mistica ortodoxă

Autor

„Din multe mii abia de găsești unul care să fi împlinit poruncile și tot ce e drept și să fi atins neprihănirea sufletului; din multe mii abia de găsești unul care cu mari străduințe pentru rugăciunea curata să fi găsit-o, să fi rupt legăturile acestei vieți și să fi dobândit acea taină, pentru ca mulți nu a reușit să găsească rugăciunea curată, ci numai câțiva. Un om care să fi ajuns la taina care vine după ea și care e dincolo de ea, prin harul lui Dumnezeu, abia de poate fi găsit din multe generații.” (Sf. Isaac Sirul)

Pentru a înțelege adevăratul sens al misticii creștine, trebuie studiați cu atenție primii mistici răsăriteni, deoarece numai în lumina experienței lor pot fi evaluate devierile de mai târziu. Au existat desigur și exagerări la ei, însă nimic care să poată fi comparat cu amestecurile false și nebunești găsite în Europa în Evul Mediu (700-1450). Misticii Bisericii de Răsărit îi includ pe Părinții Bisericii, deoarece în acele zile teologii erau printre cei mai înduhovniciți dintre creștini, iar fenomenul mistic era evident la toate nivelurile clerului, monahilor și laicilor. Pentru a avea o perspectiva corecta asupra studiului, ne vom apleca asupra celor mai apropiați de Hristos și de apostoli în timp și spațiu și vom extinde apoi considerațiunile asupra celor de mai târziu, înțelegând desigur ca cei mai apropiați de vremurile noastre sunt totodată și cei mai depărtați de vremea lui Hristos.

Vedeniile erau practic inexistente în teologia mistică a Bisericii Creștine de Răsărit. Abaterile de la rugăciune, voite sau nu, erau respinse și combătute de fiecare data când aceasta era posibil, iar vedeniile și extazele erau considerate ca fiind abateri involuntare de la rugăciune! Acele experiențe căutate și apreciate atât de mult de misticii de mai târziu erau considerate de primii creștini ca piedici, fiind adânc cercetate și cu greu tolerate.

În Biserica de Răsărit, contemplația constă nu atât din negare și renunțare (ca în Catolicism), cât din îndumnezeirea și unirea cu Duhul lui Dumnezeu, într-o experiență de iluminare duhovnicească, după ce toata activitatea intelectuala înceta. Acest accent pus pe îndumnezeire, numită și „theosis”, a avut multe aplicații practice și clare în viața obișnuită în lumea întreaga. Unul din Părinți pustiei a zis: „Dacă aș putea găsi un lepros și să-i dau trupul meu, iar el să-l ia, aș face-o cu plăcere. Aceasta este iubirea adevărată.” Aceasta este adevărata natură a teozei sau a îndumnezeirii.

Începuturile și natura controversei isihaste

Isihaștii (de la grecescul „hesychia”, însemnând liniște și singurătate) a fost susținută de Grigore Palama (1296-1359), Arhiepiscop de Tesalonic. Învățăturile sale au fost confirmate de doua sinoade ținute la Constantinopol în 1341 și 1351, care, deși locale și nu ecumenice, dețin o autoritate doctrinara chiar și azi în Biserica Ortodoxă, cu puțin mai mica decât autoritatea celor șapte sinoade ecumenice. Învățăturile lui Palama trebuie înțelese mai înainte de a începe să înțelegi tradiția misticilor răsăriteni, a căror poziția și practici el n-a făcut decât să le formuleze și să le apere.

Varlaam, un călugăr din Calabria (sud-vestul Italiei, lângă Sicilia), care aderase la metodele raționaliste ale scolasticismului occidental, i-a ridiculizat pe monahii răsăriteni, numindu-i „omphalopsyches”, adică cei având sufletul în burta! Lipsa lui de apreciere față de „Rugăciunea lui Iisus” a isihaștilor este răspunzătoare pentru considerabila lipsa de apreciere în occident pentru semnificația formelor specifice ale spiritualității monahicești răsăritene. Unii autori moderni, cum ar fi Graef (1965) confunda „Rugăciunea lui Iisus” cu „ZIKR” sau „aducerea-aminte” din religia musulmană („Nu este decât un singur Dumnezeu decât Allah...”) și nu vede nici o diferență majoră între secta sufită din mahomedanism și isihaștii creștini din veacul al paisprezecelea. Aceasta reflectă nu numai o indiferență față de distincțiile teologice, dar indică și o examinare superficială a diferențelor psihologice, probabil datorată lipsei de familiarizare cu sursele isihaștilor însele.

Opiniile lui Varlaam erau influențate nu numai de scolasticism, ci și de învățăturile Părintelui grec Dionisie Areopagitul, care susținea ca Dumnezeu este „complet Altul”. Varlaam afirma că Dumnezeu poate fi cunoscut numai indirect și deci experiența directă pretinsă de isihaști era clar imposibilă. Referitor la exercițiile fizice pe care le foloseau isihaștii, el le considera o dovadă a viziunii lor grosier materialiste asupra rugăciunii și își argumenta astfel opiniile sale despre pretinsa „teologie a burții” atribuită isihaștilor. Toți misticii răsăriteni considerau că suprema experiență duhovnicească era o vedenie a Luminii Divine Necreate, identică cu Shekina iudaică și cu lumina văzută de cei trei ucenici care erau cu Iisus pe Muntele Tabor la Schimbarea Lui la Fața. Aceasta l-a deranjat tare pe Varlaam, care susținea că esența lui Dumnezeu este invizibilă și deci orice lumină văzută de isihaști ar fi creată prin forțele lor.

Grigore Palama s-a dovedit a fi un teolog de primă clasă, furnizând explicația pentru diferențele care există între esența lui Dumnezeu și energiile lui Dumnezeu.

Sf. Vasile cel Mare (Scrisoarea 234, I): „Îl cunoaștem pe Dumnezeul nostru din energiile Sale, însă nu afirmam că ne putem apropia de esența Lui. Energiile Lui coboară la noi, însă esența Lui rămâne neabordabila.” Grigore a explicat astfel transcendența lui Dumnezeu în termeni legați de esența Lui și imanenta Lui în termeni ce țin de energiile Sale. Prin energiile Lui locuiește Dumnezeu în oameni; energiile Sale sunt sinonime cu harul Sau. Dumnezeu există în energiile Sale și deci harul nu este chiar un „dar” sau un obiect personal al lui Dumnezeu, ci este El Însuși care se comunică oamenilor prin energiile Sale. Deși considera că „Dumnezeu nu este natura, deoarece este deasupra întregii naturi; nu este o ființă, căci este deasupra tuturor ființelor... Nici un lucru din toate cele create nu are și nu va avea nici măcar cea mai mică comuniune cu natura supremă sau apropiere de ea” (Omilia 16, P.G. cli, 193), Grigore susținea că sfinții au fost „îndumnezeiți” prin harul lui Dumnezeu, prin experiență directa. Ei îl cunosc pe Dumnezeu, nu în esența Lui, ci prin energiile Sale.

Deoarece Dumnezeu este lumină (1 Ioan 1,5), se considera că experiența energiilor Sale ia forma luminii. Viziunea isihaștilor nu cuprindea o lumină creată, ci Lumina lui Dumnezeu-Tatăl, identică cu Lumina Necreată care l-a înconjurat pe Hristos pe Tabor. Deși această Lumină nu e o lumină materială, care să poată fi simțită, ea poate fi văzută de un om ale cărui simțuri, cât și suflet, au fost transformate.

E bine să luam seama la această unică filosofie minte-trup a creștinilor ortodocși, deoarece ea a jucat un rol major în practica lor mistica.

Importanța abordărilor minte-trup

Viziunea platonică a omului al cărui suflet este încarcerat într-un trup a făcut parte o perioadă din gândirea creștină speculativă, prin scrierile lui Evagrie Ponticul († 399) și Origen din Alexandria († 253 sau 254), însă a fost abandonată ulterior în favoarea unei viziuni mai iudaice, a omului ca trup însuflețit. Diferența dintre a-l vedea pe om ca trup însuflețit (asemenea lui Adam, pentru care Dumnezeu a creat mai întâi trup din țărână și apoi i-a suflat viață în nari) și ca suflet încarcerat (precum învățau filosofii greci care i-au urmat lui Platon) are o influentă subtilă asupra înțelegerii mântuirii și chiar a rugăciunii. Origen formulase teologia mistică cu anumite influentă platoniene, însă acestea au fost compensate de învățăturile din Omiliile lui Macarie (atribuite Sfântului Macarie Egipteanul, anii 300-390, însă lucrarea aparține probabil unui autor necunoscut din veacul al cincilea). În scrierile lui Macarie se restabilea viziunea biblică a omului ca un întreg. Viziunea greacă păgână făcea rugăciunea o activitate a mintii și a intelectului, în timp ce tradiția iudaică urmată de isihaști făcea din rugăciune o funcție a întregului om: minte, emoții, voință și chiar trup!

„Rugăciunea inimii” sau „Rugăciunea lui Iisus”

În timp ce Evagrie și Origen au folosit termenul „minte”, autorii macarieni au folosit cuvântul „inima”, care nu numai ca era mai biblic, dar ținea seamă de întreaga făptură a omului. Misticii de la jumătatea veacului al cincilea și din veacul al șaselea, cum ar fi Diadoh al Foticeei și Sf. Ioan Climac de la Muntele Sinai, au scris despre „Rugăciunea inimii”, folosind termenul „inima” în sens biblic și macarian. Această „Rugăciune a inimii” e cunoscută în lumea ortodoxă și ca „Rugăciunea lui Iisus”, constând din propoziția „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Aceasta este scurtată treptat la „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine” și în final „Doamne, miluiește”. Această rugăciune era spusă de isihaști, în combinație cu atenția acordată respirației și poziției corpului. Poziția recomandată era cu capul înclinat, cu bărbia pe piept și cu ochii ațintiți asupra inimii. Paralela evidentă dintre această metodă de rugăciune și yoga este interesantă, însă ele nu ar trebui echivalate. Motivația respirației și poziției corpului diferă, în sensul că isihaștii erau mai hipnotici, adică le foloseau ca un ajutor la concentrare, în timp ce yoghinii îmbrăcau întreaga procedură în teoria chakrelor pentru a o justifica.

Respirația și poziția corpului fuseseră asociate cu „Rugăciunea lui Iisus” înainte de veacul al doisprezecelea, însă nu li se acordase o atenție prea mare ca tehnica de atingere a unei experiențe mistice. Yoghinii însă nu și-au modificat niciodată metodele, cu atât mai puțin să și le renege. Se vede astfel că „conștiința mistica” a isihaștilor și cea a yoghinilor diferă, căci dacă isihaștii ar fi apreciat cu adevărat „conștiința yoghină”, atunci ar fi făcut din respirație și poziția corpului o parte integrantă a metodei lor, ceea ce nu au făcut. Aceasta pare să fie o distincție de mare importantă, însă autorul nu a văzut-o nici menționată și cu atât mai puțin explicata. „Rugăciunea inimii” trebuie înțeleasă ca o rugăciune a omului întreg. Folosind termenul „inima” în sens iudaic, primii mistici creștini nu considerau că rugăciunea ar fi mai degrabă o activitate mentală sau o activitate fizică, ci ambele. Rugăciunea era răspunsul plenar al omului către Dumnezeu, și nimeni nu se ruga mai mult nici cu mintea, nici cu buzele. Prin disciplinare, rugăciunea devenea o ofrandă spontană a întregii fapturi a omului. Se acorda atenție poziției la rugăciune, fie în picioare, în genunchi sau prosternare. Aceasta nu era o viziune materialistă, ci expresia naturală și logică a viziunii lor asupra naturii umane.

Teolept, Mitropolitul Filadelfiei, a trăit sub domnia lui Andronic, al doilea Paleolog, pe la anul 1324. El a fost părintele spiritual al lui Grigore Palama. Una din învățăturile lui, tipică pentru viziunea minte-trup a isihaștilor, era: „Nu neglija îngenuncherea. Îngenuncherea reprezintă căderea în păcat, implicând și mărturisirea păcatului. Ridicarea de pe genunchi reprezintă pocăința, sugerând un angajament pentru o viață curata. De fiecare dată când te așezi în genunchi faci o invocare mentală a lui Hristos, aruncându-te cu trupul și cu sufletul la picioarele Domnului, pentru a-l chema pe Dumnezeul sufletelor și al trupurilor spre tine.” Accentul lui pe „trup și suflet” nu era o figură de stil, ci se referea literalmente la acestea.

Practicarea „Rugăciunii inimii” sau a „Rugăciunii lui Iisus” datează de la începutul erei creștine și în Răsărit s-a păstrat neschimbată de-a lungul veacurilor. Scriitorii care au explicat-o în veacul al paisprezecelea nu au făcut decât să formuleze în cuvinte o practică și o învățătură care le parveniseră intacte prin tradiție, prin monahii Bisericii.

Psihologia misticilor

Sf. Maxim Mărturisitorul explică puțin din ceea ce s-ar putea numi psihologia misticilor: „Mintea este organul înțelepciunii; rațiunea este organul cunoașterii; cunoașterea firească care vine din acestea două este organul credinței alcătuit conform cu acestea doua; iubirea firească a oamenilor este organul darului vindecării. Pentru fiecare dar al harului divin există un organ natural capabil să-l primească, ca pe o experiență, ca o putere sau ca o predispoziție.

„Anume, un om care și-a curățit mintea de toate fantasmele simțurilor primește înțelepciune; un om care și-a făcut rațiunea stăpână peste pasiunile inerente din noi, cum ar fi mânia sau pofta, acela primește înțelegerea; un om care prin mintea și prin rațiunea lui devine ferm convins de lucrurile cerești primește credința atotputernica; un om care s-a îmbunătățit în dragostea firească pentru oameni, care s-a eliberat complet de iubirea de sine, acela primește darul tămăduirii...”

Iarăși, respingerea de către primii mistici creștini a imaginației stă într-un contrast evident cu abordările ulterioare din Biserica: „Imaginația este fructul pasiunii, întipărirea unei imagini reprezentând ceva care este sau care pare să fie senzorial. Nici o închipuire nu poate fi deci acceptată în relația cu Dumnezeu, deoarece El depășește toată mintea”.

Deși folosește deseori o terminologie care poate părea ciudată cititorului modern, Sf. Maxim încearcă în continuare să-și definească proprii termeni: „Despre curăția mintii: Acea minte este curată, care, eliberată de ignorantă, este iluminată de lumina divina... Despre curăția sufletului: Acel suflet este curat, care, eliberat de pasiuni, se bucură pururi de iubirea divina... Despre curăția inimii: Acea inima este curată, cea care, oferind lui Dumnezeu mereu o minte fără forme și fără închipuiri, este gata să nu primească nimic altceva decât impresia care vine de la El, prin care El dorește să i se arate... Lipsa de pasiuni este o stare plină de pace a sufletului, prin care sufletul este cu anevoie mișcat spre rău.”

Sf. Isaac Sirul a pus un mare accent pe importanta tăcerii, înțelegând prin aceasta mai mult decât abținerea de la vorbit – o liniște adâncă a mintii cu rezultat în detașarea de lucrurile pământești. El reiterează de asemenea credința că ispitele sunt inevitabile și, dacă sunt întâmpinate cum se cuvine, ele reprezintă o treaptă pentru progresul duhovnicesc:

„Întâi de toate să ne străduim să ne abținem de la vorbit; apoi din această abținere va creste în noi ceva care ne va conduce la tăcerea însăși. Fie ca Dumnezeu să ne dea acest ceva, născut din această abținere. Dacă îmbrățișați această viață, nici nu vă pot spune câtă lumină vă va aduce.

„Când puneți într-un taler al balanței toată lucrările acestei vieți (viața unui monah sau a unui isihast) și în partea cealaltă tăcerea, veți găsi că aceasta din urmă o întrece pe prima… Cel care-și oprește buzele de la bârfe (de la a vorbi prea mult), acela își păzește inima de pasiuni. Cel care-și păzește inima de pasiuni îl vede pe Dumnezeu în fiece ceas…

„Ispita este foarte folositoare pentru om. Pentru că dacă ispita a fost folositoare pentru Pavel, atunci ‘fiecare glas va înceta și întreaga lume se va vădi vinovată înaintea lui Dumnezeu’ (Romani 3,19). Lucrătorii duhovnicești sunt ispitiți ca ei să adauge astfel la bogățiile lor; cei slabi, ca să se păzească de rău; cei care sunt adormiți, ca să se pregătească pentru trezire; cei care sunt departe, pentru a se apropia de Dumnezeu; cei care sunt din casa lui Dumnezeu (care locuiesc în casa Lui), ca să se sălășluiască cu El cu îndrăzneală.

„Un fiu care nu e încercat (cu greutățile) nu poate moșteni cum se cuvine bogățiile din casa tatălui sau. Deci Dumnezeu încearcă și apasă mai întâi, ca apoi să-și descopere darul harului. Slava Domnului, suntem conduși la dulceața sănătății prin leacuri amare!

„Nimeni nu petrece vremea instruirii fără durere; nimeni, atunci când bea otrava ispitelor, nu o găsește dulce. Fără acestea este imposibil să dobândim o constituție puternică (a sufletului). Dar iar zic, pentru a le înfrunta nu stă în puterea noastră. Cum poate lutul pieritor să reziste acțiunii apei dacă nu este întărit de focul ceresc? Dacă ne supunem jugului voii lui Dumnezeu și rugăciunii cu dorință de smerenie, atunci, cu răbdare, vom primi orice de la Domnul nostru Iisus Hristos.”

Sf. Isaac a avertizat că viața isihaștilor nu este o existentă pasivă, ci este plină de „lucrare” duhovnicească, adică rugăciuni, post, veghere, etc.:

„Feriți-vă de inactivitate, preaiubiților, căci aceasta ascunde moartea; lipsa activității îl aruncă pe monah în mâna vrășmașilor care vor să-l prindă. În ziua aceea Dumnezeu ne va pedepsi nu pentru psalmi sau pentru lipsa rugăciunii, ci pentru că nefăcând-le pe acestea am deschis ușa diavolilor. Când aceștia găsesc o cale să se strecoare, ei intră și închid ușa ochilor noștri. Apoi ne umplu în mod tiranic cu tot felul de necurății care vor aduce pedeapsa divină și cea mai grea munca.

„Astfel, pentru o mică lipsă a unui lucru care, pentru Hristos, este considerat de mare importantă, noi ne facem asemenea celor despre care stă scris: ‘Cine nu își supune voia sa lui Dumnezeu va cădea sub jugul dușmanului sau’. Să faceți deci în cămăruța voastră lucrarea hotărâtă cu înțelepciune de cei responsabili în Biserică, pe baza descoperirii Duhului în scopul păzirii vieții noastre; să priviți această lucrare ca pe un zid care vă păzește de cei care vor să ne prindă, indiferent de cât de mică vă pare acea lucrare. Ea pare neînsemnată numai celor nepricepuți, care nu iau seama la răul care vine prin toată aceasta. Pentru aceștia și începutul, și miezul zilei sunt de o libertate fără margini, care este mama pasiunilor. Este mai bine pentru cineva să se deprindă în a nu pierde acel lucru mic, căci altfel prin acea lipsă va face loc păcatului. Sfârșitul acelei libertăți nesăbuite este cea mai grea sclavie…”

Cinstea morală a monahului față de păcatele proprii este ferm poruncită de Sf. Isaac Sirul: „Cel care își urăște păcatele va înceta a le mai face, iar cel care și le mărturisește va afla iertare. Este însă imposibil pentru un om să fie izbăvit de obiceiul păcatului dacă nu-l urăște mai întâi, așa cum este imposibil să primească iertare înainte de a-și mărturisi greșelile; una este izvorul adevăratei smerenii, iar cealaltă izvorul regretului născut în inimă din rușine… Nu este păcat care să nu poată fi iertat, afară de păcatul de care nu te pocăiești…”

Abstinenta ascetică ca o pre-condiție a experienței mistice a fost învățată de Sf. Isaac Sirul: „Orice rugăciune care nu obosește trupul și nu umple inima de regrete este ca o stârpitura: astfel de rugăciune e fără suflet… Un trup satul de mâncare nu vede tainele lui Dumnezeu…

„Fiind încercat îndelung prin ispitiri, atât de la dreapta cât și de la stânga, după ce am avut multe ocazii să mă găsesc pe sine prin aceste două mijloace, după ce am îndurat nenumărate lovituri de la vrășmaș și am primit mult ajutor în ascuns, de-a lungul a multor ani am dobândit experiență și, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, am învățat următoarele:

„Temelia tuturor lucrurilor bune, scăparea sufletului din legăturile vrășmașului, calea care duce la lumină și la viață – toate acestea se cuprind în următoarele metode: adunarea sinelui și postul continuu; adică supunerea înțeleptei și simțitoarei reguli a abținerii de la mâncare, rămânerea într-un singur loc și gândul neîntrerupt la Dumnezeu.

„De la aceasta, supunerea simțurilor; de la aceasta, paza mintii; de la aceasta, îmblânzirea ferocelor pasiuni care vin în trup; de aici, pacea gândurilor; de aici, mișcarea luminoasă a gândurilor; de aici, râvna pentru lucrarea virtuților; de aici, gânduri înalte și delicate; de aici, lacrimi necontenite și amintirea morții; de aici, deplina curăție, îndepărtarea completă a oricărei visări care ispitește gândul; de aici, ascuțimea și pătrunderea; de aici, gândurile tainice și adânci pe care mintea le înțelege cu ajutorul cuvintelor divine, mișcări interioare în suflet, despărțirea și separarea lucrurilor duhovnicești care vin din puterile adevărate și a adevăratelor vedenii pe de-o parte, și a fantasmelor deșarte, pe de altă parte…

„Dacă le neglijează cineva pe acestea două, acela să știe nu numai că se va răni în toate despre care am vorbit, ci și că neglijând aceste două virtuți, va nărui temelia tuturor virtuților. Așa cum în cel care le păzește, acestea două sunt capul și începutul lucrării duhovnicești în suflet, calea și poarta către Hristos, așa și cel care le neglijează și nu le face este dus la patimile opuse, anume la umblarea dintr-un loc într-altul (nerămânerea locului) și lăcomia pântecelui. Acestea sunt începutul a tuturor celor opuse celor spuse mai devreme și nasc pasiuni în suflet.”

Două reguli simple pentru desăvârșirea duhovnicească, și totuși cât de greu de urmat! Sf. Isaac sugerează două lucruri atât de opuse firii omenești: rămânerea într-un singur loc și abținerea de la lăcomia pântecelui. O idee asupra disprețului față de confortul trupului și asupra puterii mintii față de trup se poate trage din următorul pasaj:

„Cei care sunt slabi și fără râvnă la începutul lucrării lor cad în deznădejde și confuzie nu numai prin astfel de atacuri, ci și printr-un vârtej de frunze, fiind făcuți să dea înapoi și să-și părăsească lucrarea la cea mai mică nevoie, cum ar fi foamea sau o mică boala. Lucrătorii adevărați și experimentați se abțin de la lăcomie, mâncând fructe și legume, chiar ierburi uscate, refuzând să mănânce orice înainte de ceasul stabilit și stând pe pământ în epuizare trupeasca. Ochii lor abia de vad din cauza nehrănirii trupului și, dacă din poftă sunt ispitiți să cedeze trupului, ei refuză să renunțe la biruință și să-și lase hotărârea lor fermă, alegând și dorind mai degrabă să poarte greutățile și să lucreze din dragoste pentru Dumnezeu decât să trăiască o viață trecătoare cu ușurătate.

„Când ispitele îi înconjoară, ei se bucură nespus și se desăvârșesc prin ele. Chiar în mijlocul celor mai grele munci, ei nu renunță la dragostea de Hristos, ci doresc să înfrunte atacurile cu curaj atât timp cât trăiesc, să nu dea înapoi, căci prin aceasta câștigă desăvârșirea…

„Lucrarea postului și a vegherii este începutul a toată râvna împotriva păcatului și a poftei, mai ales pentru cel care luptă împotriva unui păcat care este înăuntru. Această lucrare arată ura față de păcat și poftă la acel luptător al războiului nevăzut. Aproape toate pornirile slăbesc prin post.

„Următorul lucru care ajută în mod deosebit la lucrarea duhovnicească este vegherea în vremea nopții. Cel care le ține pe acestea două ca tovarăși de viață este prieten cu curăția. Lăcomia pântecelui și somnul prea mult, care îl slăbesc pe om și îl îndeamnă la pofta desfrâului, sunt începutul tuturor relelor; deci postul, vegherea și seriozitatea în slujirea lui Dumnezeu sunt calea sfântă a Domnului și temelia tuturor virtuților…

„Alege pentru tine o lucrare dulce, continua veghere în ceasul nopții, prin care toți părinții s-au mântuit de vechiul Adam și și-au înnoit mintea. În ceasurile acelea sufletul simte viața nemuritoare, simțurile sale sunt eliberate din întunericul pasiunilor și primește Duhul Sfânt…

„Să nu gândești, omule, că lucrarea unui monah cuprinde ceva mai mare ca vegherea de noapte… Nu căuta la monah, care ține vegherea cu înțelegere, ca la un om îmbrăcat în fire, căci această lucrare este cu adevărat una îngereasca… Sufletul care se luptă pentru această veghere angelică va avea ochii unui heruvim și cu ei va vedea și va contempla pururi vederi cerești…”

A fost specificată și nevoia de echilibru în exercițiile de închinare, fără de care omul devine prea frustrat („agitat”, după cum spune Sf. Isaac) în căutarea lui după neprihănire. El recunoaște că se găsesc putini mistici adevărați. El recomandă introspecțiunea pentru atingerea smereniei, căci cunoașterea de sine dobândită îl va păzi pe om de a-i judeca pe alții prea aspru, și asta dacă îi va judeca în vreun fel. Din nou, el accentuează recunoașterea sinceră și o perspectivă nouă asupra ispitei și a căderii:

„Slăbirea mădularelor (trupului) duce la agitația și lupta gândurilor. Lucrarea excesivă duce la lipsa de echilibru iar aceasta la agitație. Însă o agitație diferă de alta: una duce la atacul poftelor, alta la părăsirea locului liniștit al omului și la umblarea dintr-un loc într-altul.

„Lucrarea echilibrată, făcută cu răbdare, deși cu greutate, este de neprețuit. Slăbirea nevoinței în viața monahului înmulțește poftele păcatului, iar exagerarea ei duce la agitație…

„Din multe mii abia de găsești unul care să fi împlinit poruncile și tot ce e drept și să fi atins neprihănirea sufletului; din multe mii abia de găsești unul care cu mari străduințe pentru rugăciunea curată să fi găsit-o, să fi rupt legăturile acestei vieți și să fi dobândit acea taină, pentru că mulți nu au reușit să găsească rugăciunea curată, ci numai câțiva. Un om care să fi ajuns la taina care vine după ea și care e dincolo de ea, prin harul lui Dumnezeu, abia de poate fi găsit din multe generații…

„Unii încalcă legea iară și iară și își tămăduiesc sufletele prin pocăință, iar harul îi primește; fiecare ființă se schimbă de nenumărate ori și omul se schimbă în fiecare ceas. Un om cu mintea sănătoasă are multe ocazii ca să înțeleagă aceasta. Dar încercările lui, zi de zi, au puterea deosebită să-l facă înțelept în aceasta, dacă el ia aminte la el însuși cu sinceritate, astfel încât, printre altele, el se poate cerceta cu mintea și poate învăța despre schimbările sufletului sau care au loc zi de zi, cum se depărtează de smerenia și pacea lui și cade deodată în tulburare și despre pericolele care îl amenință în astfel de ceasuri.

„Fericitul Macarie, mișcat de marea sa grijă și preocupare pentru frații săi, a scris despre aceasta pentru zidirea și amintirea lor; el i-a sfătuit să nu cadă în deznădejde din cauza greutăților pe cale (sau a luptelor); pentru că aceste coborâșuri vin mereu chiar și la cei care au ajuns la neprihănire, la fel cum și aerul devine uneori mai rece. Aceste coborâșuri, opuse telului eforturilor lor, pot veni și fără lene sau nepurtare de grijă, ci din contră, atunci când ei lucrează potrivit cu ceea ce au realizat.”

Explicații sunt mai multe, cu un accent special pe renunțarea la fructele imaginației personale.

„Desăvârșirea întregului nostru progres constă din următoarele trei lucruri: pocăință, curăție și desăvârșire. Ce este pocăința? Lăsarea a tot ce a adus sau aduce durere. Ce este pe scurt curăția? O inimă plină de compasiune pentru fiecare ființă. Ce este desăvârșirea? Adâncul smereniei care înseamnă renunțarea la orice lucru vizibil și invizibil; prin vizibil, înțelegând toate lucrurile simțite; prin invizibil – toate creaturile lumii gândurilor…

„Pocăința este moartea înceată și completă față de orice. O inimă caldă este o inimă care arde pentru orice ființă, pentru oameni, păsări, animale, pentru diavoli și pentru toată zidirea…

„Tăcerea omoară simțurile din afară și aduce mișcările interioare la viață; contactele exterioare produc un efect opus, adică ele dau viață simțurilor exterioare și omoară mișcările interioare…

„Lucrarea intensă (activitatea duhovnicească, rugăciunea, etc.) dă naștere unei călduri foarte mari în inimă prin aprinderea gândurilor care vin noi în minte. Toată această lucrare și păzire ascut mintea prin căldura lor și îi dau viziune. Această căldură produsă de harul contemplației dă naștere șuvoiului de lacrimi. Lacrimile neîncetate liniștesc gândurile din suflet și curăță mintea, și cu o minte curată omul ajunge la vederea tainelor cerești. După aceasta mintea atinge descoperiri și icoane așa cum a văzut prorocul Ezechiel…”

Este evident că pentru acești primi sfinți creștini rugăciunea nu era întotdeauna o meditație tăcută, ci o experiență a sufletului, în care gesturile și poziția corpului simbolizau durerea sufletului față de păcat, etc.:

„Lacrimile, lovirea în cap în timpul rugăciunii, aruncarea la pământ duc căldura dulce a lacrimilor în inimă, și cu un extaz minunat inima strigă către Dumnezeu: ‘Sufletul meu însetează după Tine, Dumnezeul iubirii: Când voi veni și mă voi arata înaintea lui Dumnezeu?’… Acesta este Ierusalimul și împărăția lui Dumnezeu, ascunse în noi înșine potrivit cu cuvântul Domnului (Luca 17,21). Această regiune este norul slavei cerești în care intră numai cei curați cu inima, pentru a vedea fața Domnului lor.

„Să nu ne întristam când alunecam, ci atunci când ne întărim în aceasta. Chiar și cei desăvârșiți alunecă, dar să rămâi în aceeași cădere înseamnă moarte amara. Durerea pe care o avem pentru căderile noastre este socotită prin har ca o faptă curata. Cel care cade a doua oară, zicând că se va pocăi, nu este sincer cu Dumnezeu. Moartea îl lovește fără veste, nelăsând-i timp să facă lucrarea virtuții așa cum spera…

„Trebuie să înțelegem că în fiecare ceas din cele douăzeci și patru ale zilei și ale nopții avem nevoie de pocăință. Înțelesul cuvântului pocăință, așa cum am învățat din adevăratul sens al lucrurilor, este următorul: ea este o cerere nestrămutată către Dumnezeu, implorându-l să uite cele vechi; ea cuprinde însă și păzirea viitorului…

„Lipsa pasiunilor nu înseamnă să nu simți pasiunile, ci să nu le primești… Căci atunci când sufletul nu leagă prietenie cu pasiunile gândindu-se la ele, atunci, având mereu o altă preocupare, puterea pasiunilor nu poate ține simțirile duhovnicești în gheara ei.”

Semne ale extazului religios

Semnele fizice ale extazului religios sunt descrise într-un remarcabil fragment de Sf. Issac: „Dragostea pentru Dumnezeu este în mod firesc arzătoare și atunci când îl umple pe un om peste măsură, duce sufletul la extaz. Deci inima omului care are parte de aceasta nu o poate cuprinde și nici duce, însă trece printr-o extraordinară schimbare potrivit cu natura lui și cu natura dragostei care îl umple. Semnele ei simțitoare sunt următoarele:

„Fața omului devine bucuroasă iar trupul cald. Rușinea și teama îl părăsesc și el devine asemenea unului în extaz. Forța care îi ține mintea laolaltă se duce de la el și el devine ca unul care și-a ieșit din minți. O moarte groaznică este pentru el bucurie iar contemplarea cu mintea a lucrurilor cerești nu îi este niciodată întrerupta. Chiar dacă lipsește, el vorbește ca și cum ar fi prezent, deși e nevăzut. Cunoștința și vederea lui încetează de la sine și el nu-și mai simte mișcarea printre cele din jur. Chiar când face ceva, nu e conștient de asta căci mintea îi este adâncită în contemplare iar gândurile par să vorbească permanent cu altcineva.

„De această experiență duhovnicească au avut parte din vechime Apostolii și mucenicii. Primii au călătorit în lungul și de-a latul lumii, lucrând și suferind prigoane, iar ultimilor li s-au tăiat mâinile, picioarele, li s-a vărsat sângele ca apa dar, deși îndurau cele mai grele chinuri, nu și-au pierdut curajul și au îndurat toate cu răbdare; fiind înțelepți, ei era considerați nebuni. Alții au umblat prin pustie, prin munți, peșteri și adâncuri ale pământului, rămânând nerisipiți în mijlocul a toată risipa. Fie ca Domnul să ne dea o astfel de risipa!”

Nu există nici urmă din anti-intelectualismul misticilor mai noi la primii sfinți creștini. Din contră, ei chiar aveau un viu interes pentru teologie, care la urma urmelor, este „știința lui Dumnezeu”. Experiențele lor mistice (vedenii, extaze, etc.) prezentau puțin interes pentru ei, dar erau considerate ca un însoțitor natural în viața lor de închinare și slujire. Ei îl căutau pe Dumnezeu, însă nu ca pe o „experiență”, și acceptau experiențele ca pe un rezultat al harului divin.

Maxim Mărturisitorul (580-662) a accentuat necesitatea absolută a harului în viața mistică, asemenea tuturor celor dinaintea lui. El a integrat mistica în ansamblul teologiei creștine și majoritatea contemporanilor săi au scris despre mistică cu o atenție deosebită acordată aspectelor teologice.

Ulterior, cum ar fi în scrierile lui Simeon Noul Teolog (949-1022), accentul s-a schimbat oarecum. Deși numai cei care au experiențe mistice pot fi conducători ai Bisericii, mistica centrată pe Hristos despre care vorbește El era considerată mai degrabă o încununare firească a unei vieți contemplative în toată plinătatea ei decât un dar extraordinar.

Teologia catafatică și apofatică

Pentru studiul misticii în orice context, se face referire la o „cale a negării” și o „cale a afirmării”. Biserica Ortodoxă și-a afirmat poziția prin Grigore Palama și a încercat să păstreze un echilibru între cele două concepte încă de la început. În creștinismul răsăritean există o sinteză a ceva ce pare uneori ca o diferență de nereconciliat între Răsărit și Occident, sub aspectul opiniilor în ceea ce privește viața religioasă subiectiva.

Primii creștini au aparat cu orice preț transcendența lui Dumnezeu împotriva panteismului nestructurat în care degenerează mistica atât de ușor. Începând cu Grigore de Nyssa († 394), fratele mai tânăr al Sf. Vasile cel Mare, cele două tipuri de teologie s-au combinat armonios sub numele de teologii „apofatică” și „catafatică”. Acești oameni au susținut că este mai bine să gândești și să vorbești despre Dumnezeu mai degrabă în termeni negativi decât în termeni pozitivi. Teologia catafatică sau afirmațiile pozitive despre Dumnezeu, cum ar fi faptul că EL este drept, bun, înțelept, etc., îl poate face pe om să creadă că îl înțelege pe Dumnezeu, când de fapt El este de necunoscut în esența Lui.

Bărbații menționați mai sus au argumentat că finalitatea adevărului este slujită mai bine afirmând ce NU este Dumnezeu decât încercând în van să explici ce este. Ioan Damaschinul s-a exprimat astfel: „Că există Dumnezeu e evident, însă CE ESTE El ca esență și natură, acestea două sunt dincolo de înțelegerea și cunoașterea noastră”. În timp ce unii din misticii moderni au spus practic că Dumnezeu ESTE lumina din vedeniile lor, acest sfânt timpuriu menționat mai sus era foarte precaut să sublinieze ca orice lucru pe care noi în experimentam sau spunem cu privire la Dumnezeu vorbește „nu despre natură, ci despre lucrurile din jurul naturii”.

Afirmarea „pozitiva” a teologiei catafatice a trebuit să fie contrabalansată de teologia apofatică prin „calea negării”. Primii mistici creștini credeau că toate afirmațiile pozitive despre Dumnezeu erau adevărate „în măsura în care se făceau”, însă era imposibil să descrii adecvat natura divinității numai în acei termeni. Spre deosebire de „gânditorii pozitiviști” din ziua de azi, primii teologi și mistici ai Bisericii nu au ezitat să insiste pe necesitatea folosirii unei logici negative și a unui vocabular negativ cu privire la Dumnezeu.

Mistica în Biserica Catolică

În Occident, Biserica a trebuit să se ocupe cu alte probleme. Papa Grigore cel Mare (540-604) a fost ultimul mare scriitor privind viața contemplativă din Occident înainte de Evul Mediu. El a redus viața mistică la reculegere, introversiune și contemplare.

Reculegerea însemna retragerea mentală în sine și evitarea pentru un timp a „împrăștierii gândurilor” despre care se plângeau toți misticii. Introversiunea însemna aplecarea sufletului asupra propriei spiritualități și desprinderea atenției de partea materialistă a vieții. Contemplarea era starea mentală în care persoana se preocupa numai cu Creatorul.

Creștinii din Occident au scris puțin despre mistică până la începutul Evului Mediu, când au început să apară diferențe subtile față de gândirea timpurie răsăriteană.

Credința noastră Apologetică