Bogdan Mateciuc
Introducere
Oastea Domnului este o mișcare controversată. Unii oameni ai Bisericii (episcopi, preoți, laici) o acceptă, fac parte din ea și o susțin, în timp ce alții sunt împotriva ei.
La biserica mea vine la slujbe un membru în Oastea Domnului. Ne cunoaștem de mai mult timp, l-am ajutat cu tehnoredactarea unor materiale pentru adunările Oastei și chiar am acceptat invitația lui de a participa odată la o adunare de-a lor în Bucuresti. Am mers acolo împreună cu soția însă, deoarece noi frecventasem timp de câțiva ani adunări neoprotestante, am avut sentimentul unui amestec de Ortodoxie și sectarism.
În afară de icoanele care împodobeau pereții sălii de adunare, totul era conceput în spirit neoprotestant: cântecele, rugăciunile și predicile. Am avut sentimentul că am nimerit într-o adunare neoprotestantă.
Auzisem mai demult de Oastea Domnului și am încercat să aflu amănunte. De fapt auzisem de ea pe când frecventam adunările neoprotestante. „Frații” vorbeau întotdeauna apreciativ despre această „mișcare de trezire din Biserica Ortodoxă”. Știam deci că Ostașii sunt ortodocși întorși la adevărata credință în Iisus Hristos, adică la o credință similară cu a noastră, neoprotestanții.
Ulterior, după ce am încetat să mai merg la adunările neoprotestanților, am continuat să mă documentez despre Oastea Domnului. Ceea ce mă intriga era faptul că pe de-o parte Ostașii se declarau ortodocși, pe de altă parte erau lăudați de neoprotestanți și chiar unii dintre Ostași participau la adunările neoprotestante.
Am încercat să găsesc pe Internet informații pertinente despre această mișcare, eventual un site oficial. Nu am găsit. Am aflat în schimb multe amănunte despre istoria mișcării, despre organizare și alte detalii de pe diverse site-uri neoprotestante (baptiste, penticostale, etc.). Aceeași atitudine laudativă față de această „mișcare de reformă din sânul Bisericii Ortodoxe Române”.
M-am hotărât deci să pun cap la cap informații pe care le-am obținut de la fratele de la biserică și de pe Internet. A trebuit să fac unele modificări la forma inițială a acestui material după ce am fost contactat de doi Ostași care, pe de-o parte, mi-au atras atenția că am scris inexactități, pe de altă parte se contraziceau între ei.
Dacă Oastea Domnului este sau nu o lucrare bună, rămâne la latitudinea cititorului. Voi arăta însă unele rețineri pe care le am eu în această privință.
Istoric
Înființarea și dezvoltarea Oastei Domnului este legată inseparabil de fondatorul ei, părintele Iosif Trifa.
Născut pe data de 3 martie 1888 în satul Certege, județul Turda, în Transilvania, Iosif Trifa a studiat Teologia la Institutul de Teologie din Sibiu, unde a fost ulterior și profesor.
În 1910 este hirotonit preot și slujește timp de 10 ani într-un mic sat din Apuseni, perioadă în care trece prin grele încercări: soția și trei dintre cei patru copii mor pe rând în accident și de boală.
În 1920, Iosif Trifa publică prima sa carte, sub titlul „Spre Canaan.”
În 1921, Mitropolitul Balan îl cheamă la Sibiu, unde este numit preot-profesor la Institutul de Teologie. În 1922 părintele Trifa începe să publice împreună cu Mitropolitul Bălan gazeta bisericească „Lumina satelor”, ajutați fiind de un grup de seminariști. Un an mai târziu, Trifa publică în această revistă o chemare la o înnoire spirituală în toată țara, arătând păcatele și patimile care năvăliseră asupra poporului după primul război mondial.
În cartea „Să creștem în Domnul”, Trifa scria cu referire la sine: „Mulți ani am fost și eu un om lumesc. Chiar ca preot de țară, eram într-o bună parte un om lumesc. Trăiam și eu în judecata nebună că sunt preot numai când sunt îmbrăcat în haine de slujbă; încolo sunt și eu om care trebuie „să-mi trăiesc viața.” Aceasta cumplită judecată, care - durere! - se mai ține și azi, mă împărțea în doua: în omul de la altar și în celălalt, de prin sat și de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusă să locuiască împreună cu întunericul. Slăvit să fie Domnul că nu m-a lăsat să pier în această nebunie de suflet amăgitoare. Am început să mă trezesc la o viață nouă.”
Îndemnul făcut de el în gazeta „Lumina satelor” era pentru o regenerare duhovnicească în întreaga țară. El scria: „România se află într-o robie umilitoare. Năravurile noastre sunt stricate... Prin furtunile pline de otravă... ni s-a înveninat credința, ni s-a pierdut dragostea și ni s-a umplut sufletul de otrava păcatului... Ea este aceea care a golit bisericile de oameni și sufletele de credință.”
Soluția văzută de părintele Trifa era o pocăință interioară a fiecăruia în parte: „De ne vom opri, de ne vom ridica și noi ca fiul cel rătăcit din Evanghelie și de vom pleca spre Casa Tatălui ceresc (...) La temelia noii rânduieli din sat - din țară - trebuie pusă teama de Dumnezeu și ascultarea de Cuvântul Lui. Numai o singură doftorie poate da lumii și țării noastre sănătatea și mântuirea: să se întoarcă oamenii și popoarele la Iisus.”
Preocuparea lui interioară cu privire la păcătoșenie a crescut tot mai mult. În preajma Anului Nou 1923, părintele Trifa medita la viața trăită până atunci, în mod special la slujirea lui ca preot. Profund întristat și nemulțumit, a constatat că viața sa, ca și a celorlalți oameni, nu era marcată de rugăciune și evlavie, ci de un spirit lumesc. Oamenii trăiau în chefuri și în destrăbălări rușinoase. Pe sub fereastra casei sale tocmai trecea un cârd de bețivi, care răcneau și înjurau de răsuna întreg cartierul. Atunci a simțit nevoia să scrie un articol la revistă tocmai pe această temă. A îngenuncheat și s-a rugat:
„Doamne, Dumnezeule! Ne copleșește răutatea... ne biruie întunericul... ne îneacă potopul fărădelegilor... se scufundă oamenii în pieire sufletească... Dă-ne Tu, Doamne, putere mai multă în lupta contra întunericului și a Diavolului... Vino, Iisuse Doamne, căci iată s-a făcut furtună în marea vieții noastre.”
În această stare sufletească, părintele Iosif Trifa s-a decis să cheme oamenii la pocăință și la lupta împotriva păcatelor. Această chemare a apărut în nr. 1/1923 al gazetei „Lumina satelor”:
„Veniți să faceți o intrare creștinească în anul cel nou. Avem noi, românii, două mari păcate care mai ales ne strică sufletul și traiul creștinesc: înjurăturile și beția. Veniți să facem o hotărâre și o întovărășire de luptă împotriva lor, ca să le scoatem din casa noastră, din traiul nostru și al vecinilor noștri.”
Chemarea lui a fost urmată de mii de oameni: țărani, muncitori și intelectuali. Așa au fost puse bazele Oastei Domnului.
Programul Mișcării
Părintele Iosif Trifa a definit sarcina Oastei Domnului astfel: „... aflarea și vestirea lui Iisus cel răstignit.” Aceasta formulare era o „declarație de război sufletesc contra întunericului și a răutății” din partea unei „armate care lupta sub steagul și conducerea lui Iisus Biruitorul.”
Despre programul Oastei Domnului, părintele Trifa scria: „Iisus cel răstignit - acesta a fost programul meu în toți anii de Oaste și acesta este programul Oastei Domnului. Nu este un program nou. L-am aflat gata de la Sfântul Apostol Pavel.”
Doua lucruri au fost importante pentru Trifa: apostolatul laic și voluntariatul duhovnicesc („Deoarece orice suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul se face vestitorul Domnului”). Trifa scria: „Ținând cont de permanenta ofensivă a iadului, un ostaș al Domnului trebuie să fie un ostaș activ, luptător, un mare viteaz, capabil să atragă și pe alții în lupta cea mare a mântuirii sufletelor.”
În anul 1929 s-au cumpărat tiparnițe, a fost înființată editura și a fost deschisa librăria mișcării Oastea Domnului. Părintele Trifa scria: „Tiparul este o mare putere a vremurilor noastre, care trebuie atrasă în slujba Domnului.”
În cei 15 ani de activitate, părintele Trifa a publicat gazeta în șase numere săptămânale cu un total de 20 de milioane de exemplare. Pe lângă acestea, au mai apărut 12 calendare, care au ajuns, parțial, până la 5 ediții, cu un total de 1,32 milioane de exemplare.
Tipăriturile s-au dovedit foarte eficiente. Broșurile au ajuns în cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Efectul a fost că, pe alocuri, cârciumile de la sate au fost închise și transformate în case de adunare ale Oastei Domnului. Iată un citat dintr-o scrisoare adresată părintelui Trifa: „Preacucernice Părinte și semănătorule de lumină” - scria un țăran din Transilvania – „vă fac cunoscut că, după ce s-a înființat Oastea Domnului și la noi, în Poiana Mărului, județul Brasov, un cârciumar de aici, cu numele Ioan Enescu, la stăruințele cuvioasei sale femei, care este o inimă bună și a fost cea dintâi în Oastea Domnului, a lăsat cârciuma și localul acela care era pus în slujba Diavolului, l-a curățit și împodobit frumos și l-a pus în slujba Domnului. Localul acela, unde se vorbeau vorbe urâte și murdare, sudalme, certuri, bătăi, astăzi este plin de rugăciuni și cântări duhovnicești.”
Bătrânii și tinerii mărturiseau că prin cărțile, broșurile și gazetele lui Iosif Trifa au venit la o credință lucrătoare în Iisus Hristos.
Tulburări
Numărul membrilor Oastei Domnului a crescut foarte mult. În unele zone mișcarea începea să capete adevărate aspecte sociale.
În acest timp, cultele neoprotestante care activau în România și-au întețit propaganda încercând să prezinte Oastea Domnului ca fiind o încercare de reformă de tip protestant în sânul Bisericii Ortodoxe Române și să-i ademenească pe Ostași să treacă la ele. Mulți dintre cei care au aderat la Oastea Domnului au făcut-o într-un spirit protestant. Până în ziua de azi există viziuni diferite chiar ale Ostașilor cu privire la Oastea Domnului.
Important din acest punct de vedere e faptul că părintele Trifa, prin tot ce a făcut, a scris sau a învățat, nu a propovăduit niciodată ruperea de Biserică sau respingerea vreuneia dintre învățăturile ortodoxe. Singurul lucru la care chema Trifa era acea pocăință interioară și permanentă pe care au avut-o Sfinții și pe care o propovăduiește însăși Biserica.
Din păcate, avântul pe care îl căpătase mișcarea în anii 1930 a degenerat. Unii Ostași au început să se depărteze de dreapta credință, au deschis porțile propagandei sectare și au ajuns ca în cele din urmă să se lepede de facto de Biserică. Acest aspect al mișcării i-a făcut pe unii ierarhi ai Bisericii să adopte o poziție negativă față de Oastea Domnului, printre ei aflându-se și cel care l-a susținut inițial pe părintele Trifa, Mitropolitul Bălan. S-a vorbit pe alocuri de un conflict de orgolii.
S-a încercat atunci exercitarea autorității Bisericii asupra Oastei Domnului, ceea ce a dus la neînțelegeri și la poziții de forță.
În aceste condiții, conducerea Bisericii a decis caterisirea părintelui Iosif Trifa și oprirea activității Oastei Domnului. Tipografia a fost confiscată și au început să se facă presiuni asupra membrilor pentru a înceta orice activitate.
Sub necazul sufletesc, boala de care Trifa suferea deja de câțiva ani s-a agravat foarte mult. Acuzațiile mai mult sau mai puțin nedrepte i-au înrăutățit suferința. Au urmat ani grei în care, în ciuda tuturor împotrivirilor și fără spatii corespunzătoare pentru editură, Trifa a continuat să tipărească cărți și gazete.
În februarie 1938, bolnav fiind, părintele Trifa trece la cele veșnice.
În timpul celui de-al doilea război mondial Oastea a avut o perioadă grea din cauza restrângerii libertăților civile sub guvernarea Mareșalului Antonescu.
Perioada comunistă
În anul 1948, autoritățile comuniste au promulgat noua lege a cultelor, prin care se interzicea activitatea Oastei Domnului. Comuniștii nu agreau nici mișcările, nici asociațiile, acestea fiind mai greu de controlat. Cei care nu se conformau erau arestați. Alături de preoți ortodocși și de reprezentanți ai cultelor religioase, au fost arestați și membri ai Oastei Domnului: Traian Dorz, poet și colaborator apropiat al părintelui Trifa, a fost condamnat la ani grei de temniță. A fost eliberat în 1952, însă numai pentru câteva luni, după care a fost închis din nou. Închisorile au început să se umple de preoți și laici membri și nemembri ai Oastei, acuzați de comuniști de lipsă de supunere.
În anul 1954 a urmat al treilea val de arestări, oamenii fiind eliberați apoi în anul 1958. Eliberat a doua oara din închisoare, Traian Dorz a fost somat de autorități să înceapă acțiunea de „legalizare” a mișcării Oastea Domnului. Au urmat o serie întreagă de vizite la Bucuresti și întocmirea unor liste cu conducătorii mișcării. Când autoritățile s-au declarat mulțumite de listele alcătuite de Traian Dorz a urmat... arestarea! Toți conducătorii Mișcării au fost arestați în ziua de Craciun a anului 1958. Au fost întemnițați peste 500 de conducători locali ai Oastei.
Sub presiunile politice ale Occidentului, a urmat o amnistie generală și cei arestați pe motive religioase au fost eliberați în 1964.
Chiar și în vremea în care conducătorii ei erau în închisoare, Oastea Domnului a continuat să existe și să se manifeste. De obicei, conducătorii locali erau arestați, iar membrii surprinși în adunări erau amendați cu mari sume de bani.
La nivel local, Oastea se bucura uneori de sprijinul preotului din parohie. Chiar unii dintre ierarhii Bisericii aveau contacte secrete cu Mișcarea. În alte cazuri însă, preotul era acela care îi denunța pe Ostași organelor de stat.
Frământări actuale
Evenimentele din decembrie 1989 a readus libertatea religioasă în România.
Biserica Ortodoxă Română a anulat decizia de caterisire a părintelui Trifa și a recunoscut oficial mișcarea Oastea Domnului. Se exercită un control de natură dogmatică și există un delegat din partea Sfântului Sinod.
Conducerea Oastei Domnului se află acum la Sibiu. Aici membrii au la dispoziție câteva birouri, o clinică medicală, un cabinet stomatologic și un medic pediatru. De asemenea, există în folosință o nouă tipografie. Principala publicație a Oastei este ziarul „Iisus Biruitorul”, scos cu binecuvântarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române.
Așa cum am menționat mai sus, în interiorul Oastei există păreri diferite cu privire la relatia cu Biserica Ortodoxă. Aceasta este o problemă delicată. Se pare că există câteva aripi în cadrul Oastei. Unii afirmă că locul Oastei Domnului este în Biserică, că adunările trebuie ținute în lăcașele de cult și că preoții și episcopii locali trebuie informați și pe cât posibil implicați în activitatea Mișcării. Alții văd rolul Oastei Domnului ca fiind unul misionar față de Biserică, fără a fi însă sub controlul acesteia. În unele cazuri, Ostașii se acuză între ei de sectarism și protestantism.
Aripa mai „independentă” din cadrul Oastei întreține legături cu diferite culte neoprotestante, de unde și aprecierile laudative ale acestora față de Oastea Domnului. Aripa „ortodoxă” se opune legăturilor cu cei din afară, de teama influențelor sectare.
Privind din perspectivă ortodoxă, deși învățătura susținută de Oastea Domnului este ortodoxă în esență, practicile acesteia seamănă mult cu cele sectare, ieșind din Tradiția Bisericii. Cântări din cărți proprii, bănci confortabile, predicatori ad-hoc care își exersează valențele oratorice, aceste lucruri sunt tipic sectare și încurajează propaganda sectară.
Unii Ostași merg la adunări împreună cu sectanți, se leapădă de Tainele Bisericii și nu mai au nimic în comun cu Biserica. Această ruptură evoluează lent, dar sigur. Personal, am întâlnit o familie de Ostași care aveau biblioteca plină de cărți ale predicatorului baptist Spurgeon, iar copiii spuneau că la biserică nu le mai place, că ar vrea să meargă numai la adunările Oastei.
Reacțiile Oastei față de propaganda sectară care o prezintă ca pe o încercare de reformă în sânul Bisericii Ortodoxe sunt anemice. O declarație de adeziune la dreapta credința ar închide gura sectelor.
Trebuie menționată aici perversitatea propagandei sectare. Când am început să scriu acest articol am găsit pe Internet multe descrieri baptiste sau penticostale ale Oastei Domnului. Am găsit chiar și o predică a unui obscur predicator din SUA care, vorbind despre reforma credinței în lume, îl menționa și pe Iosif Trifa din România, descriindu-l ca pe un Martin Luther mioritic! Un Ostaș cu care am discutat mi-a prezentat adunarea din Cluj ca fiind protestantă și menită să semene confuzie cu privire la „adevărata” Oaste a Domnului, prin denumirea asemănătoare - Ostașii Domnului.
Un gând de studiat pentru cei care ar dori să meargă la adunările Oastei ar fi dacă e bine să mergi la adunările unei mișcări atât de lăudate de dușmanii Bisericii. Dacă singurul motiv pentru care cineva ar dori să meargă la adunările Oastei este pocăința, acel cineva ar trebui să știe că pocăința ȘI SMERENIA sunt virtuți de căpătâi în Biserică și că ele nu se lucrează la vedere, declarativ sau bombastic în fața oamenilor. Privind în istoria Bisericii, cei care se converteau sau creștinii care se pocăiau de faptele rele nu creau structuri paralele cu Biserica. A te aduna separat de ceilalți din Biserică înseamnă sectarism, iar prin aceasta se deschid, așa cum am văzut, porțile către alte lucruri mai grave.