Vindecări și vindecători

Cum deosebim sfințenia de șarlatanie

Ierom. Mihail, Măn. Antim, București

În confuzia generală a lumii de azi, când valorile sunt amestecate și răsturnate în fel de fel de sincretisme filosofic-spiritiste, apariția unei cărți trece aproape neobservată de lumea oficială a culturii și spiritualității românești. Fără să aibă binecuvântarea Bisericii „Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (1 Timotei 3:15), și deci acreditarea cea mai autorizată în fața publicului cititor, cartea „Icoane făcătoare de minuni și vindecători din România”, apărută la Total Press în 1997, este o veritabilă capcană pentru creștinul ortodox, care mai caută uneori „semne și minuni” pentru întărirea sa în credință. Inițial, la vederea copertei, am crezut că respectiva carte este o colecție nevinovată de mărturii referitoare la intervențiile minunate ale lui Dumnezeu. Deschizând-o, însă, am avut o mare surpriză; nu era nici pe departe ce părea la prima vedere.

1. Exemplificare

Precum știm, diavolul, în setea lui neostoită de a amăgi pe toți oamenii, își întinde mereu răutățile sub masca binelui, încercând prin această stratagemă să-i abată de la calea Adevărului și a Vieții, pe căile multe ale minciunii și ale pierzării. Exact așa se petrec lucrurile și cu cartea sus numită. Cu o copertă atrăgătoare, ce prezintă 16 frumoase iconițe ortodoxe, care fură ochiul (precum Evei în rai) omului neatent și la ceea ce e dincolo de aparente, cartea pare la exterior unicul ghid (apărut până atunci) al bisericilor și mănăstirilor „mai făcătoare de minuni” din țară. În realitate însă, cartea cuprinde „Ghidul moaștelor, icoanelor, vindecătorilor și ocultiștilor din România”. Ne-am întrebat firesc, ca orice creștin ortodox sănătos: „Ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce părtășie are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înțelegere este între templul lui Dumnezeu și idoli?” (2 Corinteni 6:14-16).

Deși nu este prima publicație în care diavolul încearcă răstălmăcirea unor învățături dumnezeiești din Biserică, ne miră totuși obrăznicia cu care autorii (care în prefață vorbesc la plural, iar în final semnează sub un singur nume – lucru prin care își arată iresponsabilitatea lor publică) se erijează în autorități spirituale care validează și promovează minuni și „făcători de minuni”, autorități considerate de ei mai presus de Biserica însăși. Întrucât sunt amestecați printre „vindecători”, alături de alți paranormali (insuflați nu de Duhul lui Dumnezeu) și câțiva Părinți duhovnicești ai Ortodoxiei românești contemporane, ne simțim obligați să demascăm aceste grave ofense aduse Bisericii și credinței noastre ortodoxe. Pornind de la câteva exemple flagrante de viclenie folosită de autori, prezente în carte, dincolo de suprafața ei aparentă, vom aborda mai pe larg tema falșilor vindecători ai zilelor noastre.

1. De la bun început trebuie să semnalăm prezenta unei intenții necurate în chiar titlul lucrării („Icoane făcătoare de minuni și vindecători din România”): punerea laolaltă a minunilor săvârșite în Biserică și a celor săvârșite în afara Bisericii. Adică (diavolul) vrea să sugereze ideea că minunile ar avea aceeași proveniență: „Miracolele le face Cerul” (pag. 6), certificând valabilitatea minunilor mincinoase prin amestecarea lor cu cele dumnezeiești. Bineînțeles, nu toate minunile petrecute la Biserică, date ca exemplu de autori în carte, sunt propriu-zis minuni. Unele sunt lucruri firești petrecute cu oameni care au avut impresia unei intervenții supranaturale speciale în viața lor. Altele sunt chiar intervenții diavolești de-a dreptul (când cei ce le săvârșesc sau le primesc folosesc niște practici neortodoxe). Ori, în realitate, miracolele nu le face același autor, nu sunt manifestări ale aceluiași duh. Lucrul este limpede sesizabil, căci minunile pe care le face Duhul Sfânt în Biserică nu sunt produsul automat al vreunei vrednicii și metode omenești, ci sunt intervenții în dar ale lui Dumnezeu; ele solicită din partea omului (și îl conduc pe acesta la) dreapta credință, smerenie și iubire creștină. Falsele minuni sunt expresii ale ereziei, mândriei și egoismului. Intenția diabolică pune în comun sfintelor moaște, icoane și rânduieli bisericești, pe de o parte, și vindecătorilor, ocultiștilor și metodelor lor spiritiste, pe de altă parte, efectuarea de minuni sensibile la nivel fizic, ca și cum s-ar zice că minunile vin de la același dumnezeu.

2. Apoi, în prefața „Oamenii și energiile subtile”, Redacția, sub aceeași inspirație ocultă, elogiază apariția și la noi în țară a „terapiilor complementare”, apariție care „sunt o probă că omenirea a intrat într-o nouă eră” (New Age?). Bolile pe care le au oamenii în acest timp modern nu ar mai fi cauzate de păcatele lor și ale înaintașilor (cum învață Biserica), care cu ochiul liber se vede că s-au înmulțit peste măsură, ci ar fi doar niște dezechilibre ale „energiilor care ne alcătuiesc, (iar) reechilibrarea energiilor o pot face cei înzestrați cu har vindecător. Miracolele le face Cerul.” (pag. 6) Sfintele moaște, icoanele și vindecătorii paranormali n-ar mai fi atunci decât „canale prin care comunicăm cu Cerul, canale prin care ne adaptăm legilor Universului.” (pag. 6) Valoarea infinită și libertatea persoanei umane sunt strivite așadar (în concepția confuză panteistă a autorilor acestei cărți) de legile și energiile impersonale ale omului și ale cosmosului idolatrizat. Omul n-ar mai fi persoană - creația minunată („după chipul Lui”) a lui Dumnezeu cel Personal și iubitor de oameni, ci un produs „energetic” al „evoluției karmice” (ca-n păgânismele antice orientale), care nu se poate ridica deasupra legilor fixe ale universului.

3. Autorii recunosc că, deși unii paranormali afirmă că „nu-și transformă în afacere harul dăruit de Divinitate” (pag. 114), tratând gratis pacienții, alții tratând „indiferent de plată” (pag. 144), iar alții afirmând că „pentru șomeri, handicapați, pensionari, studenți și elevi practică o reducere de 20% din costul tratamentelor” (pag. 142), există totuși și vindecători „neaveniți și impostori”, „avizi de bani (și) avizi să-i stăpânească pe alții”, cărora însă „Cerul le ia până la urmă harul.” (pag. 5) Din cauză că aceștia nu pot fi reperați ușor (de ei), autorii avertizează pe cititori că „nu ne asumăm răspunderea în ceea ce privește reușita tratamentului (și) ne declinăm orice responsabilitate față de preturile practicate” (pag. 6) de cei popularizați în carte. Cu alte cuvinte, autorii îi popularizează pe acești vindecători (credibili), dar se disculpă din start de orice eventuală acuză că ar fi în complicitate cu ei și că ar induce lumea în eroare prin propaganda pentru ei. Totuși, sunt mii de oameni care ne mărturisesc faptul că unii din acești vindecători i-au înșelat, și nu doar de încredere, ci încă de mulți bani. Falșii vindecători spun că tratamentul lor nu poate avea efect decât dacă mergi cel puțin 10 ședințe la ei. Vă dați seama ce înseamnă 10 x 20 lei (cel puțin!) și asta de la un singur client…

4. Sunt enumerate câteva din cele mai cunoscute biserici și mănăstiri ortodoxe, în care s-ar face minuni mai multe decât în celelalte, într-un mod care nu face deloc cinste Bisericii înseși. Perspectiva prin care sunt privite sfintele moaște, icoanele și rânduielile Bisericii este una strict antropocentrică și juridică, ca și cum Dumnezeu nu ar mai avea loc în ele, ca și cum Dumnezeu nu ar lucra totdeauna și pretutindeni cu aceeași putere, în deplină libertate, ci ar fi constrâns să răspundă automat cu minuni, când omul respectă un anumit ritual fixist (neortodox prin definiție). Astfel, în prezentarea unor biserici sunt afirmate unele inovații liturgice (străine de Ortodoxie și care își au mai degrabă originea în magie și vrăjitorie) precum: „slujbe de dezlegare a cununiilor, exorcizări speciale, ritualuri pentru întoarcerea lucrurilor furate, deschiderea Sfintei Evanghelii, folosirea de talismane de binefacere”, s.a.

5. Unora dintre preoții Bisericii, prin lingușire, li se acordă faima de „om cu mare har, sfătuitor excepțional, specialist în demonologie, duhovnic vestit, cu darul clarviziunii…”. Este pus așadar în centru nu Dumnezeu Care lucrează prin slujitorii Săi, ci omul. Nici un slujitor al lui Dumnezeu nu se bucură când i se face o reclamă mincinoasă, și încă de oameni îndoielnici. Cum au îndrăznit să-i bage pe Părinții Bisericii „în aceeași oală” cu proorocii lui Antihrist? Pe cine au întrebat înainte de a-i trece într-o listă cu toți înșelații veacului pe Părinții Teofil, Sofian, Arsenie și Cleopa? Doar este binecunoscută poziția lor fermă pe temelia și în hotarele Ortodoxiei, fără nici o tolerantă în materie de dogmă și de practică religioasă. La unison, Părinții Bisericii au respins orice analogie, orice amestec, și orice adăugare din păgânism (vrăjitorie, parapsihologie, bioenergie) la învățătura și cultul Ortodoxiei. Este totuși regretabil faptul că unii „popi” mai amestecă Evanghelia cu ocultismul, primind în biserică pe unii care fac radiestezie, yoga și alte practici demonice sau participând la acțiuni „de binefacere” alături de ei.

6. La capitolul „Societăți, fundații și organizații care au ca obiect de studiu și ca activitate parapsihologia”, autorii aduc o altă ofensă Bisericii. Pe lângă grupuri clar definite pe linia ocultismului și a filosofiilor sincretiste, este prezentată, fără a avea absolut nici o legătură cu parapsihologia, cu sugestia, cu tehnica radiantă, cu bioenergia și cu psihotronica (ce denumiri pompoase!), „Asociația medicilor și farmaciștilor creștini ortodocși Sfântul Pantelimon”, asociație care funcționează pe lângă Mitropolia Iași. Apoi, în cadrul prezentării Fundației „Casa Speranței”, care se ocupă de recuperarea copiilor cu handicap neuro-psiho-motor, stă scris că „la realizarea acestor tratamente participă voluntar medici, bioenergoterapeuți, preoți” (pag. 170). Iată o altă dovadă de viclenie drăcească ce atacă cinstea și sfințenia Ortodoxiei. Este ca și cum ai zice că ceea ce nu poate face Biserica și medicina face parapsihologia. Ba, sunt promovate printre metodele de medicină complementară și „urinoterapia, cristaloterapia” (pag. 168), lucruri clar degradante pentru orice om rațional.

7. În capitolele „Vindecători” și „Ocultiști”, sunt efectiv ridicați în slăvi impostorii și practicile demonice pe care ei le promovează. Astfel, enumerăm și noi câteva din denumirile metodelor oculte folosite de aceștia, în speranța că cine le va retine (cât de cât) va ști pe viitor să se ferească pe sine și să-i ferească și pe alții de asemenea forme moderne de înșelare satanică: divinația, meditația creștină mulți- și extra-dimensională, teosofia (iată cum e luat numele lui Dumnezeu în desert), antropozofia, magia (albă sau neagră), vrăjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul), yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în: palmă, cafea, bobi, cărți, rhune, stele, orice), geomanția, necromanția, hipnoza, autoscopia, visele și vedeniile în transă, clarviziunea, vederea viitorului (în sănătate, în familie, în afaceri chiar), telepatia, telekinezia, dezlegarea de cvantoprograme? (deochi, vrăji, blesteme, etc.), comunicarea codificată cu „ființe de aer” (sau cu ființe din Shambala sau din alte lumi astrale-?), dialogul cu OZN-uri, metoda Silva, tratamentul la distantă (pe baza fotografiei, a vreunui obiect sau a glasului prin telefon) s.a. (din nefericire încă multe).

8. În capitolul „Cum puteți recunoaște răul și cum puteți lupta împotriva lui”, din nou autorii fac elogiul demonismului. Astfel, răul din viața unui om este pus aproape total pe seama farmecelor, și nu a păcatelor proprii pentru care mustră Dumnezeu ca omul să revină prin pocăință la calea dreptății. De aceea, soluția propusă este „stabilirea diagnosticului și acest lucru îl poate face cel mai bine un ocultist. Odată ce v-ați lămurit care este natura răului care vă atacă, nu mai aveți de făcut decât să mergeți la tămăduitorul cel mai potrivit” (pag. 175). Adică Biserica nu ar avea nici o treabă în eliberarea omului din robia răutății. Vina și responsabilitatea răului n-o mai are omul, care prin păcate s-a despărțit de Dumnezeu, de a Lui voie și sfințire, ci altceva din afara lui, „atacul psihic, acțiunea spiritelor malefice, legile karmice?, (ba chiar) tranzitele planetelor” (pag. 177). Soluția aceasta se vede limpede că nu este deloc creștină, întrucât nu face deloc apel la învățătura și practica Bisericii - Trupul lui Hristos. Sunt promovate reîncarnarea și fatalismul predestinaționist al astrologiei, concepții clar anticreștine. Oricum cartea recunoaște că, totuși, pentru unele probleme mai grele (exorcisme, blesteme de neam și false legături de rudenie-?) „cele mai eficiente metode sunt slujbele la biserică, dezlegările, etc” (pag. 186).

9. Mulți ocultiști își oferă serviciile zilnic, însă, printre ei mai este câte unul „foarte credincios, (care) nu ghicește niciodată în zilele de post și de sărbători religioase” (pag. 149). Se vede clar, deci, cu ce viclenie își afișează „credința”, ca să-i păcălească pe cei neinstruiți, inoculându-le ideea diabolică că ghicitoria ar fi de la Dumnezeu. Gama de servicii oferite este foarte mare: de la izgonirea durerilor și a bolilor până la prezicerea viitorului, de la găsitul obiectelor furate sau pierdute până la ascensiune profesională și prosperitate financiară. Cu asemenea oferte de succes diavolul încearcă să-i atragă pe oameni în apostazie, în neascultarea față de Dumnezeu Cel Viu și de Biserica Lui drept-măritoare. Noi, însă, să nu uităm că diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul Hristos zicându-i „acestea toate (împărățiile lumii și slava lor) Ti le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-I slujești”.” (Matei 4:9-10) „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16.26). Cu aceleași ispite, așadar, diavolul vrea să fure ochii și mințile oamenilor azi, prin tot felul de vicleșuguri satanice, deviindu-i atenția de la comoara infinită a sufletului (mântuirea veșnică în împărăția lui Dumnezeu) spre trup și spre lumea exterioară pământească.

2. Învățătura ortodoxă

Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet, și nici doar juxtapunerea lor, ci este o ființă unitară psiho-somatică, o ființă personală frumoasă, zidită de Dumnezeu „după chipul Său” (Facere 1:27) cel veșnic viu; datorită acestei „negrăite legături dintre suflet și trup”, stările sufletești se manifestă în trup și reciproc. Dumnezeu dorește cu mare dor ca omul să fie și „după asemănarea Sa” (Facere 1:26), adică să trăiască viața lui Dumnezeu, viața veșnică și fericită a comuniunii dumnezeiești; iar această desăvârșire omul n-o poate trăi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu și iubitor de oameni. Omul nu-și este lui izvor al vieții, ci a primit viața ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu și de viață dătător, de aceea starea vieții lui (de plinătate sau de împuținare) este dată de relația lui cu Dumnezeu. Cu cât omul se unește mai mult prin iubire (ca sinteză a tuturor virtuților) cu Ziditorul Său, cu atât unitatea ființei sale se întărește prin prezenta harului divin, cu atât trăiește mai intens viața dumnezeiască, cu atât devine mai mult „părtaș dumnezeieștii firi” (2 Petru 1:4). Așadar, și trupul devenind „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6:19), se înduhovnicește, se umple de har, ridicându-se peste limitările firii create.

Sănătatea reprezintă, astfel, starea naturală de viață spirituală și organică, în care toate puterile sufletești și trupești ale omului lucrează potrivit poruncii și scopului lui dat de Dumnezeu în firea lui, când l-a creat. Sănătatea este creșterea continuă a vieții omenești în harul dumnezeiesc, în viața veșnică. Dacă omul respectă legea lui Dumnezeu, și în plan spiritual și în plan organic, viața lui rămâne unitară și în armonie interioară. Atunci sufletul și trupul sunt în starea lor firească de sănătate, de armonie cu Dumnezeu și cu lumea exterioară.

Păcatul, ca răzvrătire voită față de Dumnezeu, înseamnă depărtarea de la Izvorul vieții și deci o împuținare a vieții, o moarte (întâi spirituală și morală, apoi chiar și fizică). Stricarea relației cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga ființă umană: voința slăbește, rațiunea se întunecă, afectivitatea se întinează cu senzațiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simțurile își pierd claritatea, iar trupul își modifică comportamentul metabolic. Urmările păcatului, dezechilibrele sufletești și fizice, se derulează apoi în timp, uneori mai scurt, alteori mai lung. Așa se instalează în ființa umană boala și moartea, ca urmare a păcatului. Patimile sufletului și bolile trupului, ca tulburări ale stării firești de sănătate, însă, nu pot fi tratate separat și unilateral, prin metode mecaniciste, cum ai repara un ceas umblând la rotita care nu mai merge bine, ci la vindecarea întregii lui ființe omul trebuie să participe conștient, să conlucreze cu harul divin dacă vrea să se vindece deplin, și nu doar pentru viața aceasta pământească.

Restaurarea firii umane a săvârșit-o obiectiv Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, iar subiectiv, fiecare credincios și-o poate împropria prin credința întru El, prin unirea tainică prin har cu El, Care ne-a spus: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15.5). După căderea în păcat a proto-părinților, întreg neamul omenesc suferă consecințele îndepărtării de Dumnezeu: boala și moartea. De aceea, bolile (sufletești și trupești) au între cauzele și condițiile lor provocante și favorizante o importantă componentă dată de păcate. Noi, oamenii, și chiar lumea întreagă, astăzi suferim mai mult ca oricând în istorie de pe urma păcatelor noastre și ale înaintașilor noștri, dar, aproape totdeauna, nu vrem să recunoaștem că „noi primim cele cuvenite după faptele noastre” (Luca 23:41). Ca și atunci la început, în rai, omul, în mândria sa, nu-și recunoaște păcatul său, și încearcă să dea vina doar pe cauze exterioare lui (Adam a dat vina pe Eva, Eva pe diavol, iar azi omul zice că se simte rău din cauză că alții i-au făcut farmece, etc.), nevrând să-și asume responsabilitatea și urmările propriilor fapte păcătoase.

Dumnezeu, însă, infinit iubitor de oameni, Care nu vrea „moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (Iezechiel 33:11), îl caută pe omul căzut în păcat („Adame, unde ești?” – Facere 3:9) și-l cheamă la pocăință, la îndreptare, la învierea din moartea păcatului. De aceea, Dumnezeu mai și mustră, mai și mângâie pe oameni, prin încercări, ca să-i aducă la calea mântuirii. Recunoașterea păcatelor și asumarea luptei (cu păcatul, cu urmările lui, cu diavolul cel ucigaș de oameni) pentru mântuire, prin răbdarea încercărilor și prin rugăciunea către Dumnezeu, reprezintă din partea omului primul lui pas spre vindecare. Căci suferința trupului o dă Dumnezeu oamenilor (cu îngăduință, nu cu răzbunare) tocmai ca un prilej de pocăință, ca măcar răbdând-o cu „duh umilit” (Psalmul 50.18) să primească mântuirea și cununa biruinței. Dacă păcatul este o pornire irațională de plăcere (omul caută plăcerea de dragul ei), revenirea din păcat se face prin asumarea durerii, prin cruce, prin lupta cu ispita hipnotică a plăcerii, printr-o asceză sufletească și trupească.

„De nu te vei sili să împlinești toate cuvintele legii acesteia, care sunt scrise în cartea aceasta și nu te vei teme de acest nume slăvit și înfricoșător al Domnului Dumnezeului tău, atunci Domnul te va bate pe tine și pe urmașii tăi cu plăgi nemaiauzite, cu plăgi mari și nesfârșite și cu boli rele și necurmate; va aduce asupra ta toate plăgile cele rele ale Egiptului, de care te-ai temut și se vor lipi acelea de tine. Toată boala, toată plaga scrisă și toată cea nescrisă în cartea legii acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, până vei fi stârpit.” (Deuteronom 28:58-61)

„Vezi că Dumnezeu vorbește când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Și anume, El vorbește în vis, în vedeniile nopții, atunci când somnul se lasă peste oameni și când ei dorm în așternutul lor. Atunci El dă înștiințări oamenilor și-i cutremură cu arătările Sale ca să întoarcă pe om de la cele rele și să-l ferească de mândrie, ca să-i ferească sufletul de prăpastie și viața lui de calea mormântului; de aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui și oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustată de mâncare și inima lui nu mai poftește nici cele mai bune bucate. Carnea de pe el se prăpădește și piere și oasele lui, până acum nevăzute, îi ies prin piele. Sufletul lui vine încet, încet spre prăpastie și viața lui spre împărăția morților. Dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei, Dumnezeu Se milostivește de el și zice îngerului: „Izbăvește-l ca să nu cadă în prăpastie; am găsit pentru sufletul lui prețul de răscumpărare!” Atunci trupul lui înflorește ca în tinerețe și el vine înapoi la zilele de la începutul vieții sale. El se roagă lui Dumnezeu și Dumnezeu îi arată bunătatea Sa și-i îngăduie să vadă fața Sa cu mare bucurie și astfel îi dă omului iertarea Sa. Atunci omul privește peste semenii săi și zice: „Păcătuisem și călcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit după faptele mele. Căci El a izbăvit sufletul meu ca să nu treacă prin strâmtorile morții și ochii mei văd încă lumina”. Iată toate acestea le face Dumnezeu de două ori, de trei ori cu omul, ca să-i scoată sufletul din pieire și ca să-l lumineze cu lumina celor vii.” (Iov 33:14-30)

„Dar Tu ierți tuturor, că toate ale Tale sunt, Stăpâne, iubitorule de suflete. Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate. Pentru aceea pedepsești cu măsură pe cei care cad și, când păcătuiesc, le deschizi ochii și-i dojenești, ca să se lase de răutatea lor și să creadă întru Tine, Doamne.” (Sirah 11:26-12:2)

Vindecarea autentică, sufletească și trupească deopotrivă, așadar, o dă numai Dumnezeu când voiește El, „Cel ce curățește toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăvește din stricăciune viața ta, Cel ce te încununează cu milă și cu îndurări” (Psalmul 102:3-4). Restabilirea sănătății, dincolo de suprafața ei trupească, înseamnă, deci, restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu – „Doctorul și tămăduitorul sufletelor și al trupurilor noastre”, înseamnă restaurarea prin har a firii umane căzute în robia păcatului și a morții. Nu putem obține vindecarea fără Dumnezeu Care știe toate și Care cârmuiește toate cum este mai bine spre desăvârșirea lor. Orice încercare de vindecare fără harul lui Dumnezeu cel iubitor de oameni este un eșec din start, o iluzie deșartă. Dumnezeu, când vindecă un om, îi cere însă conlucrarea iubitoare prin pocăință și nevoință (asceză). „Numai acesta vrea cu tot dinadinsul să se mântuiască, care nu se împotrivește leacurilor doftoricești. Iar acestea sunt durerile și întristările aduse de diferitele lovituri” (Sfântul Maxim Mărturisitorul - Cap. 82 din A treia sută a capetelor despre dragoste). Dumnezeu întâi îi curăță omului păcatele (cauzele bolii), apoi îi tămăduiește rănile (efectele ei), înlăturând și consecințele lor (vezi Ps.102, mai sus) prin dăruirea harului Său.

„Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viață, prin ea mai am și eu suflare; Tu mă tămăduiești și-mi dai iarăși viață! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viața mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!” (Rugăciunea regelui Iezechia - Isaia 38:16-17)

„Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat.” (Isaia 53:5)

„Veniți să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduiește, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre.” (Osea 6:1)

„Nu fii înțelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu și fugi de rău; aceasta va fi sănătate pentru trupul tău și o înviorare pentru oasele tale.” (Pilde 3:7-8)

„Cununa înțelepciunii este temerea de Domnul, care odrăslește pace și sănătate nevătămată; dar și una și alta sunt daruri de la Dumnezeu, Care revarsă cinste peste cei care Îl iubesc pe Dânsul.” (Sirah 117) „Fiule! În boala ta nu fi nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului și El te va tămădui. Depărtează păcatul și întinde mâinile spre faptele drepte și de tot păcatul curățește inima ta.” (Sirah 38:9-10)

„Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor.” (Matei 9:35)

Mântuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat, ne-a adus împăcarea cu Dumnezeu și, prin aceasta, vindecarea deplină. Ne-a adus înfierea divină prin har și învierea din moartea păcatelor. „Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască prin har” (Sfântul Atanasie cel Mare). Biserica este tocmai Trupul Său mistic, divino-uman, comunitatea tuturor celor ce-l iubesc pe El, în care El Însuși continuă să lucreze la mântuirea, vindecarea și sfințirea oamenilor. El e prezent în Biserică „în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20).

„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință.” (Matei 10.1)

Toată puterea Lui de vindecare (și sufletească și trupească) a oamenilor Mântuitorul Hristos a lăsat-o Apostolilor Săi trimițându-le lor Duhul Sfânt și prin aceasta investindu-i cu misiunea de a propovădui Evanghelia și Calea mântuirii: pocăința și credința („cea lucrătoare prin iubire” – Galateni 5:6) în Iisus Hristos. Vestirea Evangheliei și vindecarea sufletească și trupească sunt nedespărțite, așadar, în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimișilor lui Dumnezeu în lume, a Preoției sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei, clericii, sunt (și trebuie să fie) oameni vindecați; sunt (și trebuie să fie) oameni sfințiți prin prezenta harului divin în ei, care iradiază și celorlalți - prin prezența, viața, cuvintele și faptele lor - harul, vindecarea și mântuirea aduse de Mântuitorul Hristos.

Dumnezeu lucrează și acum cu putere în Biserica Lui sfântă, sobornicească și apostolică. Sfinții Părinți aseamănă Biserica drept-măritoare a lui Hristos cu scăldătoarea Vitezda în care nu doar primii, ci toți cei ce intră în ea (conștientizând unirea lor cu Mântuitorul Hristos) primesc vindecarea deplină prin curățirea de patimi. Harul Său vindecător, Dumnezeu ni-l dă nouă, oamenilor, nu pe baza unui contract juridic, ci ni-l dă pe măsura intensificării unirii noastre iubitoare cu Mântuitorul Hristos – Dătătorul harului, căci „din plinătatea Lui noi toți am luat, și har peste har” (Ioan 1:16). Harul divin nu poate fi despărțit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos - Logosul divin (Creatorul și Mântuitorul lumii) prin care toate s-au făcut, și deci nu poate fi (atenție!) obiect impersonal de speculă, cum pretind vindecătorii extrabisericești de astăzi. Harul divin nu se obține în mod magic sau mecanic de aiurea (prin vreo rețetă „spirituală”, metodă sau tehnică automată, cum propun toți impostorii), ci de la Mântuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental, precum Însuși Mântuitorul Hristos a lăsat această rânduială Bisericii.

Vindecarea omului prin purificare (înlăturarea a ceea ce e rău) și spiritualizare (dezvoltarea a ceea ce bun) vine așadar ca un dar de la Dumnezeu Cel personal și iubitor, ca rod al iubirii și ca stimulent al ei. Demersul vindecării în Ortodoxie necesită un progres moral din partea omului, o conștientizare a prezentei și a lucrării lui Hristos în noi și între noi. Întrucât actul întâlnirii și al unirii omului cu Hristos prin har este un act de sfințire a vieții umane, preotul, cel ce înlesnește și cheamă oamenii la această unire cu Hristos în Biserică, trebuie să fie un trimis al lui Hristos și al Bisericii, un om sfințit de Dumnezeu și consfințit public de Biserică. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos și mădularele ei sunt în bună rânduială și pace. Ierarhia Bisericii formează tocmai mădularele ei conducătoare care mișcă întreg Trupul în ascultare de Mântuitorul Hristos – Capul Bisericii.

Dacă un om al Bisericii primește un dar, o harismă de la Dumnezeu - totdeauna pentru folosul întregii Biserici - Biserica, prin Ierarhia ei, confirmă și afirmă public aceasta printr-o slujbă de binecuvântare (sau hirotesie). Știm că „pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (1 Corinteni 12.28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu anumitor oameni din Biserică, nu la întâmplare și în neorânduială, așa încât ei ar putea face orice de capul lor, ci într-o bună rânduială și ascultare ierarhică, „pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corinteni 14.33). În Biserică, întotdeauna și „fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare” (Evrei 7.7), deci cei cu harismele minunilor și vindecărilor sunt datori să asculte și să fie sub binecuvântarea celor cu misiunea și cu harisma învățăturii credinței, adică a episcopilor. Ori Sfinții Părinți, Învățătorii Bisericii, au lămurit credința ortodoxă ca grâul de toate neghinele ereziilor care sunt reactivate și recapitulate în doctrinele falșilor vindecători de astăzi. Harul lui Dumnezeu, cel tămăduitor și sfințitor, nu vine prin oameni care au regretabile rătăciri dogmatice și morale (chiar dacă ei se pretind ortodocși, chiar dacă au Biblia și Crucea pe masă și icoane pe pereți, chiar dacă spun „Tatăl nostru” și alte rugăciuni la începutul ședinței terapeutice), ci prin oameni sfințiți de Dumnezeu și consfințiți de Biserică. De aceea orice terapie sufletească din afara rânduielii Bisericii, din afara atmosferei iubitor-sacramentale a ei, este străină de Dumnezeu, Cel ce locuiește și lucrează deplin în comuniunea Bisericii.

Acceptând limitările unui limbaj scolastic, putem spune că în Biserică, Mântuitorul Hristos tămăduiește bolile sufletești și trupești ale oamenilor într-o împreună-lucrare cu ei, prin remedii naturale și supranaturale. În remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul și Mântuitorul nostru, intervine pe măsură ce omul își rânduiește modul de viață potrivit cu natura lui psiho-somatică, adică eliminând condițiile nenaturale ce-i pot favoriza bolile. De exemplu, înfrânarea la mâncare este potrivită cu firea omului, pe când lăcomia (desfrânarea) este nenaturală. Remediile naturale urmăresc restabilirea condițiilor naturale de viață organică și sunt deci legate de firea omului, putând fi incluse între ele regimul alimentar (bogat în vegetale, ceaiuri) și medicamentos, igiena trupului (mișcare, băi, masaje), cumpătarea (blândețea) sufletului, munca echilibrată, odihna, relațiile constante cu semenii. Ele sunt folosite în medicina clasică. Abaterile de la viața organică naturală (potrivită firii umane) sunt și ele păcate, căci sunt răzvrătiri față de legea divină naturală și, deci, trebuie tratate ca atare.

Deseori multe boli trupești recidivează după un tratament pur medical-biologic, întrucât cauza bolii (care nu e doar trupească, ci și sufletească) n-a fost real înlăturată. De aceea, restaurarea firii sale bolnave omul nu și-o poate face singur (atenție!) apelând la remediile naturale ca la un procedeu magic automat, fără să ceară mila și ajutorul lui Dumnezeu, ci omul trebuie să conștientizeze relația sa iubitoare cu Dumnezeu, pe de o parte ca dintre o creatură și Creatorul ei, iar pe de altă parte ca dintre două persoane iubite, cu adâncimi infinite. Ori în conștientizarea relației lui cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har, la vindecarea (restaurarea) întregii sale firi bolnave și mai apoi la sfințirea sa. Căci vindecarea sufletului nu se poate face doar prin remediile naturale și biologice, doar apelând la harul divin prezent în creație, ci prin harul divin mântuitor și sfințitor adus oamenilor de Mântuitorul Hristos și deplin prezent în Biserică.

Sfintele Taine sunt cele mai importante remedii supranaturale de vindecare lăsate Bisericii de Însuși Dumnezeu, Mântuitorul nostru, pentru mântuirea și sfințirea credincioșilor. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se dă de către Mântuitorul Hristos în chip supranatural și în măsura în care ne este de folos spre mântuire. Harul divin nu poate fi obținut prin metode străine de rânduielile Bisericii, străine de învățătura și sfințenia Bisericii, căci Dumnezeu este trăit și cunoscut deplin în comuniunea Bisericii, și nu în afara ei. Vindecarea deplină a omului presupune, deci, participarea lui prin Sfintele Taine la viața lui Hristos, la viața Bisericii, la cunoașterea și trăirea (conștientă și rațională, nu superstițioasă) a credinței ortodoxe. Îndeosebi Taina Pocăinței și Taina Sfântului Maslu împărtășesc credincioșilor harul iertării păcatelor și al tămăduirii sufletești și trupești. „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.” (Iacov 5:14-16) Dacă nu totdeauna omul se vindecă trupește, aceasta se datorează fie nevredniciei (necredinței) lui, fie pentru motivul că Dumnezeu are un plan tainic cu el (și aici se vede iconomia lui Dumnezeu care face din suferințele omului un prilej de păstrare a lui în smerenie), amânându-i vindecarea. Oricum, Dumnezeu nu poate fi forțat de creaturile Lui să le dea harul Său când vor ele, ci Dumnezeu, „Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2.4), în iubirea Sa de oameni, El știe și hotărăște când și cum să intervină cu harul Său în viața omului.

Pocăința, ca stare de străpungere a inimii pentru păcatele făcute, este prima condiție esențială pentru mântuire și pentru vindecare. Ea purifică de păcatele trecute, dar și întărește pe om în lupta cu ele și cu urmările lor. Pocăința pentru om, atât ca Sfântă Taină, cât și ca stare lăuntrică („fericita întristare”) este o conlucrare cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu; ea nu se atinge doar printr-un efort uman și, de aceea, nu poate fi trăită în afara credinței și a Bisericii Ortodoxe. Cea dintâi treaptă a vieții creștine este cu adevărat recunoașterea păcatelor și a micimii proprii în fața sfințeniei și iubirii lui Dumnezeu. Pocăința aduce sufletul la smerenie, iar aceasta sparge împietrirea inimii omului, făcând-o receptivă harului dumnezeiesc. Căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (Iacov 4:6). Pocăința (smerenia) este, deci, indispensabilă vindecării depline și nu poate fi atinsă în afara Bisericii. Nu poate fi de la Dumnezeu o vindecare deplină, care nu vine din și nu duce la smerenie, care nu vine prin Ierarhia sacramentală a Bisericii și care nu duce la întărirea Bisericii. Numai prin Ierarhia Bisericii Mântuitorul Iisus Hristos dă iertarea și tămăduirea de păcate. Însă, există și o falsă smerenie, o formă de înșelare satanică mai fină, care este prezentă în toți impostorii. Aceștia spun că au primit de la Dumnezeu darul vindecărilor, trimițându-și clienții (atenție!) chiar și la Biserică, „la Spovedanie și la Împărtășanie”, păcălindu-i pe oameni că și ei ar fi cu Biserica, dar nu-și cer deloc acreditarea Bisericii (pentru că nici n-o pot primi câtă vreme susțin ideologii contrare ortodoxiei, ca-n cazul radiesteziei – de exemplu), ci își fac singuri reclamă prin ziare, reviste (precum: Paranormal, Formula As, Magazin, Dracula, etc.) cărți, afișe și chiar prin televiziune.

Răbdarea necazurilor și rugăciunea sunt alte condiții necesare mântuirii și vindecării. Scopul credinței creștine și al Bisericii nu este vindecarea de boala trupului și evitarea suferinței, ci unirea cu Dumnezeu. Curățirea de bolile trupului vine în urma realizării unirii prin har cu Dumnezeu, ca un dar de la Dumnezeu. Dumnezeu hotărăște când și cum ne vindecă de suferințele trupului, însă El cere de la noi dorința de a fi cu El, iubirea noastră pentru El. Deseori, prin încercările suferinței, Dumnezeu ne mustră pentru păcatele trecute, dar ne și încearcă dorul nostru după El. Răbdarea necazurilor ne devine astfel o scară către cer, o treaptă a nevoinței noastre ascetice; iar călăuza permanentă a vieții noastre creștine (ascetice și mistice) este rugăciunea. Prin rugăciune, omul se unește tainic (iubitor și înțelegător) cu Dumnezeu, prin rugăciune omul se descoperă pe sine smerit, având nădejdea doar în Dumnezeu (și nu în puterile lui omenești limitate). Prin rugăciune, omul se pregătește pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine, dar tot prin rugăciune o și continuă. Rugăciunea și răbdarea necazurilor sunt cea mai comună cale de apropiere de Dumnezeu. Însă, rugăciunea în comun a creștinilor drept-măritori este mai bineplăcută Domnului, căci ea este sămânța și rodul iubirii dintre oameni. Rugăciunea comunitară este condusă de un trimis al lui Dumnezeu, de un om sfințit de El, ca să stimuleze iubirea între oameni și cea dintre oameni și Dumnezeu. Preotul are și această harismă și misiune în Biserică. De aceea, prin prezenta și prin lucrarea sa, preotul este un organ al harului divin. „Luați, fraților, pildă de suferință și de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: ați auzit de răbdarea lui Iov și ați văzut sfârșitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul și îndurător. Iar înainte de toate, frații mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, și ce este nu, nu, ca să nu cădeți sub judecată. Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui.” (Iacov 5:10-15) Înainte de toate, trebuie spus că nu preotul vindecă, nici rugăciunea lui nu are efect asupra bolnavului „ex opera operato” (automat, magic, ca și cum cuvintele rugăciunii rostite de preot ar declanșa un efect sigur), ci Dumnezeu este Cel ce vindecă; Dumnezeu ascultă rugăciunea preotului și alege pe cine să-l vindece, când și cum. De aceea este necesară o colaborare iubitoare între preot și credincios, precum și între ei și Dumnezeu. Când această unire iubitoare în Hristos există, abia atunci Dumnezeu răspunde la rugăciunea lor comună, revărsând mila Sa. Abia acum se împlinește cuvântul Mântuitorului: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Matei 18:19-20) Unde nu este iubire în Hristos între oameni, ci interese meschine (în partea „vindecătorului”) și disperarea necredinței (în partea bolnavului), este limpede că nu este Hristos de față, este limpede că acea terapie nu este de la Dumnezeu.

Vegherea (trezvia, atenția) și faptele bune sunt încă două condiții ale vindecării depline în Biserică. Războiul nevăzut pe care ni-l aduce vrăjmașul diavol tuturor oamenilor nu este așa ușor pe cât ar crede majoritatea oamenilor; Mântuitorul ne îndeamnă: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26:41), iar Sfântul Apostol Petru ne spune: „Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Este un război continuu; este o luptă neîncetată la nivelul gândurilor și senzațiilor. Diavolul este expert și îmbătrânit în viclenie și nu se dă bătut după ce este respins; ba încă își pregătește alte și alte metode (semne mari și chiar minuni), „ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși” (Matei 24.24). Paza minții și a simțurilor n-o putem dobândi singuri niciodată. Ea vine prin harul lui Dumnezeu și cere din partea noastră smerenie, asceză, despătimire, rugăciune neîntreruptă, unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine și rânduieli ale Bisericii. Priveghind cu mintea, omul poate discerne atacul viclean al diavolului încă de atunci când i se strecoară, precum un șarpe printre propriile gânduri și poate să-l respingă repede. Priveghind cu mintea, omul poate sesiza imediat în „doctrina terapeutică” o minciună flagrantă, o răstălmăcire a Adevărului creștin, sau o mascată abatere eretică plină de otravă pentru suflet. Toți trebuie să priveghem, rugându-ne; toți trebuie să fim atenți la vicleșugurile vrăjmașului ucigaș de oameni, căci pierzându-ne o clipită atenția ne putem pierde chiar mântuirea. „Nu este de mirare, deoarece însuși satana se preface în înger al luminii” (2 Corinteni 11:14). Privegherea și faptele bune ne dau o experiență prin care putem cerne (în sita dreptei credințe) și discerne faptele și intențiile altora. Pentru că mulți, deși fac fapte aparent bune, sunt străini de Duhul bunătății, smereniei și iubirii dumnezeiești. Însuși Domnul Hristos ne-a atenționat: „După roadele lor îi veți cunoaște. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea.” (Matei 7:20-23) – Să luăm aminte!

3. Înșelăciunea demonică

Ca o cauză și ca o consecință clară a decăderii morale și spirituale a „omului modern”, îngâmfat în propria-i suficientă ce nu mai lasă loc lui Dumnezeu, boala aproape molipsitoare a societății secularizate de astăzi este, precum bine se vede, individualismul (egoismul, iubirea de sine). Omul individualist, treptat, poate ajunge să fie posedat total de duhul diavolului și, uneori, chiar fără să-și dea seama. Ucenicii (și proorocii) diavolului sunt, deci, oamenii care-l urmează pe diavol în viața lor, copiind de la începătorul răutății și al hulei mândria și închipuirea de sine, îmbolnăvindu-se sufletește tot mai mult și îmbolnăvindu-i și pe alții. Ori, neopăgânismul și autolatria omului contemporan sunt plăgi nevindecabile fără smerenia creștină și fără harul lui Dumnezeu. Iată cum descrie Sfântul Apostol Pavel starea de boală duhovnicească a vremurilor noastre: „În zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te și de aceștia.” (2 Timotei 3:1-5)

Supus la un flux divers de informații, omul contemporan nu mai știe să aleagă binele de rău, adevărul de minciună, esențialul de neesențial, deseori fiindu-i prezentate răsturnat realitățile și valorile. Astfel, în această confuzie informațională, discernământul i se alienează tot mai mult, imprimându-i omului în suflet o pecete pătimașă care îi afectează serios viața întreagă. Așa că omul contemporan uită de Dumnezeu Cel Viu și-și face dumnezei după chipul lui. Azi, religia și morala creștină sunt exilate într-o periferie a existenței și sunt chiar înlocuite cu noi „căi spirituale” de tip demonic. Asta este, de fapt, strategia diavolului: să strice și să răstoarne ierarhia valorilor în mintea omului, așa încât omul să se rătăcească complet în confuzia stârnită de diavol, să nu mai poată distinge spiritualitatea autentică (Calea – Hristos) în labirintul de spiritisme ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinică pregătire ascetică, dogmatică și mistică, pe linia Sfinților Părinți, pentru a scăpa din plasa „religiei viitorului” („spiritualitatea demonică” New Age, cu totul opusă față de cea ortodoxă). „Duhul grăiește lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor, prin fățărnicia unor mincinoși, care sunt înfierați în cugetul lor. Aceștia opresc de la căsătorie și de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulțumire, pentru cei credincioși și pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulțumire; căci se sfințește prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune.”(1 Timotei 4:1-5)

Aproape toate formele de „medicină complementară” aduc în doctrina lor erezii contrare Adevărului creștin trăit și mărturisit de Biserică, precum: antropocentrismul, preexistenta sufletului, reîncarnarea lui, predestinația lui astrală, dualismul, existenta unor „energii” (yin și yang) necunoscute și nerecunoscute de nici un Sfânt Părinte al Bisericii, nici de vreun cinstit om de știință, alienarea conștiinței morale a omului, relativizarea valorilor infinite ale omului și a libertății lui, impersonalizarea harului divin și chiar a lui Dumnezeu, promovarea „iluminaților” păgâni s.a..

Sunt unii „terapeuți” care apelează și la remedii naturale (acceptate de Biserică) și la întortocheate explicații științifice; dar, ce este foarte grav, introduc și răstălmăciri ale remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din Biserică. Prezentarea acestora ca simple metode mecanice și magice de vindecare duce mai întâi la pierderea sensului autentic al trăirii comuniunii creștine, apoi la diluarea valorilor Ortodoxiei în masa relativistă a unor practici eterodoxe. Promotorii unor asemenea „sacroterapii” sunt certați cu învățătura și legea bisericească, nefiind sub ascultarea și binecuvântarea nici unui episcop al Bisericii și prezentând, în multe puncte esențiale ale doctrinei, grave confuzii dogmatice, iar în viața lor duhovnicească având serioase carente morale și mistice (unele chiar psiho-patologice). În general, acești impostori se declară profund religioși, întrucât merg pe la mănăstiri, pe la duhovnici renumiți de la care fură câte o binecuvântare „ca să poată face oamenilor cât mai mult bine” (zic ei), dar nu le spun (duhovnicilor) prin ce metode. Unii pozează în mari creștini, tipărind cărți ortodoxe (cu note și interpretări personale de-a dreptul eretice) și instalându-se în biserici fie în primul rând, fie pe lângă sfintele moaște, arătând celorlalți că sunt preocupați de rugăciunea inimii. Mândria iradiază din ei ca dintr-un cuptor.

Foarte mulți vindecători au primit investirea cu aceste puteri de vindecare (atenție!) în vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de „îngeri”, de păsări, de lumini colorate sau de flăcări, etc. Aceștia ascultă numai de ce le zice „duhul” prin vedenie, manifestând neascultare și ostilitate (chiar declarată) față de Ierarhia sacramentală a Bisericii. Chiar și unii monahi și clerici pot cădea în această înșelare demonică, inventând teorii și practici noi, neortodoxe, promovându-le printre adepți și creând dezbinare între creștini (vezi cazurile Vladimirești, Noul Ierusalim - Pucioasa, Visarioniștii). Faptul că ies din Tradiția și cumințenia Ortodoxiei, din buna rânduială și ascultare ierarhică întemeiată de Mântuitorul Hristos în Biserică, îi demască decisiv ca pe niște falși proroci. De unde se vede că nu Duhul dragostei, al unității și al păcii din Biserica lui Hristos îi ajută pe ei, ci tocmai duhurile întunericului care nu suportă pocăința (smerenia) și ascultarea în Hristos.

Vrăjmașul diavol, în rai, întâi a hipnotizat-o pe Eva, apoi a sugestionat-o (negându-i cuvântul lui Dumnezeu), stimulându-i imaginația (că va fi ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu Cel Viu). Cu aceste mijloace, diavolul a făcut și face victime printre oameni mereu. Însă toți proorocii diavolului, oamenii ce-i slujesc lui cu același scop ca și el (pierzarea oamenilor) folosesc aceleași metode ca și el.

Hipnoza constă în folosirea anumitor gesturi, cuvinte sau muzică cu putere de sugestie în scopul îndepărtării atenției omului de la realitatea înconjurătoare și totodată de la orice formă de veghere. La unele ședințe de hipnoză se folosesc invocări satanice clare sau diverse substanțe halucinogene. Odată adormită atenția conștientă a omului (conștientul acestuia), hipnotizatorul are acces liber la subconștient, locul în care se află conștiința de sine a individului și toate datele intime ale ființei lui. Hipnotizatorul poate porunci astfel subconștientului diferite lucruri (inclusiv comiterea anumitor gesturi după revenirea la realitate, gesturi despre care „subiectul” nici măcar nu va bănui că i-au fost induse), poate opera modificări care rămân și după trezirea „subiectului”. Cu ajutorul hipnozei „subiectul” poate fi trimis înapoi în timp, poate rememora anumite momente din viață iar hipnotizatorul poate modifica anumite date din trecutul acestuia. Prin aceasta este hipnoza extrem de periculoasă, prin faptul că un om supus păcatului are acces deplin la ceea ce Sfânta Scriptură numește „inima omului”, operând acolo modificări după bunul plac. Mai mult, atenția (trezvia) omului fiind adormită, duhurile întunericului implicate în ședința de hipnoză au și ele acces la „inima” omului, cu urmări dintre cele mai nefaste.

Nedespărțită de hipnoză este sugestia, care înseamnă lansarea de idei prin cuvinte și gesturi „atrăgătoare”, idei care se înfig în mintea omului și pot rămâne uneori foarte mult timp. Omul slăbit cu gândul (hipnotizat, cu conștiința adormită, dar cu mintea aflată într-o stare de mare receptivitate la nivelul subconștientului) preia ușor aceste sugestii din afară, le păstrează în sine auto-alimentându-le; acum, ele îi devin autosugestii, apoi treptat ajung obsesii, generând angoase interioare și chiar psihoze. Diavolul își dă tot concursul ca omul să-și amintească ce i-a zis „prorocul mincinos”, aducându-i mereu în gând sugestiile necurate pe care i le-a săgetat acela. Din această pricină „de ce ți-e frică, de aia nu scapi”.

Astfel, în imaginația (pe care Sfinții Părinți au numit-o puntea dracilor) mult decăzută sub povara patimilor și a educației imorale a omului de astăzi, diavolul creează apoi iluzia (nălucirea) unei alte realități și-l ispitește pe om să o accepte ca adevărată. Imaginația pervertită prin păcate păstrează și amplifică astfel sugestiile și inducțiile de tip demonic, relativizând obiectivitatea absolută a Adevărului creștin și amestecând valorile autentice ale dreptei credinței creștine cu alte „valori” anticreștine. În gândirea omului pătimaș apare ideea că „toate sunt relative și subiective”, deci n-ar mai fi nimic absolut și obiectiv; astfel, percepția Adevărului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este amestecată printre nălucirile minciunilor (sugestiilor) demonice, iar binele și răul își pierd consistenta lor absolută și ontologic-personală, sunt răsturnate și amestecate între ele. Cea mai mare viclenie a diavolului este să-i facă pe oameni să creadă că el (diavolul) nu există ca ființă personală și, deci, oamenii să nu se angajeze în luptă contra lui, crezând că „cel rău” este ceva impersonal, chiar ceva necesar. Mulți oameni, chiar și printre creștinii ortodocși, au această idee și, datorită acestei viclenii demonice strecurate în concepția lor, cad foarte ușor în mrejele prorocilor satanei.

Performantele impostorilor stau, deci, nu atât în măiestria lor, cât în ignoranta și în credulitatea victimelor lor. După „reușita” unei ședințe de terapie (de fapt, de orice „consiliere”) ocultistă, diavolul are o triplă victorie: pe de o parte, impostorul rămâne în înșelarea sa (diavolul confirmându-i metoda încă o dată), pe de altă parte victima cade și ea în înșelare, și, pe de alta, mulți alții care văd „reușita” sunt atrași să încerce și ei metoda ocultistă. Aceasta și este voia diavolului, ca să fie înșelați cât mai mulți oameni. „Iar oamenii răi și amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși. (2 Timotei 3:13)

De aceea pe acești proroci mincinoși diavolul îi ajută din plin, mimând deseori vindecări și intervenind chiar la nivel fizic cu „semne și minuni”, cu senzații și năluciri, forțând libertatea omului să-i accepte și să-i recunoască că ar fi de la Dumnezeu. În „terapiile complementare”, unii pot proba o reală îmbunătățire a stării de boală datorită remediilor naturale amestecate printre practicile oculte (și nicidecum paselor demono-energetice), deși diavolul, care le-a și inspirat, intervine nevăzut și el cu mult aplomb, nu vindecând boala, ci camuflând senzațiile de durere, mărind presiunea sugestiei (că gata, s-a vindecat boala) în imaginația omului. Diavolul știe să nălucească arătări și senzații, dar nu poate restaura firea bolnavă a omului păcătos; căci cum ar vindeca el pe om, pe care-l urăște de moarte? Dacă diavolul l-a scos pe om din rai dorindu-i moartea, oare poate să îl ajute cu ceva? Sau doar mimează binele ca să îl înșele încă o dată? Ba încă, foarte des, demonii intervin chiar și fizic în trupul omului, pe fondul totalei posedări demonice a sufletului lui bolnav, hipnotizat și sugestionat continuu. Astfel, omul cade în închipuire și în mândrie (tot mai mare), neglijându-și pe mai departe datoriile sale de creștin, iar diavolul îl duce pe om pe toate „căile”, numai pe calea pocăinței nu.

După o vreme, când harul lui Dumnezeu îl cercetează pe om, diavolul se retrage din imaginația omului, boala și durerea revenindu-i acestuia în toată amploarea; abia ajunși aici unii se dezmeticesc din rătăcirea lor (Dumnezeu chemându-i prin această suferință spre pocăință și spre Biserică); însă alții cad în necredință și deznădejde (spre bucuria diavolului), refuzând pe mai departe ajutorul Mântuitorului Hristos prin Biserică, îndrăcindu-se treptat (atenție!) și rămânând chiar cu sechele psiho-patologice, uneori toată viața. Alteori, când boala este cauzată de prezenta unui duh necurat, în timpul ședinței paramedicale, cu a sa viclenie caracteristică, duhul rău se dă un timp la o parte, iarăși înșelându-i și pe vindecător și pe pacient. Dumnezeu totuși îngăduie aceste ispitiri omului întrucât îi protejează libertatea și îi respectă voia acestuia. „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul și pământul: viață și moarte v-am pus eu astăzi înainte, binecuvântare și blestem. Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi.” (Deuteronom 30:19)

Explicitarea bolilor trupului pe baza filosofiilor orientale, ca fiind cauzate de „dezechilibre și gâtuiri ale energiilor yin și yang” sau pe baza speculațiilor radiesteziste ca fiind produsul influentei unor „interferente malefice de energii cosmice și telurice”, nu are nimic comun cu Adevărul, deoarece omul nu este la discreția energiilor cosmice impersonale care-i strivesc existenta, ci este persoană, infinit superior lumii neraționale. Iar a susține predestinația cosmică (cum susține astrologia) este o gravă erezie întrucât îl face pe om inferior lumii impersonale care-i anihilează orice tendință de libertate.

Omul este zidit de Dumnezeu Cel personal și iubitor de oameni. Bolile ne vin cu voia și cu știrea lui Dumnezeu Care ni le îngăduie spre mântuirea noastră și, deci, și vindecarea noastră se face tot cu voia și cu știrea Lui. Orice tentativă de vindecare fără dialog cu Dumnezeu în Hristos este un furt, o minciună, o falsă vindecare. Trebuie conștientizată în primul rând relația de iubire cu Mântuitorul Hristos, Adevăratul și Unicul Doctor și Tămăduitor, și de unire cu Biserica Lui drept-măritoare.

Hipnoza este clar un procedeu ocult, satanic, neacceptat de Biserica Ortodoxă. Să explicăm un caz: un om neinstruit A, asupra căruia s-a efectuat o ședință de hipnoză, a intrat în transă și a început să vorbească în engleză (el neînvățând-o la scoală) zicând că: „într-o viață anterioară am trăit în Anglia, în satul X; mă numeam Y, părinții mei erau Z, frații erau T, locuiam într-o casă lângă râul U, la poartă aveam un copac mare…” și alte detalii de viață adevărate pentru Y, detalii ce pot fi probate chiar istoric. Întrucât Ortodoxia combate reîncarnarea ca pe o erezie total neacceptabilă, reiese de aici că duhurile care intervin în experiențele de hipnoză nu sunt de partea Mântuitorului Hristos. Apoi, diavolul (sau chiar mai mulți diavoli), care l-a(u) ispitit pe Y în ședința de hipnoză, l-a luat în posesie pe A și a grăit prin el unele lucruri adevărate despre Y, ca să înșele pe oameni, „mărturisind” despre reîncarnare.

O femeie vrăjitoare a fost arestată de politie, pe motivul înșelăciunii (cazul a fost prezentat și la televizor). Întrebată cum a reușit să păcălească atâția oameni cu sume mari de bani, ea a recunoscut: „Păi dacă e prosti și crede ce le zic!”. Fără comentarii.

Noi ne punem o întrebare: de ce oamenii sunt atât de ușor de păcălit? Și ne răspundem singuri: pentru că oamenii nu-L mai caută sincer pe Dumnezeu – Dătătorul Înțelepciunii și se complac în superficialitatea păcatelor. Oamenii au pierdut simțul și educația comuniunii creștine și nu mai trăiesc deplin Adevărul și Viața Bisericii, nu mai percep corect înțelesurile dreptei credințe și, deci, îi tăgăduiesc puterea. Creștinii ortodocși înșiși nu mai trăiesc creștinește, nu mai cunosc adevărurile credinței sănătoase. Ce să mai zicem de eretici sau de păgânii închinători la idoli? Pe bună dreptate, ne întrebăm și noi: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Luca 18:8).

4. Concluzie

În Occident, procesul galopant de dizolvare a valorilor Creștinismului în sincretismul masonic „New Age” este pornit de peste 40 de ani, iar la noi în țară de aproape 10 ani. Dacă vom merge în ritmul acesta, viitorul neamului românesc nu ni se arată deloc mai bun sau mai luminos, întrucât va fi iminent pericolul degradării și al dezbinării noastre religioase și morale. Căci prin „religia viitorului”, prin practicile orientale și prin „terapiile complementare” ancorate bine în New Age, diavolul încearcă să fure Adevărul creștin din mințile oamenilor și să facă accesibile omului modern inițieri satanice, chiar fără ca omul să vrea sau să știe (manipularea se face insistent prin mass-media) și, prin ele, să-i impună un mod de viață antihristic. Trăim vremuri foarte tulburi astăzi, căci diavolul știe că mai are puțină vreme și caută să înșele cât mai mulți oameni prin tot mai subtile vicleșuguri.

Noi, creștinii ortodocși, care am primit harul dumnezeiesc și-l primim neîncetat în Biserica drept-măritoare a lui Hristos, prin Sfintele Taine, așa cum l-au primit toți Sfinții, nu trebuie să căutăm „semne și minuni” exterioare, care pot fi ușor simulate de duhurile rele, „ci ținând adevărul, în iubire, să creștem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efeseni 4.15). Să nu ieșim din hotarele Părinților noștri, din cumințenia Ortodoxiei, în care milioane de Sfinți au primit făgăduințele mântuirii lui Dumnezeu, ci, „având deci aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, desăvârșind sfințenia în frica lui Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1).

Așadar, de ce caută omul semne, minuni și vindecări paranormale?

Răspunsul final:

Pentru că omul s-a înstrăinat de Dumnezeu, nu mai păzește poruncile Lui și nu mai percepe corect înțelesurile dreptei credințe în Hristos. A pierdut simțul, valoarea și educația iubirii de Dumnezeu și de semeni și le desconsideră în detrimentul acceptării unor experiențe noi, senzaționale, care exaltă mândria, egoismul și idolatria omului. Iar când nu mai are frică de Dumnezeu, când nu vrea să se smerească sub mâna binecuvântării lui Dumnezeu, când nu vrea să iubească sincer pe alții dăruindu-se, atunci omul caută alte căi de „spiritualitate”, alte metode de fugă de la fața lui Dumnezeu, încercând să-și satisfacă aspirația naturală după Dumnezeu, după iubire și după o fericire eternă prin metode mecanice sau magice, ori prin alte minuni și puteri paranormale, pe care diavolul i le oferă cu mână largă. Pentru că nu minunile sunt dovada că cel ce le săvârșește e de la Dumnezeu, ci sfințenia vieții și a gândirii lui.

Omul întunecat de păcate și de necredință uită că cele mai mari valori eterne sunt persoana și iubirea; le disprețuiește și le înlocuiește în gândirea sa cu alte lucruri sau „performanțe” individualiste. Sfințenia iubirii dintre persoane, normalitatea ei, jertfa de sine pentru mântuirea altora, toate valorile creștine sunt năruite aproape în conștiința omului contemporan sub tăvălugul agresiv al minunilor paranormale pe care le propagă, spre slava lor deșartă și spre pierzarea celor ce-i urmează, toți iluminații care nu-L au pe Iisus Hristos ca lumină a vieții lor.

Însă, numai iubirea lui Dumnezeu și a semenilor îi pot da omului starea de pace, de fericire interioară și de sănătate trupească și sufletească. Numai o viață creștină, o viață în sfințenie, numai trăirea reală a unirii cu Iisus Hristos - Dumnezeu, în Biserica Lui drept-măritoare, îi poate descoperi omului bogăția infinită a vieții veșnice, a experienței fericirii dumnezeiești, în normalitatea ei plină de lumină și de har.

Credința noastră Apologetică