Rugăciunile pentru morți

De ce se roagă ortodocșii pentru cei adormiți

Una din practicile ortodoxe cele mai atacate sau neînțelese de neoprotestanți este rugăciunea pentru morți. Aș dori să fac câteva clarificări în legătură cu acest subiect, așa cum l-am înțeles după ce l-am cercetat debarasat de prejudecățile pe care le aveam înainte.

Rugăciunea pentru cine?

Ortodocșii cred, asemenea altor creștini, că cei care au adormit în Hristos nu sunt cu adevărat morți, în sensul pe care lumea seculara îl dă acestui cuvânt. Nu numai că existenta lor nu încetează, dar ei sunt vii și conștienți de ei înșiși și de lumea de dincolo. Aceasta apare clar din multe texte ale Scripturii, în particular în pilda Domnului Iisus despre Lazăr și bogat.

Fără să cunoaștem multe amănunte despre viața celor care au trecut dincolo, putem afirma și crede că ei sunt vii, la fel ca noi, dar cu o viața în care prezența și suveranitatea lui Dumnezeu apare mult mai clară decât pentru noi. Din acest motiv, chiar și expresia „rugăciune pentru morți” este nepotrivită. Ar fi bine să ne referim mai degrabă la „rugăciunea pentru cei plecați dintre noi”.

Cultul morților?

O altă expresie care mi se pare nepotrivită este aceea de „cult al morților”. Ea creează falsa impresie că în Ortodoxie cultul creștin este înlocuit cu un fel de cult pentru morți. Nimic mai fals.

Ca și alte practici creștine, rugăciunea pentru cei plecați poate căpăta pentru unii o importanță disproporționată. Este adevărat că am cunoscut persoane care făceau din mersul la cimitir și din pomenile pentru morți preocupare centrala a vieții lor creștine. Aceasta este o greșeală nu mai mică decât a celor care iau alte aspecte ale vieții creștine și le ridica la un rang nepotrivit. Am întâlnit baptiști pentru care scopul principal al vieții era cunoașterea Scripturii. Oricât ar fi de importanta aceasta, ea devine un pericol și o capcana dacă nu este însoțită de trăirea învățăturii creștine. Scopul nostru este să-L cunoaștem pe Dumnezeu, să-I facem voia, să creștem în asemănarea cu El – ceea ce ortodocșii numesc îndumnezeire sau theosis. Nu exclud posibilitatea ca un creștin să aibă o vocație deosebita sau un rol aparte ca mădular al lui Hristos, dar telul rămâne același și Hristos trebuie să fie în centrul vieții, mai presus de Biblie, de evanghelizare sau de rugăciunea pentru cei plecați.

„Cultul morților” evocă și imaginea unei magii sau chemări a morților, practică pe care Biserica nu numai că nu o acceptă, dar o respinge viguros și o condamnă ca pe un obicei păgân, care încalcă în mod grosolan Scriptura.

Expresii ca „rugăciunea pentru morți” sau „cultul morților” sunt expresii pe care le putem încărca cu diferite conținuturi semantice. Dacă aud pe cineva folosind aceste expresii, problema nu este să-l condamn, ci să aflu ce înțelege el prin ele. Experiența mea este că în practica comună, ortodocșii le dau acestor expresii un conținut corect, cu anumite regretabile excepții, care nu sunt definitorii pentru Ortodoxie.

Pot schimba prin rugăciune destinația veșnică a unui suflet?

Mântuirea depinde în mod esențial de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, de lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos și de credința exprimată prin fapte a omului. A crede că putem schimba destinul veșnic al unuia care L-a urât pe Dumnezeu ar fi o mare greșeală, pe care ortodocșii nu o fac.

Mai mult decât atât, ortodocșii nu acceptă doctrina romano-catolică a purgatoriului. Purgatoriul a fost conceput de creștinii latini din cauza înclinației lor de a vedea destinul omului în termeni pur juridici. Ei cred că anumite păcate nerezolvate și-ar găsi ispășirea în purgatoriu. Biserica Ortodoxă vede destinul omului mai puțin ca o sentință juridică, ci mai mult ca o realitate existențială. Dragostea lui Dumnezeu este suficientă și nu necesită o administrare a unei justiții impersonale pentru completarea mântuirii.

Acestea fiind zise, se poate însă observa că sufletele de dincolo, indiferent de starea în care se află, sunt totuși în așteptarea judecății universale. Un suflet aflat într-o asemenea așteptare se poate afla într-o stare de pace, de odihnă, dar și de neliniște. Cum mă voi simți când toate faptele mele, bune sau rele, vor fi descoperite? Recunoscând că nu cunoaștem răspunsul la aceste întrebări, putem totuși constata că dragostea față de frate, copil, părinte sau prieten mă îndeamnă să mă rog pentru pacea și odihna sufletului lui, chiar dacă nu cunosc în detaliu rezultatul rugăciunii mele. Cu alte cuvinte, cu toate că rugăciunile nu pot schimba destinația, ele pot schimba starea de așteptare a celui plecat. Exista argumente pentru această poziție.

Pe ce ne bazăm?

Pentru un ortodox, Tradiția Bisericii este un argument cu o foarte mare greutate. Chiar dacă nu au același respect pentru Tradiție, protestanții nu pot respinge automat o practică existentă de veacuri în Biserică. Așa cum am arătat într-un alt articol, o concepție corectă despre Biserică și istoria ei duce în mod natural la aprecierea practicilor pe care creștinii le-au avut de sute sau mii de ani. Doar ideea că noi, cei de azi, suntem mai deștepți și mai avansați duce la o respingere automată a Tradiției.

Exemple de rugăciuni pentru cei plecați apare apar în cărțile Macabeilor. Aceste cărți sunt uneori numite apocrife, dar este important de observat că ele erau tratate la începutul Bisericii ca fiind parte din Scriptură. Noul Testament face multiple referiri la texte din scrierile apocrife, ceea ce dovedește autoritatea de care se bucurau în epoca apostolică. Biserica Ortodoxă și cea Catolică continuă să le dea și astăzi respectul cuvenit.

Un exemplu ușor trecut cu vederea apare și în Noul Testament. Fără a avea o enunțare explicită a acestei învățături, putem deduce din acest exemplu că ea era practicată. Este vorba de un text pe care mulți teologi îl înțeleg ca un exemplu de rugăciune pentru morți.

În 2 Timotei 1:16-18 găsim această rugăciune a Apostolului Pavel (versiunea Cornilescu):

Domnul să-și verse îndurarea peste casa lui Onisifor; căci de multe ori m-a mângâiat și nu i-a fost rușine de lanțul meu. Nu numai atât, dar, când a fost în Roma, m-a căutat cu multă grijă și m-a găsit. Dea Domnul să capete îndurare de la Domnul „în ziua aceea”. Tu știi foarte bine cât ajutor mi-a dat el în Efes.

În 2 Timotei 4:19, la încheierea epistolei, Pavel scrie:

Spune sănătate Priscilei și lui Aquila, și casei lui Onisifor.

Putem face următoarele constatări:

Pavel cere să se transmită urări de sănătate unor persoane. În cazul lui Onisifor, urările sunt făcute doar casei, familiei lui. În timp ce urările pentru diferite persoane se referă la o stare prezentă (sănătate!), pentru Onisifor rugăciunea este doar pentru „ziua aceea”.

Putem deduce de aici, printr-o interpretare directă și naturală, că Onisifor nu mai era în această viață în momentul scrierii epistolei. Altfel, de ce le-ar ura Pavel sănătate Priscilei, lui Aquila și familiei lui Onisifor, dar nu și lui Onisifor însuși? Fiind trecut în veșnicie, Pavel se roagă pentru îndurarea Domnului pentru el „în ziua aceea”.

Dacă Pavel a făcut această rugăciune, de ce nu am putea să o facem și noi pentru cineva drag care a plecat dintre noi? Dacă dragostea ne îndeamnă să o facem și Biblia ne dă exemple în acest sens, atunci ce ne oprește? Probabil singurul motiv este că noi, cei crescuți în biserici neoprotestante am fost învățați să nu facem o astfel de rugăciune. Acesta e un exemplu în care „datina baptistă” a înlocuit Scriptura și Tradiția de secole a Bisericii.

De ce ne rugăm pentru morți?

Există un singur răspuns la această întrebare: din dragoste.

Experiența mea este că această practica este ușor respinsa de cei care nu au pe cineva foarte iubit trecut dincolo, dar ușor acceptata de cei care au pierdut pe cineva drag. Am constatat aceeași atitudine în ceea ce privește alte învățături. De exemplu, mulți dintre cei care sunt sănătoși sau nu au bolnavi în familie susțin cu ușurință că rugăciunea pentru vindecare (practicata și în Biserica Ortodoxă ca o taină) este nescripturală. Cu sfială, ei se roagă cel mult „să se facă voia Domnului”. Când însă li se îmbolnăvește cineva drag, atitudinea lor se schimba. De exemplu, am cunoscut baptiști care, potrivit învățăturii baptiste, nu credea în ungerea cu untdelemn (Taina Sfântului Maslu, în Biserica Ortodoxă). Când însă copilul lor a căzut grav bolnav, după câteva zile de ezitare, l-au luat și au mers cu el la „frații penticostali” ca să-i facă acolo ungerea cu untdelemn pentru vindecare. Dragostea ne îndeamnă să ne rugăm intens și cu multă speranță pentru însănătoșirea copilului, fratelui sau mamei.

O vorba înțeleaptă prinde foarte bine esența acestei atitudini: „În tranșee nu exista atei.” Lovindu-ne însă de realitățile dure ale vieții și morții, devenim mult mai flexibili și mai înțelegători. Strigătul sufletului către Dumnezeu, pentru viață, sănătate, pâine sau odihna celui plecat dintre noi este o reacție cât se poate de naturală, nu doar o superstiție născută din neputință, așa cum cred ateii.

Închei cu un citat din C.S. Lewis, considerat de mulți ca fiind cel mai mare scriitor și eseist creștin protestant din secolul douăzeci. În cartea sa „Scrisori către Malcolm: Despre rugăciune”, el scrie:

„Sigur că mă rog pentru morți. Acțiunea este atât de spontană și inevitabilă că numai un argument teologic foarte convingător ar putea să mă oprească. Nu știu cum ar supraviețui celelalte rugăciuni ale mele, dacă cele pentru morți ar fi interzise. La vârsta noastră, majoritatea celor pe care i-am iubit sunt morți. Ce fel de relație aș mai avea cu Dumnezeu dacă mi s-ar interzice să-i pomenesc înaintea Lui pe cei pe care i-am iubit cel mai mult?”

Credința noastră Apologetică