Războiul văzut

Forțe social-politice atacă Biserica și pe creștini

Mircea Platon

De la un timp încoace, nouă, ortodocșilor români, ni se tot cere să fim „toleranți”. Să ne iubim vrăjmașii. Să „întoarcem și celălalt obraz”. Puzderie de activiști ideologici și religioși, predicatori mânați din sulfuroase ascunzișuri ne pândesc fiecare gând, ne opresc la fiecare pas și, împroșcând-ne cu saliva neobrăzării lor, ne strigă în urechi: „Aveți grijă! Fiți toleranți, fiți civilizați! Dialogați, dialogați - în mod democratic!”

Mulțime de talk-show-uri și de mese rotunde inutile și interminabile pulverizează adevăruri învățându-ne un singur lucru: acela că nu poți fi sigur pe nimic. Acela că nu trebuie să acționezi, pentru că nu știi prea bine motivele. Trebuie să șovăi, să-ți pui întrebări. Să întrebi și pe alții și să aștepți un răspuns care, poate, nu va veni niciodată. Conștiința ta nu poate fi „una”, a ta, ci trebuie să fie alcătuită din conștiințele tuturor (panpsihism și panenpsihism). Nu mai ești o „persoană”, ci un „puzzle”, o însumare de informații, de tendințe, a căror extremă labilitate (datorată manipulării prin mass-media) paralizează orice inițiativă, orice intenție de a te exterioriza faptic.

Translatat și în domeniul vieții religioase, acest spirit anarhic a făcut ca trupul văzut al Bisericii (cerul și mirenii) să nu mai fie sigur pe nimic. Legitimitatea temeiurilor și eficienta mijloacelor folosite în mod tradițional de Ortodoxie sunt puse la îndoială. Dezorientați și intimidați, toți par a da înapoi de la împlinirea sacrei misiuni încredințate prin botez sau hirotonire: mântuirea lor și a celorlalți. Biserica a abandonat aproape întreg spectrul social și se îndeletnicește, prin cei mai destoinici și mai îmbunătățiți dintre „atleții duhovnicești”, doar cu „războiul nevăzut”. Departe, în munți.

S-a uitat că Biserica e Triumfătoare în ceruri dar că aici, pe pământ, ea e Luptătoare. S-a uitat că ea trebuie să fie însuflețită de duh apologetic și misionar. S-a uitat că ea are de apărat niște valori, un Adevăr și că nu poate lăsa ca vorbele Mântuitorului să fie întoarse împotriva Lui Însuși (așa cum fac toți pseudo-creștinii ecumeniști și „toleranți” din zilele noastre). S-a uitat, în sfârșit, că ea are de dus, pe lângă „războiul nevăzut”, și un neîndurător război văzut. Ce e acela?

Credința se apără și se afirmă

Este războiul pornit de Mântuitorul împotriva satanei prin întrupare. Este războiul dus de Iisus atunci când, făcându-și un bici din funii, i-a alungat pe vânzătorii evrei din templu, răsturnând tejghelele zarafilor și strigând: „Scris este: «Casa mea să fie casă de rugăciune». Voi însă ați făcut din ea o peșteră de tâlhari”. Este porunca, adresată Apostolilor, de a fi severi cu ereticii: „Dacă nici de Biserică nu ascultă, să prețuiască în fața ta cât păgânul și vameșul” (Mt. 18:17). Este războiul pe care ne îndreptățeau Sfinții Apostoli să-l ducem atunci când scriau: Dacă vine cineva la voi fără să aducă această învățătură (a lui Hristos), nu-l primiți în casă și nu-i spuneți bun-venit. Cine-i spune bun-venit ia parte la faptele lui rele”. (II In. 1:10); „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă poruncim, fraților, să vă feriți de orice frate care umblă fără căpătâi și nu trăiește după datina ce ați primit-o de la noi”. (II Tes. 3:6) și „Dar, chiar de noi înșine, sau un înger din cer v-ar predica altă evanghelie decât aceea pe care v-am predicat-o noi, afurisit să fie”. (Gal. 1:9).

Principiile și îndreptățirea „războiului văzut” le găsim și în rândurile Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel: „Cârmuitorii doar nu sunt de temut pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Vrei să nu-ți fie teamă de autoritate? Fă bine și vei avea laudă din partea ei, căci nu degeaba poartă sabia: ea este servitorul lui Dumnezeu, însărcinat cu pedepsirea răufăcătorului” (Rom. 13:3-4).

Războiul văzut este cel pe care, urmându-L pe Hristos, îl propovăduiau Sfântul Ambrozie (care scrie: „Nu a sluji ca ostaș e un păcat, ci a sluji ca ostaș în vederea prăzii” și „Bărbăția, care la vreme de război apără tara de barbari, ori la vreme de pace pe cei slabi sau pe ai săi de tâlhari, este plină de dreptate”) și Sfântul Vasile Cel Mare (care scria, vorbind despre creștinii din vechime: „Înaintașii noștri n-au privit vărsarea de sânge făptuită în război drept ucidere, socotind că cei care se luptă pentru virtute și pentru credință se cuvine să fie apărați de orice vină”).

Războiul văzut este războiul pe care l-a dus marele împărat Teodosie atunci când a declarat creștinismul religie de stat și a interzis păgânilor, cu desăvârșire, ceremonialele serviciului lor religios public și casnic (anul 393 dH). Este războiul purtat de împărații Bizanțului (Valentinian al III-lea, Iustinian etc) care au dărâmat monumentele cultului păgân și care pedepseau strașnic trecerea de la Ortodoxie la o altă religie.

Războiul văzut este războiul în care s-au avântat, pentru două sute de ani, cruciații occidentali în încercarea lor de a-i izgoni în pustiuri pe necredincioșii agareni și de a recuceri Sfântul Mormânt, este războiul necontenit purtat în apărarea Crucii de Stefan Cel Mare și Sfânt, este grandioasa legislație – inspirată de nomocanoanele bizantine și de vechile pravile românești – a voievozilor Vasile Lupu și Matei Basarab (care, în bună măsură, ar trebui reactualizată, măcar în ceea ce privește furtul, erezia și sodomia), este, în fine, furtunoasa revărsare politică și intelectuală a tineretului creștin-naționalist din România anilor interbelici.

Pe vrăjmașii Bisericii nu-i putem ierta

Războiul văzut este războiul dus împotriva răului de toți cei care au înțeles, până acum, că bătălia pentru a ne mântui din mrejele celui viclean nu este numai o bătălie a carismelor, un duel al spiritelor*. Hristos s-a întrupat, a reabilitat materia (să ne gândim la rolul deosebit pe care îl joacă suferințele Sale trupești, rănile Sale – chiar din punct de vedere metafizic: în episodul cu Sf. Apostol Toma din Ioan 20:27 găsim dovada, împotriva oricărui spiritualism exagerat ce tinde să suprime materia, că materia există și, mai mult, slujește drept semn al Vieții de Apoi) și, prin aceasta, i-a impus să participe la lucrarea Mântuirii. Dumnezeul creștin este „Dumnezeul celor vii”, al celor care trăiesc cu toată ființa învățăturile hristice. Creștinul este un om integral, un om cu o puternică tensiune interioară, conectat la voința divină exprimată în dogme și în viața liturgică, cuprins de o sublimă, luminoasă „nebunie întru Hristos” care îi răpește posibilitatea de a opera chirurgicale dihotomii între suflet și trup. Trupul se spiritualizează și sufletul înfăptuiește. E o angajare totală. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”, a spus Iisus Hristos. Să îndrăznim, deci, să îndrăznim pentru El. Chiar dacă vom greși. Căci creștinismul nu e o religie osificată, o religie a unei metode, e o religie a trăirii și, deci, a riscului. Să riscăm pentru gloria Sfintei Treimi și pentru mântuirea noastră.

Să riscăm să nu îi iubim pe eretici, păgâni și atei. Să riscăm să le amintim că pe vrăjmașii noștri îi putem ierta, dar pe cei ai Bisericii, nu. Să riscăm să arătăm tuturor că nu despre „toleranță” e vorba în Evanghelie, ci despre mântuire. Să riscăm să călcăm în picioare răgușitele trâmbițe cu care înainte-mergătorii antihristului își propagă minciunile. Să riscăm să le cerem tuturor intelectualilor români apostați, să-și facă penitență publică și solemnă toată viața lor. Să riscăm să cerem, cu firească supunere, Bisericii Ortodoxe din întreaga lume să lupte pentru restituirea cenzurii religioase a vieții intelectuale și să aprindă candela unui nou Sinod Ecumenic în care să se denunțe toate rătăcirile acestui secol, aruncând anatema asupra lor.

Să lăsăm, așadar, deoparte deșartele învățături ale acestei lumi. Cine vrea „toleranță”, „iubire” și „duh smerit” de la noi, trebuie să fie de partea lui Hristos, nu a diavolului. „Să băgăm de seamă ca nu cumva inima noastră să se facă izvor de moarte! Dacă noi vom supune dorințele ei vocii mintii și conștiinței și vom aprinde în ea flacăra iubirii către Dumnezeu, atunci Dumnezeu va fi cu noi și nimenea împotriva noastră”. (Arhiepiscopul Serghei de Vladimir)

* Dăm, spre pilduire, următorul extras din Patericul Solovățului, una din cele mai importante mănăstiri ale Rusiei pravoslavnice:

„Pentru a mângâia pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semne minunate însemnătatea ce o va căpăta în viitor insula Solovăț. Locuitorii de pe țărm au început să-i pizmuiască pe preacuvioșii părinți, ei socotindu-se moștenitorii întregului țărm și ai tuturor insulelor din Marea Albă. Și iată că un pescar, după ce s-a sfătuit cu nevasta lui și cu toată casa, a venit pe insulă și s-a stabilit nu departe de chilia călugărilor. Preacuvioșii Savatie și Gherman nu au întrerupt rânduiala lor călugărească. Odată, într-o zi de duminică, sfârșindu-se pravila la chilie, părintele Savatie a ieșit să cădească crucea pe care o ridicaseră când au poposit pe insulă; deodată a auzit un plânset tare, ca și cum cineva ar fi fost bătut. De spaimă, gândind că aceasta-i o nălucire, preacuviosul s-a întors la chilie, relatând totul confratelui său. Gherman, ieșind din chilie, a auzit și el țipete și vaiete; ajungând la locul de unde se auzeau acestea, el a găsit o femeie plângând, care i-a povestit următoarele: „Când am plecat după bărbatul meu, m-au întâmpinat doi tineri plini de lumină și, apucându-mă, m-au bătut cu niște bețe, spunându-mi: Plecați din acest loc; vouă nu vi se cade să locuiți aici, fiindcă, după voia lui Dumnezeu, acest loc este destinat numai călugărilor. După aceea, tinerii s-au făcut nevăzuți”. Întorcându-se la chilie, Gherman i-a povestit cele auzite lui Savatie. Amândoi au dat slavă lui Dumnezeu. Înspăimântat de vedenie, pescarul și-a luat familia și toată averea și s-a întors în satul său, unde trăise până atunci. Din ziua aceea, nimeni dintre mireni nu a mai îndrăznit să se sălășluiască pe insulă”.

Iată, deci, că Dumnezeu mai „bate și cu parul”!

Credința noastră Apologetică