Teologia Bisericii Ortodoxe

În ce crede și ce învață Biserica Ortodoxă

Trăind într-o țară majoritar ortodoxă și asimilând Ortodoxia cu românismul și cu ceea ce vedem în jurul nostru, uneori ne scapă ce este de fapt Ortodoxia și care este învățătura ei de credință. Care este, deci, învățătura și în ce crede Biserica Ortodoxă?

Sfânta Tradiție

Biserica Ortodoxă se consideră a fi singura biserică sfântă, catholică (plenară) și apostolică înființată de Hristos și Apostolii săi. În primii ani ai Bisericii, o mare parte din ceea ce le-a fost transmis credincioșilor a fost sub forma unor învățături orale. Într-o perioadă foarte scurtă de timp au fost stabilite tradiții sau predanii care să consolideze aceste învățături. Biserica Ortodoxă este foarte atentă cu păstrarea acestor tradiții. Când apar întrebări de credință sau concepte noi, Biserica se raportează întotdeauna la credința inițială. Ortodocșii văd Biblia ca pe o colecție de texte inspirate care au ieșit din această Tradiție, și nu invers, iar alegerile făcute în alcătuirea Noului Testament ca provenind din comparația cu credința deja stabilită. Biblia este o componentă foarte importantă a Tradiției, dar nu singura componentă.

De asemenea, Biserica Ortodoxă recunoaște dezvoltarea treptată în articularea învățăturilor de credință. Cu toate acestea, ea nu crede că Adevărul se schimbă și, prin urmare, își susține întotdeauna convingerile anterioare, mergând până la ceea ce crede a fi învățăturile directe ale Apostolilor. De asemenea, Biserica înțelege că nu totul este perfect lămurit; prin urmare, acceptă întotdeauna o cantitate corectă de argumente pe anumite probleme, argumente despre anumite puncte, ca pe ceva ce va fi mereu prezent în cadrul Bisericii. Această dezbatere este cea care, în timp, lămurește adevărul. Biserica vede aceasta ca fiind acțiunea Duhului Sfânt în istorie, pentru manifestarea adevărului către om.

Biserica este de neclintit în susținerea învățăturilor ei dogmatice, dar nu insistă asupra acelor probleme de credință care nu au fost definite în mod specific. Ortodocșii cred că întotdeauna e loc pentru taină atunci când vorbim despre Dumnezeu. Persoanele pot avea teologoumena (opinii teologice personale), atât timp cât acestea nu contravin învățăturii ortodoxe oficiale. Uneori, diferiți Sfinți Părinți au opinii contradictorii cu privire la o anumită chestiune, iar acolo unde nu există un consens, individul este liber să-și urmeze conștiința.

Tradiția include Crezul de la Niceea, hotărârile celor șapte sinoade ecumenice, scrierile Părinților Bisericii, precum și canoane, cărți și icoane liturgice etc. În apărarea tradiției sale extra-scripturale, Biserica îl citează pe Sfântul Apostol Pavel: „Deci, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (2 Tesaloniceni 2:15). Biserica Ortodoxă crede, de asemenea, că Duhul Sfânt lucrează în istorie pentru a manifesta adevărul Bisericii și că El dă în vileag falsurile pentru ca Adevărul să fie recunoscut mai deplin.

Consensul Părinților

Ortodoxia interpretează adevărul pe baza a trei martori: consensul Sfinților Părinți ai Bisericii; învățătura continuă a Duhului Sfânt care călăuzește viața Bisericii și practica Bisericii (inclusiv ascetismul, Liturghia, imnografia și iconografia).

Consensul Bisericii de-a lungul timpului definește catolicitatea ei - ceea ce este crezut în orice moment de întreaga Biserică. Sfântul Vincențiu de Lérins scrie în Commonitoria sa (434 d.Hr.) că învățătura Bisericii, asemenea corpului uman, se dezvoltă de-a lungul timpului, păstrând în același timp identitatea sa originală: „În Biserica Ortodoxă, trebuie avută grijă să păstrăm credința care a fost crezută peste tot, întotdeauna, de către toți.” Cei care nu sunt de acord cu acel consens nu sunt acceptați ca „Părinți” adevărați. Toate conceptele teologice trebuie să fie de acord cu acest consens. Chiar și cei considerați a fi „Părinți” autentici pot avea unele opinii teologice care nu sunt împărtășite de toți, dar nu sunt considerate eretice. Unii Sfinți Părinți au făcut chiar declarații care au fost definite ulterior drept eretice, dar greșelile lor nu le anulează poziția de autoritate (erezia este un păcat de mândrie; eroarea neintenționată nu face pe cineva să fie eretic, ci doar refuzul de a accepta o dogmă care a fost definită de Biserică). Astfel, un creștin ortodox nu este obligat să fie de acord cu fiecare părere a fiecărui Părinte, ci mai degrabă cu consensul Părinților, și doar cu privire la chestiunile despre care Biserica este dogmatică.

Unii dintre cei mai mari teologi din istoria Bisericii provin din secolul al IV-lea, inclusiv Părinții Capadocieni și cei Trei Ierarhi. Cu toate acestea, ortodocșii nu consideră „epoca patristică” ca fiind un lucru din trecut, ci ea continuă într-o succesiune neîntreruptă de învățători îmbunătățiți (adică Sfinții, în special cei care ne-au lăsat scrierile teologice) de la Apostoli până în zilele noastre.

Scriptura

Multe grupări creștine abordează Biblia și interpretarea ei ca fiind autoritatea unică pentru stabilirea credinței lor despre lume și mântuire. Din punct de vedere ortodox, Biblia reprezintă acele texte aprobate de Biserică în scopul de a transmite cele mai importante părți din ceea ce credea deja. De la început, Biserica a acceptat traducerea Septuaginta a Vechiului Testament, în timp ce textele Noului Testament au fost adresate membrilor sau congregațiilor Bisericii care existau deja. Aceste texte nu au fost considerate universal canonice până când Biserica nu le-a verificat, acceptat și confirmat în anul 368 d.Hr.

Grecii, având un limbaj sofisticat și filosofic, au înțeles întotdeauna că anumite secțiuni ale Scripturii, conținând în același timp lecții morale și un adevăr complex, nu trebuie neapărat interpretate literal. De asemenea, ortodocșii înțeleg că un anumit pasaj poate fi interpretat simultan pe mai multe niveluri. Cu toate acestea, interpretarea nu este o chestiune de opinie personală (2 Petru 1:20). Din acest motiv, ortodocșii apelează la consensul Sfinților Părinți ca la un ghid de încredere pentru interpretarea corectă a Scripturii.

Biserica Ortodoxă este foarte biblică. O mare parte din slujbele religioase este alcătuită fie din fragmente din Scripturi (Psalmi, lecturi), fie din trimiteri la pasaje sau teme scripturale (imnografia conținută în Octoih, Triod, Penticostar, etc.). Psalmii sunt citiți în decursul unei săptămâni (de două ori în Postul Mare). Tot Noul Testament (cu excepția cărții Apocalipsei) este citit pe parcursul anului, la care se adaugă numeroase pasaje din Vechiul Testament la Vecernie (slujba de seară) și la alte slujbe.

Cartea Evangheliei este considerată a fi o icoană a lui Hristos și este așezată într-o poziție de cinste pe Sfânta Masă (altar). Cartea Evangheliei nu este niciodată îmbrăcată în piele (pielea unui animal mort), deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este considerat a fi dătător de viață. În mod tradițional, Evanghelia este îmbrăcată cu aur sau pânză.

Creștinii ortodocși sunt încurajați să citească și să studieze Biblia zilnic, în special folosind scrierile Sfinților Părinți pentru îndrumare.

Dumnezeu și Sfânta Treime

Creștinii ortodocși cred într-un singur Dumnezeu care este triunic: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, „de o ființă și nedespărțit”. Sfânta Treime înseamnă trei Persoane divine, „neamestecate” și separate (ipostasuri), care împărtășesc o singură esență divină (ousia); necreate, imaterial și veșnice. Tatăl este sursa veșnică a Dumnezeirii, din care Fiul este născut veșnic și, de asemenea, de la care Duhul Sfânt purcede veșnic. Esența lui Dumnezeu este dincolo de înțelegerea omului și nu poate fi definită sau abordată de înțelegerea umană.

Hristologia

Creștinii ortodocși cred că Cuvântul lui Dumnezeu întrupat este o persoană cu două naturi, atât deplin divină, cât și deplin umană, Dumnezeu desăvârșit (τέλειος Θεός) și om desăvârșit (τέλειος άνθρωπος). De-a lungul veacurilor, acest lucru a fost un subiect de dispută între grupările schismatice (heterodoxe) și corpul principal al Bisericii. Hristos a avut o fire dumnezeiască și o fire omenească. A avut un corp omenesc, o minte omenească și un duh omenesc din cauza căruia a putut fi ispitit și care l-a făcut să sufere la fel ca noi. În felul acesta, spunem că Dumnezeu a suferit și a murit în trupul lui Iisus, deși natura divină în sine este netrecătoare și nemuritoare.

Creștinii ortodocși cred că Iisus din Nazaret este Mesia cel promis evreilor, Dumnezeul lui Israel venit să fie alături de poporul Său, Mântuitorul neamului omenesc care mântuiește lumea de păcat și de efectele acestuia, descoperirea de sine a Dumnezeului de nepătruns și Fiul pre-veșnic născut din Tatăl înaintea de veacuri: „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl.” El s-a născut ca Dumnezeu mai înainte de vremuri, fără a avea o mamă, și s-a născut ca om în istorie, fără a avea un tată.

Creștinii ortodocși cred în vânzarea, judecarea, răstignirea, îngroparea și învierea lui Iisus Hristos, că El a înviat cu adevărat din morți în a treia zi după răstignirea Sa. Sărbătoarea Învierii lui Hristos, numită Paști (la plural) este cea mai mare sărbătoare a Bisericii.

Păcatul

Abordarea ortodoxă a păcatului și modul în care este tratat acesta evită „legalismul” occidental. Respectarea strictă a regulilor, fără ca inima să fie în ea, nu ajută un credincios la mântuire. Păcatul nu este atât încălcarea unei legi divine, cât orice comportament care „ratează ținta”, adică nu reușește să atingă obiectivul superior de conformare naturii lui Dumnezeu.

Astfel, în tradiția ortodoxă păcatul nu este privit ca o pată a sufletului care trebuie ștearsă, ci mai degrabă ca o boală sau o ratare în atingerea scopului vieții adevărate, împlinirea planului lui Dumnezeu și trăirea unei vieți ca și chip al lui Dumnezeu. Prin urmare, păcatul nu înseamnă doar vinovăție pentru încălcarea unei porunci, ci pornirea de a deveni altceva decât ceea ce suntem. Deoarece experiența fiecăruia este unică, învingerea obiceiurilor păcătoase necesită atenție și corectare individuală. Scopul final al acestui proces mântuitor este îndumnezeirea, reflectarea chipului lui Dumnezeu prin transformarea după asemănarea lui Hristos, în viață, comportament și gândire.

O practică tradițională este aceea de a avea un duhovnic – un ghid duhovnicesc căruia îi mărturisești păcatele și care tratează păcatul în mod individual. Un duhovnic matur din punct de vedere spiritual va ști cum și când trebuie să aplice strictețe în tratarea păcatului și când să aplice mila.

Păcatul originar

În Ortodoxie, Dumnezeu l-a creat pe om perfect, cu liber arbitru, și i-a dat o direcție de urmat. Omul (Adam) și Femeia (Eva) au ales să nu îl asculte pe Dumnezeu, mâncând din pomul Cunoașterii Binelui și Răului, schimbând astfel modul de viață „perfect” al Omului cu un mod de viață „defect” sau „căzut”. Această natură căzută și tot ce a decurs din ea este rezultatul „păcatului originar”. Toată omenirea participă la păcatul lui Adam pentru că la fel ca el, și ei sunt oameni și merg pe calea lui. Unirea omenirii cu dumnezeirea în Iisus Hristos a restabilit, în persoana lui Hristos, modul de viață al omenirii, astfel încât cei care sunt în El să poată participa la această reînnoire a modului desăvârșit de viață, să fie mântuiți de păcate și de moarte și fie uniți cu Dumnezeu în îndumnezeire. Păcatul originar este curățat prin botez sau, în cazul Maicii Domnului, în momentul în care Hristos a luat formă în ea.

Această poziție diferă de doctrina romano-catolică a păcatului originar, moștenită de apuseni de la Fericitul Augustin, în sensul că Omul nu este privit ca vinovat în mod inerent de păcatul săvârșit de Adam, văzut ca fiind capul și reprezentantul legal al rasei umane. Potrivit ortodocșilor, omenirea a moștenit consecințele acelui păcat, nu și vinovăția. Diferența provine din interpretarea lui Augustin a unei traduceri latine a versetului de la Romani 5:12, ca însemnând că prin Adam toți oamenii au păcătuit, în timp ce citirea ortodoxă în limba greacă înseamnă că toată omenirea păcătuiește din cauza moștenirii firii căzute a lui Adam. Biserica Ortodoxă nu învață că toți sunt născuți vinovați și care merită damnarea, iar doctrinele protestante, cum ar fi predestinarea, care provin din teoria augustiniană a păcatului originar și sunt deosebit de proeminente în tradițiile luterane și calviniste, nu fac parte din credința ortodoxă.

Iadul

Biserica Ortodoxă învață că atât cei aleși, cât și cei căzuți vin înaintea lui Dumnezeu după moarte și că cei aleși se bucură de această prezență ca lumină și odihnă, în timp ce cei căzuți o trăiesc ca pe un întuneric și un chin. Această idee e susținută de Scriptură și de tradiția patristică. Iadul nu este nici absența lui Dumnezeu, nici separarea ontologică a sufletului omului de prezența lui Dumnezeu, ci mai degrabă opusul – Raiul și Iadul sunt prezența divină pe deplin manifestă, resimțită fie într-un mod plăcut ca pace și bucurie, fie într-un mod neplăcut, ca rușine și vină, în funcție de starea duhovnicească și pregătirea omului.

Mântuirea

Părtășia întreruptă cu Dumnezeu

Creștinii ortodocși consideră că omul a fost creat inițial în comuniune cu Dumnezeu, dar printr-o acțiune contrară propriei sale naturi (care este înclinată în mod natural spre o părtășie cu Dumnezeu), omul a stricat această părtășie. Din cauza refuzului omului de a împlini „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” din interiorul său, stricăciunea și boala păcatului a cărei consecință este moartea au intrat în modul de existență al omului. Dar când Iisus a venit în lume, El era Om desăvârșit și Dumnezeu desăvârșit, unit în ipostasul dumnezeiesc al Logosului, a doua persoană a Sfintei Treimi. Prin îmbrăcarea de către El a naturii umane, firea umană a fost refăcută, permițând ființelor umane împlinirea creației prin participarea la dumnezeire prin intrarea în Iisus Hristos.

Mântuirea sau „a fi mântuit”, prin urmare, se referă la acest proces de a fi salvat de la moarte și stricăciune și Iad. Biserica Ortodoxă consideră că învățăturile și practicile sale reprezintă adevărata cale de participare la darurile lui Dumnezeu. Ortodocșii cred că o persoană nu poate face nimic pentru a căpăta mântuirea. Aceasta este un dar de la Dumnezeu. Totuși, acest dar trebuie acceptat de către credincios, întrucât Dumnezeu nu îl impune omenirii. Omul este liber să respingă darul mântuirii oferit continuu de Dumnezeu. Pentru a fi mântuit, omul trebuie să lucreze împreună cu Dumnezeu într-o sinergie prin care întreaga sa ființă, inclusiv voința, efortul și acțiunile sale, sunt perfect conforme și unite cu dumnezeiescul.

Întruparea Domnului

Înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu, „soarta” omului când murea, din cauza căderii lui Adam, era aceea de a fi despărțit de Dumnezeu. Pentru că omul și-a denaturat modul de viață prin acțiuni împotriva a ceea ce îi era firesc – neascultând astfel de Dumnezeu – omenirea s-a plasat pe sine într-o postură teribilă și fără ieșire. Dumnezeu a ridicat însă natura căzută a omului, pentru a-și uni natura divină cu natura noastră umană. Aceasta a realizat-o prin Întruparea celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi, care și-a asumat natura umană, devenind astfel om, păstrându-și în același timp natura dumnezeiască proprie. Este fundamental pentru creștinii ortodocși să-l accepte pe Hristos atât ca Dumnezeu, cât și ca Om, ambele naturi desăvârșite. Acesta e singurul mod de a scăpa de iadul despărțirii de Dumnezeu. Întruparea unește umanitatea cu dumnezeirea. Creștinii ortodocși cred că datorită acestei Întrupări, totul este diferit. După cum a spus-o Sfântul Vasile, „trebuie să ne străduim să devenim mici dumnezei în interiorul lui Dumnezeu, mici hristoși în Iisus Hristos”. Cu alte cuvinte, creștinii ortodocși trebuie să caute desăvârșirea în toate lucrurile din viața lor și să se străduiască să dobândească virtutea dumnezeiască. Dumnezeu, prin asumarea firii umane, îi permite omului să participe la dumnezeire. Creștinii ortodocși nu cred că pot deveni zei în sensul păgân al cuvântului, cu mai degrabă că pot participa la energiile dumnezeiești ale lui Dumnezeu fără pierderea particularității personale. Oamenii, prin urmare, devin prin har ceea ce Dumnezeu este prin natură.

Învierea

Învierea lui Hristos este evenimentul central din anul liturgic al Bisericii Ortodoxe și este înțeleasă în termeni literari ca un eveniment istoric real. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost răstignit și a murit, a coborât în Iad, a mântuit toate sufletele ținute acolo din cauza păcatului inițial al omului; și apoi, pentru că Iadul nu a putut să-l țină pe Dumnezeul infinit, s-a ridicat din morți, mântuind astfel întreaga omenire. Prin aceste evenimente, El a eliberat omenirea din legăturile Iadului și apoi a revenit la viață ca om și Dumnezeu. Faptul că fiecare om în parte poate participa la această nemurire, care ar fi fost imposibilă fără Înviere, este făgăduința de căpătâi a lui Dumnezeu în Noul său Legământ cu omenirea, conform învățăturii ortodoxe.

Fiecare zi din anul bisericesc ortodox face trimitere directă sau indirectă la Înviere. Fiecare duminică de peste an este dedicată sărbătorii Învierii; din acest motiv, credincioșii ortodocși nu îngenunchează și nu se pleacă duminica.

Îndumnezeirea

Scopul final al creștinului ortodox este îndumnezeirea sau a conformarea și unirea intimă cu Dumnezeu. Aceasta este uneori exprimată prin „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se facă dumnezeu”. Unii dintre sfinți au dobândit în această viață o măsură a acestui proces. Individul care atinge îndumnezeirea nu își dă seama de aceasta, întrucât smerenia îl ferește de mândrie. Prin urmare, mântuirea nu este doar o scăparea din robia morții, ci o intrare în viața în Hristos, aici și acum.

Reînnoirea noetică - terapie duhovnicească

Un concept central în Ortodoxie este nous (tradus în mod tipic prin „minte” sau „înțelegere”), facultatea de atenție sau de conștientizare aperceptivă și relațională care este centrul, inima sau spiritul persoanei. Nous este ochiul sau sufletul persoanei. Nous este înțelegerea logică și intuitivă. Nous-ul omenirii s-a strict prin păcatul și căderea lui Adam și această conștiință deteriorată a primit-o apoi fiecare om prin naștere.

Nous trebuie să fie vindecată și hrănită prin iluminare dumnezeiască. În gândirea ortodoxă, Biserica oferă o terapie pentru durere, suferință și căutarea valorii în viață. Creștinismul ortodox este vindecător sau terapeutic și lucrează în fiecare individ pentru a-și învinge patimile (gândurile rele, trecutul, dependențele).

Maica Domnului

Există multe tradiții legate de Pururea-Fecioara Maria, Maica Domnului, Născătoarea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu, toate importante din punct de vedere teologic. Creștinii ortodocși cred că ea a fost și a rămas fecioară înainte și după nașterea lui Hristos. Multe dintre credințele Bisericii cu privire la Maica Domnului sunt reflectate în textul apocrif „Nașterea Mariei”, care nu a fost inclus în Scriptură, dar este considerat a fi corect în descrierea evenimentelor. La vârsta de trei ani, Maria a fost dusă pentru a sluji în templu. Zaharia, la acea vreme Mare Preot al Templului evreiesc din Ierusalim, a făcut un lucru extraordinar și a purtat-o pe Maria în Sfânta Sfintelor ca semn al importanței ei – că ea va deveni chivotul în care Dumnezeu va căpăta formă. La vârsta de doisprezece ani, ei i s-a cerut să renunțe la rolul ei și să se căsătorească, însă a dorit să rămână pentru totdeauna fecioară dedicată lui Dumnezeu. Astfel, s-a hotărât căsătoria cu o rudă apropiată, Iosif, un unchi sau un văr, un bărbat mai în vârstă, văduv, care avea să aibă grijă de ea și să-i permită să-și păstreze fecioria. Când a venit vremea, ea s-a supus voii lui Dumnezeu și i-a permis lui Hristos să ia formă în ea. Cât a trăit, ea nu a săvârșit niciun păcat; totuși, ortodocșii nu acceptă doctrina romano-catolică a Imaculatei Concepții (zămislirea fără de păcat a Mariei). Maria a fost supusă păcatului originar așa cum îl înțeleg ortodocșii, însă a trăit o viață fără de păcat. În teologia Bisericii Ortodoxe, este foarte important să înțelegem că Hristos, chiar din momentul zămislirii, a fost pe deplin Dumnezeu și pe deplin om. De aceea, creștinii ortodocși o numesc pe Maria Theotokos – Născătoare de Dumnezeu, ea fiind cea mai mare dintre toți oamenii care au trăit vreodată (cu excepția lui Iisus Hristos). Termenul „Theotokos” are o importanță teologică uriașă pentru creștinii ortodocși, întrucât a fost în centrul dezbaterilor hristologice din secolele al IV-lea și al V-lea.

După ce și-a fost îndeplinit marele ei rol, Biserica crede că Maria a rămas fecioară, continuând să slujească lui Dumnezeu. A călătorit mult cu Fiul ei și a fost prezentă atât la Patimile Sale de pe Cruce, cât și la Înălțarea Sa la cer. Se crede că a trăit până la vârsta de șaptezeci de ani și i-a chemat pe toți Apostolii înainte de a muri. A fost înmormântată, iar apoi trupul ei a fost luat la cer. Totuși, spre deosebire de Biserica Romano-Catolică, această credință nu face parte din dogma statuată de Biserică, iar ziua respectivă este numită Adormirea Maicii Domnului, și nu Înălțarea Maicii Domnului.

Moaște și sfinți

În Biserica Ortodoxă, sfânt este cel ce este acum în Ceruri, indiferent dacă este recunoscut ca atare aici pe pământ sau nu. Există o slujbă în Biserica Ortodoxă prin care un sfânt este recunoscut formal ca atare, numită canonizare. Totuși, aceasta nu „face” pe nimeni sfânt, ci doar îi conferă un loc în calendarul creștin, cu slujbele aferente în cinstea sa. De obicei, canonizarea are loc după ce credincioșii au început deja să venereze un sfânt. Există numeroase venerări locale ale unor sfinți care nu au fost încă recunoscuți ca atare de întreaga Biserică Ortodoxă.

Un element puternic în favoarea canonizării poate fi starea „minunată” a rămășițelor pământești (moaște), deși aceasta nu este considerată suficientă. În unele țări ortodoxe, se obișnuiește refolosirea mormintelor după trei-cinci ani, din cauza spațiului limitat. Oasele sunt spălate respectuos și așezate într-un osuar, adesea cu numele persoanei scrise pe craniu. Uneori, când este deschis mormântul, trupul emană un miros plăcut, ceea ce dezvăluie sfințenia persoanei. Alteori, trupul este găsit nestricat și fără miros greu, în ciuda faptului că nu a fost îmbălsămat (ortodocșii nu îmbălsămează morții) și că a fost înmormântat de mult timp.

Pentru ortodocși, trupul și sufletul împreună alcătuiesc persoana și de aceea, la final, trupul și sufletul vor fi reunite; prin urmare, trupul unui sfânt poartă și el sfințenia sufletului sfântului.

Ortodocșii venerează sfinți și le cer să se roage pentru ei, considerându-i frați și surori în Hristos. Sfinții sunt venerați și iubiți și li se cere mijlocire pentru mântuire, dar nu li se dă închinarea acordată lui Dumnezeu, pentru că sfințenia lor vine de la Dumnezeu. Moaștele sfinților pot fi atinse pentru mutare sau procesiune numai de către preoți, însă credincioșii le sărută pentru a arăta dragoste și cinstire. Fiecare altar de biserică conține moaște, de obicei de mucenic. Interiorul bisericii este zugrăvit cu icoanele sfinților.

Biserica Ortodoxă vede botezul, atât pentru prunci, cât și pentru adulți, ca momentul în care persoana intră „în Hristos”. Celui botezat i se dă un nume nou, întotdeauna numele unui sfânt. La fel ca la zilele de naștere, ortodocșii sărbătoresc ziua sfântului al cărui nume îl poartă (onomastica).

Credința noastră Apologetică