Între România comunistă și România europeană

Bogdan Mateciuc, 2 mai 2009

 

Au trecut 20 de ani de la Revoluția sau Lovitura de Stat din 1989. Schimbările economice, sociale și de mentalitate prin care am trecut sunt uriașe. Astăzi, printre serviciu, metrou, telecomandă și canal tv, telefon mobil și calculatorul conectat la Internet, ne este din ce în ce mai greu să ne amintim de acele vremuri. Privim fotografiile de atunci, ne uităm la chipurile și la hainele oamenilor, la Daciile de pe stradă, și ne încearcă un sentiment ciudat. Chiar am fost noi acolo? Copiii noștri nu ne cred și ne întreabă "Cum ați putut trăi așa?"

Aceea era România comunistă. Ne-am grăbit să o uităm, ne-am grăbit să ștergem tot ce avea legătură cu acea perioadă. Am simțit că dacă facem asta, vom fi în mod automat... altfel. Mai bine? Mai buni? Superiori? Avansați?

După Lovitura de Stat a apărut la scurt timp obsesia națională cu "ce spune Europa despre noi", obsesie cultivată și rafinată până în ziua de azi de politicieni care par să nu aibă nimic în cap decât să clădească aici Noul Bruxelles. Auto-înjositoarea expresie și mentalitate "ca să intrăm și noi în Europa" a marcat o generație și a influențat valorile noastre. Superficial și idiot, am fost dispuși să acceptăm tot ce era preluat și dictat de noua Uniune, gândind că astfel vom scăpa de complexul pe care tot noi ni-l creasem. "Să intrăm și noi în Europa."

Nimeni sau prea puțini au înțeles că Uniunea nu este Europa și că Europa nu este Uniunea. Uniunea este o impostoare și uzurpă numele de Europa, fără însă a-și invoca și rădăcinile culturale și creștine ale acesteia. Dar, pentru masele în paltoane roase de molii, Uniunea era Europa și era Raiul pe pământ.

Așa că ne-am apucat cu asiduitate să negăm tot, să dărâmăm tot, să mânjim tot și să ne înjosim pe noi înșine, într-o adevărată isterie națională montată împotriva a tot ce era al nostru, specific nouă și în noi. O isterie bine orchestrată și întreținută de politicieni cu gândul la un post la Bruxelles.

Uniunea a devenit noul idol la care am fost chemați să ne închinăm. "Ce-o să spună Uniunea despre noi??" Între România comunistă și România "europeană", ne-am pierdut pe noi înșine.

Astăzi, după ce am intrat în Raiul ruginit al Uniunii, după ce am început să vedem că împăratul e cam gol, ne simțim singuri și deșerți. Timid, pe ici, pe colo, încercăm să ne amintim de noi, să redescoperim cine suntem ca popor, istoric și cultural. O nevoie neînțeleasă și subconștientă de a ne regăsi și astfel de a ne raporta corect la Uniuni de orice fel.

Dar lucrurile nu sunt ușoare. În 20 de ani au crescut printre noi pălămidele europeniste - organizații care veghează ca nu cumva plecăciunea înaintea idolului să nu fie executată corect, conform cu normele și directivele de la centru. Ligi, agenții de monitorizare, asociații pentru drepturile omului, toți desnaționalizații și străinii de neam și cuget românesc pretind că au dreptul să ne arate calea. Nu este vorba de calea către regăsirea noastră ca neam, către ființa noastră interioară, ci către scopurile și obiectivele lor pro-unionale. Plătiți din banii Uniunii și ai unor miliardari fără țară, această șleahtă de politologi, analiști și comentatori pretind că vorbesc în numele nostru, al românilor. Pretind că ne reprezintă și, cu tupeu, se bagă în față și vor să traseze destinele unui popor.

Ce au în comun Pîrvulescu, Weber, Macovei și Morar cu noi? Nimic. Dar ei pot vorbi în numele nostru pentru că noi, românii, tăcem. Ne-am pierdut capacitatea de a sta vertical, de a ne prezenta și a spune cine suntem. Iar când încercăm să o facem, acești politologi ne acuză de fundamentalism, extremism și naționalism. Între timp, Uniunea are tupeul să ne dicteze cum să tăiem porcul de Crăciun, cum să ne jelim și să ne îngropăm morții și ne cere să-i considerăm pe poponari ca fiind normali.

E treaba lor. Este treaba lor să sape la rădăcina identității noastre și să ne acuze de felurite chestii. Pentru asta sunt plătiți.

Treaba noastră este să facem un pas în față și să le spunem lor și tuturor europeniștilor STOP. Până aici. Nu înțelegem să ne integrăm în Uniune în genunchi și castrați. Vom fi noi înșine și ne vom afirma identitatea. Cui nu-i place, treaba lui. Nu contează cum ne vor numi, dar contează să fim noi înșine.

înapoi