Înmormântarea și pomenirea celor adormiți

Slujba înmormântării și pomenirea celor adormiți în Biserica Ortodoxă

Pr. Eugen Drăgoi

1. Înmormântarea

Biserica Ortodoxă ne învață că moartea este despărțirea sufletului de trup. Sfânta Scriptura (Biblia) arată că atunci când „omul merge la lăcașul său de veci”, trupul trebuie „să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Eclesiastul 12,5-7). Bogat sau sărac, rege sau rob, înțelept ori analfabet, toți părăsim această viață într-o zi și ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morți cu cei vii nu încetează, ci ea se menține prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaților, păstrând comuniunea de iubire și nădăjduind în învierea tuturor la sfârșitul veacurilor.

Când un creștin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută întrucât apar păreri și tradiții locale în legătură cu datinile ce înconjoară ceremonia înmormântării.

Pentru a evita atât confuziile, dar și superstițiile și datinile fără sens ori care nu au nici o legătură cu credința creștină ortodoxă, am consemnat cele ce urmează, încercând astfel să sprijinim familia decedatului.

Nu ne vom ocupa aici de problemele social-administrative care angajează alte instituții (oficiul stării civile, medicul specialist în eliberarea documentului de constatare a decesului, administrația cimitirului etc.), ci numai aspectele în care Biserica și slujitorii săi sunt implicați.

Povățuirile au mai mult caracter practic, întrucât nu ne-am propus aici o abordare teologică a morții.

Ce trebuie să facem?

Moartea unui dintre creștini este, firește, prilej de îndurerare și întristare. Când se întâmplă decesul, familia trebuie să anunțe preotul parohiei din care face parte decedatul, solicitând toate informațiile necesare. Preotul este cea mai autorizată persoană la care membrii familiei trebuie să apeleze. Astfel și preotul își ia măsurile cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire și înmormântare. De la biserică se vor solicita doliul, un sfeșnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumânare mare de ceară curată în formă de colac), o cruce (de obicei din ceară), o icoană. De asemenea, se fixează cu preotul data și ora înmormântării și orele potrivite pentru slujbele de seară premergătoare înmormântării (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, „pentru a vesti și celorlalți membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veșniciei, îndemnându-i să se roage pentru acesta”.

Trupul mortului este spălat cu apă curată, care amintește de apa botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi și curate (închipuind veșmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecății) și este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor).

Pe piept i se pune o icoană sfințită (pentru a arăta că respectivul creștin își dă duhul întru Hristos) și lângă mâinile care stau încrucișate pe piept (dreapta peste stânga), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujește.

Trupul e acoperit apoi cu o pânză albă, arătând că răposatul se afla sub acoperământul lui Hristos.

La capătul mortului se așează sfeșnicul în care rudele și cunoscuții care vin la înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurtă „Dumnezeu să-l/s-o ierte!”

Atât lumânările care se aprind în sfeșnic ori se țin în mâini de către cei prezenți, în timpul slujbei, cât și toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creștinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de Apoi. Lumânarea este și călăuza sufletului pe calea spre veșnicie, risipind întunericul morții și apropiindu-se de Hristos care a spus: „Eu sunt lumina vieții: cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12).

Deasupra ușii de la intrarea în casă se așează o pânză de doliu (neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.

De reținut:

- Nu este potrivit și nici îngăduit ca pe icoana ori pe trupul mortului să se așeze bani. Cei care doresc să sprijine bănește familia îndoliată pot să o facă punând banii pe o tavă care se poate așeza lângă sicriu ori în altă parte a casei.

- Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile ori un an. În semn de întristare, bărbații nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 de zile. Hainele de ceremonie ale celorlalți trebuie să evite culorile vii, țipătoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.

- De la moarte până la înmormântare salutăm pe membrii familiei (când mergem la casa celui decedat ori când plecăm de acolo, precum și la biserică, cu ocazia slujbei înmormântării) cu cuvintele „Dumnezeu să-l/s-o ierte!”

- Același este salutul cu care ne adresăm și cunoscuților sau străinilor pe care-i găsim adunați lângă trupul răposatului.

- Aceste cuvinte de salut înlocuiesc pe cele de bună dimineața, bună ziua etc. care nu se folosesc în astfel de momente.

2. Priveghere și Stâlpi (Cina)

În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă după-amiaza, pentru a săvârși slujba „Stâlpilor” sau Cina. Această slujbă este o rugăciune scurtă (numită bisericește panahidă) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părți din cele patru Evanghelii.

Pentru aceasta, se pregătesc din vreme cădelnița sau cățuia în care se aprinde cărbune și se pune tămâie, precum și o colivă (de obicei din fructe, cozonac, biscuiți etc.), un pahar cu vin și mâncare, pe care preotul le va binecuvânta la vreme.

Coliva făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc e grâul. Ea este totodată o expresie materială a credinței noastre în nemurire și înviere, fiind făcută din boabe de grâu pe care Domnul Însuși le-a înfățișat ca simboluri ale învierii trupurilor: „După cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ și să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învie apoi întru nestricăciune” (I Corinteni 15,36). Dulciurile și ingredientele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pomeniți, ori dulceața vieții celei veșnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.

În timpul cât preotul săvârșește slujba, arde și toiagul așezat pe pieptul mortului.

De reținut:

- Unii credincioși pregătesc tămâia cu care se va tămâia decedatul în obiecte improvizate (linguri, căni, farfurii, cutii de conserve etc.), ceea ce nu numai că este inestetic și nepractic, dar constituie și o lipsă de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situații, este indicat să se cumpere de la biserică o cățuie (obiect destinat pregătirii tămâii și tămâierii) sau să se confecționeze un astfel de obiect, cu deosebita grijă, de un meseriaș priceput.

- Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tămâia să se folosească drept „foc” sau „jar” spirt, hârtie, capete de lumânare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum și miros neplăcut, anihilând mirosul aromat al tămâii și afectând respirația celor prezenți. Cel mai potrivit este să se procure cărbune special pentru cădelniță și cățuie.

- În timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenți păstrează liniștea și o atitudine serioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbește, nu se fac gesturi, nu se râde. De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie să-și impună o reținere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu tulbura rânduiala slujbei.

- Dacă în ziua respectiva este zi de post, mâncarea trebuie să fie de post, asemenea și alimentele folosite la alcătuirea colivei. Pentru a nu greși, este bine să ne uităm în calendarul bisericesc, întrucât sunt și perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce.

- După plecarea preotului este bine, dacă se face priveghere de toată noaptea, să se citească de credincioșii mai evlavioși, din Sfintele Evanghelii și Psaltirea.

- Nu se fumează, nu se fac glume, nu se râde, nu se spun povești, ci se păstrează o atitudine solemnă.

- Unii credincioși, în situația când decedatul nu s-a spovedit și nu s-a împărtășit sau nu i s-a aprins lumânarea atunci când și-a dat sufletul, solicită preotului la ectenie (rugăciunea de pomenire) să adauge „mort nespovedit, neîmpărtășit și fără lumânare”. Într-adevăr, Biserica ne învață că „trecerea cuiva din viață fără spovedanie și fără grijanie (adică ultima împărtășire, înainte de a-și da sufletul) este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci și un mare păcat pentru cei ai lui, rămași în viață, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija”. Dincolo de aceste situații, în cazul când moartea s-a produs accidental, iar decedatul când era în viață se spovedea și se împărtășea, catehismul ortodox îngăduie ca atunci când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morți, numele lor să fie însoțit de arătarea „mort neîmpărtășit și nespovedit”, iar uneori și „fără lumânare”.

3. Ritualul înmormântării

În ziua și la ora stabilită de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele pregătesc tămâia și oferă preotului și cântărețului câte o lumânare aprinsă.

După slujba ce se oficiază la casa decedatului (ori la capelă sau casa mortuară), se organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeași până la cimitir.

Convoiul mortuar se aranjează astfel: în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusă la căpătâiul mortului); urmează cei ce poartă coliva și vinul, pomul cu darurile ce să împart săracilor (simbol al vieții și al morții, închipuind raiul în care se dorește a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (dacă sunt), purtătorii de sfeșnice, cântărețul și preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului și ceilalți participanți.

Pe drum până la biserică și apoi până la cimitir, se cântă „Sfinte Dumnezeule” funebru de către cor sau credincioși, sub conducerea cântărețului.

Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viața și activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul zice în dreptul sicriului ectenia pentru morți.

De reținut:

- Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci când decedatul este scos din casă pentru înmormântare este păgân și reprezintă menținerea unei superstiții care denotă ignoranță.

- Fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradiția ortodoxă, care n-a admis cântarea instrumentală în cult. De multe ori, astfel de formații cântă piese muzicale populare, romanțe, marșuri, care sunt în total dezacord cu sobrietatea evenimentului înmormântării. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicită și puținul respect ce-l poartă celor decedați. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitată cu desăvârșire angajarea unei fanfare la înmormântare.

- În timpul slujbei la biserică se va păstra aceeași atmosferă de liniște și de reculegere.

- Celor prezenți li se împart lumânări aprinse (uneori însoțite de o batistă, o pânză albă sau un prosop, precum și un covrig, un măr sau un colăcel etc.) pentru sufletul celui răposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună „Dumnezeu să-l ierte” sau “Bogdaproste!” (cuvânt slav, încetățenit la noi, dar care înseamnă tot „Dumnezeu să-l ierte!”). Aceste formule înlocuiesc pe cea obișnuită de „mulțumesc” ori franțuzismul „merçi” care nu se folosesc în asemenea ocazii.

- Unii credincioși atenționează persoanele însărcinate cu oferirea lumânărilor, adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea și rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondată. Oferirea și primirea lumânării aprinse reprezintă credința comună în „Lumina-Hristos” care călăuzește sufletul decedatului pe calea veșniciei. Cu atât mai mult, rudele apropiate sunt chemate să se adaugă celor ce mărturisesc această credința și să poarte în mâini simbolul „luminii celei neapuse”.

- La sfârșitul slujbei, membrii familiei și ceilalți credincioși sărută icoana aflată pe pieptul mortului, iar cei mai apropiați ca rudenie, mâna ori fața mortului, aceasta reprezentând sărutarea cea de pe urmă. Gestul acesta, semnul iertării și al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel care pleacă dintre noi, se face în perfectă ordine și liniște, întrucât ne aflăm în biserică și nu trebuie perturbată atmosfera slujbei de înmormântare.

- Practica de a lipi pe crucea din mâna mortului o monedă este păgână și trebuie abandonată. Cu acest ban se credea că morții plătesc luntrașului Caron trecerea peste Styx (fluviu infernului). A pune un ban pe Sfânta Cruce reprezintă o impietate și perpetuarea unei superstiții pe care un creștin ortodox nu o poate întreține.

- Când preotul citește rugăciunea de dezlegare, unii credincioși, nefiind atenți la sensul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în biserică, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roagă astfel: „Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău (numele) de păcatul sufletesc și trupesc”, iar a doua rugăciune: „Și-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezlegându-l și de legătura pusă în orice chip asupra lui, cu care el însuși din mânie sau din altă pricină s-a legat pe sine...”. Este limpede că preotul nu se roagă pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor.

- Coliva, vinul, colacul și capetele se vor aduce în biserică unde rămân pe parcursul slujbei înmormântării. În colivă, colac și în capete se aprind lumânări, arzând tot timpul slujbei.

- Coroanele și pomul rămân la ușa bisericii.

- Bărbații vor intra în lăcașul sfintei biserici cu capul descoperit.

- La căpătâiul celui decedat se așează unul sau două sfeșnice, în care cei prezenți aprind lumânări.

- La organizarea convoiului funebru se obișnuiește ca, lângă cruce, cineva să poarte fotografia îndoliată a celui decedat sau icoana cu Sfântul numelui.

- Atunci când se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credincioși desemnați din vreme așează sub carul mortuar ori înaintea acestuia bucăți de pânză albă numite poduri. Ele reprezintă „vămile văzduhului”, peste care trebuie să treacă sufletul celui decedat, în ascensiunea sa spre tronul de judecată al lui Dumnezeu. Tot acum se împart daruri de pomană și bani celor săraci, spre pomenirea celui răposat.

- Dacă vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu, etc.) dorește să țină un cuvânt la catafalcul celui decedat, trebuie să ia legătura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.

- Pentru economia de timp a celor prezenți (unele rude sunt venite de la mari depărtări) și pentru faptul că un cortegiu funerar nu trebuie să fie un prilej de fală ori de paradă, este indicat să se evite plimbările lungi cu acest prilej, alegându-se drumul cel mai scurt spre cimitir.

- Există și o altă înțelegere greșită în legătură cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserică și de acolo la cimitir. Toți știu că cel decedat se duce „pe drumul fără întoarcere”. Această expresie înseamnă în fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă. Mulți însă consideră că expresia „drum fără întoarcere” ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe același drum. De aici, o serie întreagă de complicații, încercându-se itinerarii greoaie, care consumă timpul și supun pe cei îndoliați la parcurgerea pe jos a unor distanțe mari, accentuându-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situații, cei care se ocupă cu organizarea ceremonialului este bine să se sfătuiască, în prealabil, cu preotul.

- Dăinuie pe alocuri și superstiția că în prima zi a săptămânii - luni - nu este bine să se facă înmormântare („pentru că e începutul săptămânii și ar muri toți din casă”). Firește că o atare „credință” este falsă și nu trebuie luată în considerare, înmormântarea putându-se să se facă în orice zi a săptămânii.

4. La cimitir

După încheierea slujbei prohodului din biserică se pornește, în aceeași procesiune, către cimitir. Pe marginea gropii, preotul rostește ultima ectenie și se cântă „Veșnica pomenire”. Înainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut să-și ia ultimul rămas bun, pot s-o facă acum, sărutând icoana de pe pieptul celui decedat, și, după caz, mâna acestuia. Preotul apoi săvârșește tot ritualul de îngropare (varsă untdelemn și vin peste cel decedat, pecetluiește groapa) și binecuvântează coliva și darurile care se împart la cimitir.

De reținut:

- Icoana de pe pieptul mortului se ia de către rude și se duce acasă, ea folosindu-se, de regulă, și la pomenirea de patruzeci de zile (panaghia). De asemenea - deși nu este obligatoriu - și toiagul poate fi luat acasă și aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.

- Acum se scoate - de către rude - piedica de la picioarele mortului care se lasă în sicriu.

- Florile care au fost puse în sicriu este potrivit să se strângă și, după acoperirea mormântului, să fie așezate deasupra, ele amintind de frumusețea raiului.

- Pomul (ramura de copac) împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat înaintea cortegiului mortuar, se înfige la mormânt lângă cruce, după ce a fost golit de bunătățile din el, care se dau de pomană.

- Tot acum se împart, pentru sufletele răposatului diferite daruri. De preferat ca această milostenie să se îndrepte către străinii nevoiași.

- În unele zone există obiceiul ca, după astuparea mormântului, să se dea „peste groapă”, de pomană, o plapumă ori o pătură, perne, o căldare cu apă, o găină vie etc. Toate acestea ar putea fi interpretate ca milostenie pentru sufletul celui răposat, însă gestul nu are nici o rezonanță sau încărcătură religioasă.

- Familia, și așa încercată de durere. nu trebuie să facă excese în ceea ce privește pregătirea de înmormântare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat în prilej de fală sau într-o întrecere de a face pregătiri cât mai complexe și cât mai scumpe. Trebuie păstrată măsura în tot ceea ce facem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat decât de mese îmbelșugate și daruri costisitoare. Nu coșciugul scump, nici multele coroane sau jerbe ori mâncărurile rafinate și abundente trebuie să preocupe familia, ci rugăciunea profundă de care are nevoie sufletul decedatului, căci se pregătește de întâlnirea cu Dumnezeu. Cel mai potrivit este, în astfel de situații, să se facă milostenii din alimente și haine către creștinii care trăiesc o viață grea în azilurile de bătrâni, orfanilor, văduvelor, caselor de copii, într-un cuvânt străinilor care chiar au nevoie și se bucură de o haină ori de o farfurie cu mâncare.

5. Pomenirea după înmormântare

Familia celui decedat cheamă la masă, după înmormântare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuți și, îndeosebi pe cei care au ajutat la pregătirile de înhumare.

După oficierea slujbei și binecuvântarea darurilor de mâncare și băutură, cei prezenți sunt datori să mănânce cu cuviință și cu rugăciune în gând pentru cel decedat. Nu se vorbește fără rost, nu se fac glume, nu se râde și nu se mănâncă sau se bea ca la nuntă. În loc de „noroc!” sau altă urare, atunci când se gustă din pahar, se zice „Dumnezeu să-l/s-o ierte”, iar când se primește un vas, îmbrăcăminte de pomană, nu se zice „Mulțumesc”, ci „Dumnezeu să primească!”.

Obiceiul de a vărsa vin din pahar la pomană trebuie să dispară. Cine varsă vin pe covoare dovedește nu numai că se ține de obiceiuri păgâne, dar este lipsit de bunăcuviință, murdărind fără rost covorul ori altceva acasă sau la biserică.

Când cineva pleacă beat de la pomană, a păcătuit atât acela, cât și cel care i-a dat băutură peste măsură.

Milostenia cea mai primită este cea făcută celor lipsiți, infirmilor, bolnavilor, bătrânilor neajutorați, celor care nu pot munci, familiilor nevoiașe cu mulți copii, celor abandonați în casele sau leagănele de copii.

Când decedatul face parte dintr-o familie fără posibilități materiale, este potrivit ca rudele să apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii și va angaja comitetul parohial, obținând cele necesare din donațiile credincioșilor. Astfel, familia nu se va simți umilită, întrucât a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul și credincioșii au posibilitatea de a împlini porunca dragostei creștine care trebuie vădită prin fapte concrete, în astfel de situații.

De reținut:

- În unele zone, cei care se întorc de la înmormântare, întrucât urmează să ia parte la masă, sunt așteptați de gazdă cu apă de spălat pe mâini. Acolo s-a încetățenit obiceiul ca cei ce se spală să nu se șteargă, pentru că „nu se șterge”. Firește că această practică este lipsită de sens. Ea, probabil, ține de o anumită strategie a familiei care cu greu poate oferi mai multe prosoape de șters atunci când cei poftiți la masă sunt în număr mare.

- Trebuie avut în vedere faptul că, dacă ziua de pomenire cade în post, toate mâncărurile trebuie să fie de post. Prin aceasta se dovedește păstrarea credinței autentice, iar pe de altă parte rugăciunea conjugată cu postul este mai puternică. Se mai aud uneori voci care spun că ar trebui să se facă și mâncare de dulce, pentru că „mortului nu-i plăcea mâncarea de post”. Aceasta este o viziune îngustă asupra relației pe care noi, cei vii, o păstrăm cu cei decedați, prin rugăciune și prin post. Mortul nu mănâncă, nu bea, pentru că sufletul lui este imaterial, iar „Împărăția lui Dumnezeu (spune Sf. Apostol Pavel) nu este mâncare și băutură”.

- Se cuvine deci a păstra și respecta rânduiala Bisericii, apelând permanent la sfatul competent al preotului.

6. Pomenirile de după înmormântare

Biserica învață că viața omului nu se sfârșește odată cu moartea trupului. De aceea, creștinii nu-și uită morții după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei și de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morților în Biserica Ortodoxă sunt:

- La 3 zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în cinstea Sfintei Treimi și a Învierii din morți a Mântuitorului a treia zi.

- La 9 zile după moarte, „ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele 9 cete îngerești și în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului Raiul pe care ne rugăm să-l moștenească și morții noștri”.

- La 40 de zile (sau șase săptămâni), în amintirea Înălțării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, „pentru că tot așa să se înalțe și sufletul răposatului la cer”.

- La trei, șase și nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi.

- La un an, după exemplul creștinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morții mucenilor și a sfinților, ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo.

- În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creației.

De reținut:

- Spre a nu greși în privința pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura în prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data și ora săvârșirii pomenirii.

- De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales marțea, joia și sâmbăta.

Atenție!

Nu se fac parastase în următoare zile și perioade din cursul anului:

a) Duminicile de peste an, pentru că duminica amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, nu de întristare.

b) În cele douăsprezece zile dintre Nașterea și Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puțin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paști și Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria praznicului cel mare al Învierii.

c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâia din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.

d) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei.

e) La praznicele împărătești sau sărbători mari.

- În timpul Postului Mare nu se face parastas în zilele de rând (luni, marți, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obișnuită sau deplină.

- Este de dorit ca pomenirile să fie legate de Sfânta Liturghie, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morți. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel puțin la 40 de zile, la un an și la șapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze Sfintei Liturghii.

- La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie și nici recomandat să se adaugă „la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, șapte ani, etc.”. Cărțile de cult nu prevăd așa ceva și nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic, ca și cum i-am spune Mântuitorului despre ce soroc e vorba.

- La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană și un colac. Din colac preotul va scoate părticica pe care o va așeza pe icoană și din care va împărți spre gustare rudelor decedatului.

- Referitor la darurile care se dau de pomană, se obișnuiește ca, la 40 de zile și un an, să se dea diferite lucruri și mai ales îmbrăcăminte și încălțăminte, obiecte de uz casnic, , dar nu ne oprește nimeni să dăm oricând și orice pentru cel răposat. Există obiceiul să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare și linguri sau furculițe: șase, douăsprezece, douăzeci și patru. Rânduielile bisericești nu prevăd nimic în această privință și fiecare poate da cât crede de cuviință, numărul acestora neavând nici o influență asupra stării sufletești a celui răposat.

- Familia trebuie să aibă grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putință în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l pomenească la toate Sfintele Liturghii pe care le săvârșește.

- În fiecare din sâmbetele Postului Mare, pentru cei decedați după sărbătoarea Sfintei Învieri din anul precedent, rudele „poartă capetele”, adică fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducând la biserică prescuri (capete), colivă și vin. Preotul, cu acest prilej, săvârșește slujba parastasului.

- Obiceiul, practicat în unele părți de țară, de a se deshuma morții la șapte ani și a se reînhuma cu slujbă specială, nu există în Biserica Ortodoxă. Oricum, slujba care se face atunci nu e cea a înmormântării, ci a parastasului.

- Contrar unei păreri răspândite în popor, se poate face colivă de grâu fiert și în perioada dintre Sfintele Paști și pogorârea Sfântului Duh.

- Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor răposați, este bine ca slujba să se facă în comun și nu separat, căci cu cât rugăciunea are un caracter colectiv, cu atât este mai puternică.

- La aceste zile de pomenire individuală a celor răposați, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morților, și anume: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului de sec de carne sau a Înfricoșatei Judecăți, numită și Moșii de Iarnă și sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moșii de Vară, la care tradiția a adăugat Moșii de Toamnă (între 26 octombrie și 8 noiembrie), ziua de șase august, Paștele Blajinilor (luni și marți după Duminica Tomei) și Joia Înălțării, în special pentru eroi, ca și ziua hramului bisericii.

7. Alte rânduieli și povățuiri

- Lumânările folosite la slujbele de înmormântare și de pomenire a morților sunt o jertfă și, ca orice ofrandă adusă lui Dumnezeu, trebuie să fie curată. De aceea, creștinii trebuie să evite procurarea și folosirea lumânărilor artizanale, întrucât în majoritatea covârșitoare a cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul păstrat de Biserică, folosindu-se în ele deșeuri petrolifere și diverși înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios și toxic. În același timp, mulți dintre cei ce fabrică în clandestinitate acele lumânări sunt necredincioși. De aceea, amintind și faptul că fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credincioșii au datoria să folosească numai lumânări de la pangarele parohiale, întrucât sunt produse la atelierele Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu și în condiții care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfă.

- Pentru pruncii morți până la vârsta de șapte ani, pentru diaconi și preoți de mir, precum și pentru arhierei și călugări, slujba înmormântării este diferită.

- Pentru toți decedații care se îngroapă în Săptămâna Luminată (între Sfintele Pasti și Duminica Tomei), slujba înmormântării se face după o rânduială anume

- Celor care urmează a fi incinerați (adică li se ard trupurile la crematoriu) nu li se săvârșește nici slujba înmormântării și nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morți, rânduite de Biserică.

- Celor care s-au sinucis cu buna știință și în deplinătatea facultăților mintale nu li se săvârșește nici o slujbă și sunt îngropați la marginea cimitirului.

- Pentru sinucigașii ieșiți din minți, se săvârșește slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul și nu se țin cuvântări.

- Crucea de la mormânt care se „ridică”, de regulă după pomenirea de 40 de zile ori la un an de la moarte, înlocuind pe cea de lemn, se sfințește la cimitir de către preot printr-o slujbă anume. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas cu apă curată, busuioc, lumânări, tămâie, o colivă și puțin vin. Unii credincioși acoperă crucea cu o pânză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasmă, pânza aceea fiind dată apoi de pomană. Obiceiul este profan și se practică la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori plăci comemorative. Așadar, prezența pânzei nu este necesară.

- Mormintele trebuie îngrijite de rudele decedatului în permanență (nu numai la anumite zile de pomenire a morților). În legătură cu aceasta, să luăm aminte că unii creștini se silesc a face din morminte adevărate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani mulți pentru marmură, pentru feronerie și grilaje de lux, dar se uită milostenia care trebuie să fie grija de căpătâi pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanțurilor nichelate, încorsetați în adevărate cutii de beton și mozaic. De multe ori, lângă aceste morminte se află altele pline de bălării și de negrija noastră. Creștinește este ca și mormintele vecine, chiar dacă nu aparțin familiei, să ne preocupe, curățindu-le de buruieni fiindcă responsabilii lor direcți au uitat de cei morți sau le neglijează cu vinovăție.

- La pomenirea de șapte ani nu se dezgroapă osemintele, după cum se practică în unele regiuni, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposați nu trebuie deranjată, cu atât mai mult cu cât preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: „Se pecetluiește mormântul acesta până la a doua venire a Domnului”.

În ceea ce privește alte datini, obiceiuri, tradiții și practici locale (în măsura în care Biserica le acceptă), trebuie să se ia legătura cu preotul local.

Ca buni creștini, trebuie să separăm și să eliminăm obiceiurile și datinile omenești care nu au legătură cu adevărata învățătură și tradiție a Bisericii. Pentru luminare, o discuție cu preotul local ne poate lămuri ce trebuie făcut la înmormântarea unui creștin, ce este superstiție și ce nu este necesar.

Credința noastră Apologetică