Bogdan Mateciuc
Încercări de definire
În general, prin termenul sectă înțelegem o grupare religioasă limitrofă, caracterizată printr-o învățătură și o practică esențial diferite de cele ale organizațiilor tradiționale. Totuși, aceasta este o definiție limitativă. Din punct de vedere al teologiei creștine ortodoxe, definiția de mai sus se aplică tuturor grupărilor desprinse din Biserică. Sunt incluse aici toate grupările baptiste, penticostale, adventiste, iehoviste etc.
În același timp, secolul douăzeci a fost martorul apariției unor grupări sau organizații informale de tip cross-over – combinații între spiritualitate și psihologie. Întrucât aceste curente nu au o structură sau o învățătură propriu-zise, ci reprezintă mai degrabă sume de indivizi care frecventează reuniuni unde sunt predate interpretările pseudo-psihologice sau ezoterice ale liderilor/trainerilor, unii sociologi și antropologi folosesc termenul psiho-sectă pentru a identifica aceste curente (detalii în linkul următor). Un astfel de curent popular la începutul secolului 21 este NLP-ul (programarea neuro-lingvistică).
Fie sectă religioasă, fie psiho-sectă modernă, grupul respectiv este caracterizat printr-un devotament aparte față de o persoană sau o idee-concept. Prin „darurile” sau „lumina” liderului sau prin „cunoașterea superioară” împărtășită de acesta, membrii grupului se simt diferiți față de restul lumii care, neavând lumina necesară, nu le poate înțelege înaltele adevăruri. De asemenea, într-o lume în care cifrele vorbesc, un număr mai mare de participanți sau membri creează iluzia de veridicitate acelei învățături.
Caracteristici
1. Ruptură abruptă cu învățătura tradițională. Pentru o sectă religioasă, Biserica a devenit apostată la scurt timp de la moartea Apostolilor. Dumnezeu le-a dat liderilor grupului o lumină nouă, așa că învățătura sectei reprezintă Adevărul ultim. Cu un asemenea mandat de la Dumnezeu, secta s-a despărțit de Biserică, este independentă și are o misiune sfântă.
În cazul unei psiho-secte, trainerul zis și coach promovează o psihologie originală, preluând dintr-un Freud sau Jung doar acele concepte care se potrivesc ideilor lui personale. Unii traineri manifestă un dispreț fățiș față de psihologie și Creștinism, considerând învățătura lor superioară oricărei abordări de până la ei. Atât în cazul sectelor religioase, cât și pentru psiho-secte, există o atitudine gnostică – cei din afară nu pot înțelege ușor învățătura superioară a grupului.
2. Comunitatea exclusivă. Secta religioasă are pretenția că ea reprezintă comunitatea celor mântuiți/iluminați/aleși. Prin contrast, Biserica este fie apostată, fie unealta diavolului. Membrii sectei se prezintă ca mântuiți/iluminați, în timp ce erorile celorlalți sunt amplificate. Dumnezeu devine proprietatea grupului, El judecându-i pe toți oamenii așa cum o face secta. Prin urmare, Dumnezeu îi folosește numai pe membrii grupului ca instrumente pentru a-și revela voia și adevărul Său.
Deși membrii unei psiho-secte nu constituie un grup formalizat în vreun fel, ci sunt simpli abonați la cursurile pe bani ale unor traineri self-made, ei au conștiința apartenenței la o comunitate care deține adevărul superior despre mecanismele psihologice intime ale omului. Această credință în superioritatea învățăturii pseudo-psihologice a liderului îi face pe membri să aplice acele abordări malformate în viața de zi cu zi, inclusiv în relațiile inter-umane și de cuplu. De asemenea, ei au tendința să îi corecteze pe ceilalți – să îi învețe ce emoții, comportamente și reacții trebuie să aibă.
3. Rolul central în sfârșitul lumii. Secta religioasă este convinsă că a luat naștere conform unui plan special al lui Dumnezeu, pentru a umple un loc lăsat gol de Biserica căzută de la credința adevărată. Astfel, apariția sectei constituie un moment istoric în istoria și escatologia lumii. Sfârșitul lumii joacă un rol determinant în doctrina grupului: va fi arena în care se va desăvârși glorificarea sectei, atunci când toți ceilalți vor fi înfrânți. Deși poate fi mică și neînsemnată, atunci când vine ziua încheierii socotelilor, secta va primi de la Dumnezeu locul de onoare pe care îl merită. Ea este mesagera, cea care pregătește revenirea lui Hristos și participă alături de Dumnezeu la judecata finală.
4. Liderul carismatic. Acesta fie are o linie telefonică directă cu Dumnezeu, fie a primit o lumină specială datorită căreia interpretează Scripturile așa cum vrea Dumnezeu, interpretări care nu pot fi contestate de membri. Conducătorul este autonumit și nu se subordonează niciunei alte autorități. El hotărăște cum trebuie să gândească, să reacționeze sau să simtă membrii în diferite situații ale vieții.
În mod similar, liderul psiho-sectei este considerat a fi atins un nivel înalt în gestionarea emoțiilor și în înțelegerea comportamentelor umane – deziderat suprem pentru toți cursanții lui.
5. Dependența psihologică. În timp, membrilor sectelor religioase li se induce ideea că părăsirea sectei echivalează cu părăsirea lui Dumnezeu și cu pierderea mântuirii. Secta este singura organizație aprobată de Dumnezeu, prin intermediul căreia El își manifestă voia și transmite mesaje către pământeni. Astfel, secta capătă un rol tot mai mare în viața individului, cu valențe de viață socială și familială. Prin urmare, membrii au tendința să rupă legătura cu familia și cu prietenii care nu frecventează gruparea respectivă. Renunță la țelurile în viață și la activitățile de interes pe care la aveau înainte de a se alătura grupului; viața lor începe să graviteze în jurul sectei, rezultând o izolare de societate - restul lumii nu sunt mântuiți, nu sunt creștini, nu sunt transformați, au rămas inferiori; secta devine singura sursă valabilă de informare.
Membrii informali ai unei psiho-secte ajung în timp să își ordoneze programul zilnic și chiar viața după preceptele predate de coach. Renunță la orice discernământ și îngurgitează orice idee emisă de lider ca reprezentând un adevăr suprem. După un timp, devine imposibilă distanțarea de comunitatea sau grupul respectiv, individul devenind incapabil să mai funcționeze independent.
Premize pentru aderarea la o sectă
Farber, Harlow și West (1957) au lansat termenul de „sindrom DDT” pentru a descrie transformarea la nivelul gândirii suferită de prizonierii din războiul din Coreea: debilitate, dependență, teamă. Lifton (1961), care a studiat modificarea gândirii folosită în universitățile din China, a demonstrat că procesul nu necesită afecțiuni sau probleme fizice. Grupările contemporane au mai multe în comun cu această transformare a gândirii decât cu situația prizonierilor de război, în sensul că ele nu folosesc forța fizică. Pentru a-și păstra membrii, ele recurg la subterfugii și la domeniile naturale de intersecție între ele și individ. Induc stări de dependență și folosesc metode de pedeapsă psihologică (rușinare, catalogare ca inferior...) pentru a-și menține numărul membrilor. Procesul poate fi descris pe scurt ca un sindrom DDT modificat: debilitate, dependență, teamă.
Deși procesul descris este complex și variat, cele de mai jos reprezintă schema clasică de aderare la o sectă:
1. Individul vulnerabil din punct de vedere psihologic (singurătate, stimă de sine scăzută, traume din trecut...) se întâlnește cu grupul.
2. Liderul grupului se prezintă pe sine ca un binevoitor care îi poate îmbunătăți viața. În cazul psiho-sectelor, oferta de „dezvoltare personală” nu lasă loc unui refuz, pentru că, nu-i așa, nimeni nu vrea să rămână prost sau nedezvoltat sau în întuneric.
3. Individul răspunde pozitiv și, pe măsură ce participă la întrunirile grupului, are parte de o creștere a respectului de sine și a sentimentului de securitate.
4. Prin intermediul împărtășirii de experiențe, a mărturisirilor și a exemplelor individualizate, liderul dar și ceilalți membri ai grupului capătă acces la punctele slabe ale individului. Deschizându-se față de ceilalți, viața intimă a individului începe să devină întrețesută cu cea a restului grupului.
5. Prin mărturisiri ale membrilor, prin denigrarea „concurenței” (Biserica sau alte grupuri), prin îndoctrinarea constantă cu sistemul de gândire strict al grupului, se afirmă superioritatea acestuia ca un adevăr fundamental.
Aceste tehnici de influențare sunt însoțite de o suprimare sau slăbire a gândirii critice. Membrilor li se induce ideea că părăsirea grupului este echivalentă cu o cădere de la credință sau cu întoarcerea la o stare inferioară – abandonarea Luminii primite de la lider/trainer/coach. Aceste manipulări îl fac pe individ să-și exprime loialitatea față de grup și să se angajeze să se schimbe conform cu schema locală. Dependența față de grup este deja creată și afirmată implicit sau explicit.
Deoarece învățătura liderului/trainerului este întotdeauna adevărată iar gândirea „negativă” nu este acceptată, eșecurile individului sunt numai și numai ale lui („Nu ți-ai făcut exercițiile...”), în timp ce îndoielile personale sau criticile sunt eliminate sau redefinite. Individul are parte de o alienare tot mai mare. Firea lui de dinainte de a veni în sectă este eliminată; îndoielile cu privire la grup sunt eliminate din gândire; este menținut sentimentul de vinovăție de a nu te ridica la nivelul așteptărilor grupului.
Alienarea individului va atrage după sine ruperea psihologică și, în cazul unor secte religioase, și una fizică de lumea exterioară – prieteni și familie care nu acceptă adevărul suprem predat de lider. Informațiile din exterior amenință să tulbure falsul echilibru al individului, pe care acesta l-a preluat de la grup. Aceasta alienare accentuează dependența inconștientă a individului față de grup.
Grupul promovează echilibrul disociativ al individului, încurajând activ dependența acestuia, de exemplu prin exagerarea „păcatelor” din trecut și a conflictelor cu familia, prin denigrarea celor din afară, prin folosirea de cântări care să abată orice gândire critică și prin oferirea de posibilități prin care individul poate ocupa un anume loc în structura grupului (de exemplu, a lucra în beneficiul grupului, a vinde reviste pe stradă, a munci pentru construirea/întreținerea locului de adunare). În cadrul grupului, comentariile critice ale celor din exterior sunt prezentate cu un umor condescendent.
Rezultatul acestui proces, prezentat foarte simplificat mai sus, atunci când este dus până la capăt, este o persoană care vrea să pară fericită și echilibrată. Cu un zâmbet fals, persoana va mărturisi ce progrese a realizat, cum i s-a schimbat viața, cum a învățat să își înțeleagă și să își controleze emoțiile și cum a găsit pacea interioară. În aceste cazuri dependența este totală iar persoana nu concepe să-și trăiască viața separat. Întâlniri periodice, petrecerea împreună a timpului, presărată cu mărturisiri personale, totul creează un univers separat de lumea din afară și îi dau individului senzația că nu poate trăi fără grup.
Cine aderă la secte și de ce
Contrar părerii generale că membrii sectelor sunt niște „ciudați”, cercetările și dovezile arată că majoritatea acestor membri sunt persoane relativ normale, deși o treime se pare că au avut parte de ușoare tulburări psihice înainte de convertire. Trebuie menționat, de asemenea, că un studiu efectuat de Institutul de Sănătate Mintală din SUA arată că aproximativ 20% din populația generală suferă de cel puțin o tulburare psihică.
Membrii includ tineri, bătrâni, bogați, săraci, educați și needucați. Nu este ușor de identificat tipul de persoană care aderă la o sectă. Oricum, experiențele clinice și studiile efectuate arată că marea majoritate a membrilor sufereau de un stres semnificativ (legat de traumele copilăriei sau de crizele normale ale adolescenței și ale primei tinereți, cum ar fi idile eșuate, eșecuri la școală sau confuzii profesionale). Deoarece capacitatea lor de a face fața problemelor vieții era redusă, aceste persoane stresate erau mai dispuse să accepte oferte de iluminare sau „dezvoltare personală”.
Atunci când persoanele vulnerabile se întâlnesc cu oferta care pică anume pe trauma lor, aderarea se poate produce relativ ușor. Orice traumă sau nevoie intimă așteaptă un răspuns sau o vindecare și, atunci când predicatorul sau trainerul abil pune degetul pe rană, aderarea este rapidă. În cazul „dezvoltării personale” de tip NLP sau de alt tip, aderarea este facilitată și de ispita intelectualistă a ofertei de adevăr psihologic exclusivist, neaccesibil oricui.
Aderarea la asemenea grupuri nu este rezultatul unei alegeri, ci mai degrabă consecința unei căderi sau traume. Abilitățile psihologice ale liderilor sau trainerilor îi ajută pe aceștia să-și formuleze oferta de mântuire sau dezvoltare personală, pentru creșterea numerică a grupului și/sau pentru mulgerea de bani a corporatistului naiv și rănit. Manipularea pe baza punctelor slabe ale persoanei nu este de obicei un lucru rațional, gândit sau planificat, ci un mecanism tacit rezultat din mediul strict și închis.
Cum se schimbă cei care aderă la secte
După aderarea la o sectă, modul de gândire, de simțire și de acțiune al grupului devine o a doua natură, în timp ce aspectele importante anterioare sunt suprimate sau se atrofiază prin abandonare. Noii membri încep să-și formeze o carapace datorită propagandei constante a grupului. Încep să apară ca „defazați”, rigizi și stereotipici în răspunsuri, cu un vocabular limitat, cu o capacitate redusă de analiză și fățiș distanți în relațiile cu ceilalți. Mulți părinți declară: „Acesta nu e copilul meu!”. Astfel de constatări întăresc opinia că membrii unor astfel de secte sunt un fel de „zombi” sau niște roboți. Deși această descriere este o exagerare, ea reflectă totuși faptul că manipularea formează în timp o formă denaturată de conștiință la unele persoane.
Programarea neuro-lingvistică (NLP) Sectologie Credința noastră Apologetică