M-am născut într-o familie de intelectuali atei, undeva în deceniul opt al secolului XX, în plină Epocă de Aur. În primii ani am crescut la bunici, creștini ortodocși. Bunica a fost cea care m-a învățat câteva rugăciuni și să-mi fac cruce. De altfel, la insistențele ei m-au botezat părinții. Însă, în afară de Tatăl Nostru și Înger, îngerașul meu, nu a știut să mă învețe și alte lucruri despre Dumnezeu.
Când mă lua cu ea la biserică, obișnuiam să privesc îndelung chipurile acelea grave zugrăvite pe pereți, candelele și veșmintele ciudate ale preotului. Mă întrebam cine sunt și ce au făcut oamenii aceia de i-au pus pe pereți.
La fel, mă lua cu ea la cimitir și îmi plăcea să privesc fotografiile și să citesc textele de pe pietrele funerare. Moartea e un lucru ciudat pentru un copil. Încă îmi place să mă plimb prin cimitir și să privesc pietrele funerare. Cred că acela e locul cel mai potrivit pentru a te gândi la sensul vieții.
Când a fost să merg în clasa întâi, m-am dus să locuiesc cu părinții și, din cauza convingerilor lor ateiste, puținul învățat de la bunica s-a șters cu timpul. Crescând, am adoptat și eu ateismul părinților și al societății comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit bun pentru cei slabi de minte și că toate lucrurile din natură au o justificare evoluționistă. Râdeam de străbunica mea care îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Nu, plantele creșteau datorită apei din pământ.
Copilăria tihnită, cu școală și vacanțe împreună cu părinții la munte și la mare, s-a sfârșit prin clasa a șasea, când între părinți au început să apară neînțelegeri. Au urmat niște ani grei pentru un copil, o acțiune de divorț și decesul mamei. La 14 ani eram un cinic. Părinții nu-și iubesc copiii; se gândesc numai la ei.
În decembrie 1989 a avut loc lovitura de stat. Aveam 17 ani și eram un rocker de liceu. În țară au început să vină misionari ai diferitelor culte din America, împărțind Nou Testamente protestante (traducerea Dumitru Cornilescu). Am intrat și eu în posesia unuia și am început să-l citesc din curiozitate. Deși pentru mine Iisus Hristos era un mit, mi-au plăcut convorbirile și învățătura Lui din Evanghelii.
În perioada aceea am avut un vis despre sfârșitul lumii. Poate a fost indus de lecturile din cărticica misionarilor, deși nu citisem Apocalipsa și nu aveam nici o preocupare pentru scenarii apocaliptice. Iisus și toată Biblia erau povești.
În vis, se făcea că era sfârșitul lumii, printr-un cutremur continuu, inundații și incendii. Eram în apartamentul în care locuiam cu tatăl meu și priveam pe fereastră blocurile care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era până la brâu și ducea cu ea tot ce lua din clădirile prăbușite. Ploua și eu țineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbușiseră două laturi ale blocului nostru și mă așteptam să cadă din clipă în clipă și tronsonul nostru. La radio se difuzau numai știri despre pagubele umane și materiale din întreaga lume. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea peste tot. Am auzit atunci o voce care venea de sus. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păți nimic. Deși în viața reală nu credeam în Dumnezeu, în vis am recunoscut vocea Lui. M-am liniștit, preocupat doar să nu îmi intre ploaia în casă. Visul m-a impresionat foarte mult (mi-l amintesc în detaliu și astăzi), însă nu m-a convins de existența lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un ateu și un rebel.
În vremea facultății, am trecut printr-o decepție sentimentală și am cunoscut atunci un profesor de liceu, un personaj interesant. Numele lui era Ioan Panican și, în paralel cu profesoratul, era misionar neoprotestant. Călătorea frecvent și predica în adunările neoprotestante.
Am început să discut cu el despre viață și despre credință. Vorbea frumos despre Dumnezeu și faptul că eu mai citisem câte ceva din Noul Testament a ajutat la înfiriparea unor discuții pe teme biblice.
Convertirea
Domnul Panican m-a întrebat dacă vreau să îl însoțesc într-o călătorie la Timișoara. Nu am înțeles prea bine motivul deplasării, dar aveam să descopăr că era una dintre călătoriile lui misionare. Așa se face că, în luna ianuarie a anului 1994, într-o adunare baptistă, în urma „chemării la pocăință” lansată de un predicator american, am spus în fața celor prezenți că vreau să îl primesc pe Iisus în inima mea și să încep o viață nouă cu El. Am fost felicitat și am primit cadou o Biblie.
M-am întors la București, creștin și baptist. Dumnezeu îmi făcuse un mare har că mă scosese din viața falimentară în care trăisem până atunci. Viața mea tocmai intrase pe un făgaș nou, un făgaș formativ, cu oameni diferiți și deosebiți, cu locuri noi, cu prieteni și experiențe aparte.
În București am frecventat vreme de șase luni o adunare baptistă. Sosirea mea acolo a trecut destul de neobservată, deși în general în adunările neoprotestante noii veniți sunt primiți cu amabilitate.
În vremea aceea am citit toată Scriptura, precum și alte cărți și am aflat despre varietatea cultelor și doctrinelor neoprotestante. Eram curios să aflu cât mai multe, iar panoplia sectară de pe piață nu era o problemă pentru mine.
„Botezul cu Duhul Sfânt”
În vara lui 1994 am mers cu alți tineri baptiști din București într-o tabără în Munții Hațeg. În tabără erau tineri baptiști din toată țara și din Basarabia. Acolo am întâlnit un grup de voluntari din Anglia care renovau un cămin de copii în zona Hațegului. Stăteau separat de noi, nu erau dornici să interacționeze cu noi, deși treceau la fel de „născuți din nou” ca și noi. Aveau însă o credință diferită de a noastră.
La un botez al unor adulți, organizat într-un sat din apropiere, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu o identificam. I-am întrebat ce limbă era aceea. Mi-au spus că ei „vorbesc în limbi” și că, dacă eu cred că Cincizecimea din cartea Faptelor Apostolilor poate avea loc și pentru mine, Dumnezeu va trimite Duhul Sfânt peste mine și voi primi darul vorbirii în limbi.
Seara, reveniți în tabără, m-am întâlnit cu ei pentru a ne ruga împreună pentru a primi Duhul Sfânt. Stăteam în picioare, cu ei în jurul meu și ținând mâinile peste mine și am început să ne rugăm; ei în engleză, eu în română. Apoi ei au început să se roage în alte limbi. Mă rugam ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Au trecut minute bune, nu s-a întâmplat nimic și am început să îmi pierd încrederea că se va întâmpla ceva. Englezii se rugau în continuare. Am continuat și eu să mă rog. Am simțit deodată că nu mai pot spune în limba română ce voiam să-i spun lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză deși, evident, nu vorbesc limba engleză mai bine decât limba română. Apoi, și limba engleză a devenit „insuficientă” pentru rugăciune, moment în care am simțit că pornește din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea. Era o vorbire care curgea de la sine, complet separată de rațional. Nu eram în transă, ci eram perfect lucid și mă minunam până la zâmbet de neobișnuitul care se petrecea cu mine. Cred că acea „vorbire în alte limbi” a durat minute bune și apoi ne-am oprit cu toții. Englezii mi-au spus că am primit Duhul Sfânt, primire concretizată prin darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.
M-am întors în camera unde erau tinerii baptiști cu care venisem de la București. Am intrat și m-am așezat pe un pat, fără a spune nimic despre experiența de care tocmai avusesem parte. Privindu-mă, o fată m-a întrebat: „Ce e cu tine?” Nu am înțeles întrebarea. „Ai ceva pe față… nu știu, așa, o...” Atunci le-am povestit experiența mea. S-a lăsat liniște. Ei erau baptiști și nu credeau în vorbirea în limbi în care credeau penticostalii, dar nici nu puteau contesta ceea ce tocmai trăisem eu.
Penticostal
Am revenit în București și am început să frecventez o adunare penticostală. Aceasta era diferită de cea baptistă din toate punctele de vedere. Era o comunitate mai dinamică; am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea și m-am integrat într-un grup. Am continuat să cercetez doctrinele neoprotestante și în special doctrina penticostală. După câteva luni, m-am (re)botezat în acea adunare. Acum eram oficial un penticostal.
Pastorul adunării, un anume Ioan Ceuță, zis Marinel, fusese exclus din Cultul Penticostal din România, iar acum reprezenta (și reprezintă) o ramură penticostală internațională diferită de restul penticostalilor din țară. El m-a încurajat să devin student la „școala biblică” înființată de el (numită pompos Universitatea Biblică din România, cu „profesori” fără nici o pregătire academică), ceea ce am și făcut. În acea perioadă am început să predic în adunări, atât în București, cât și în țară. După câteva luni am decis să renunț la acele „studii biblice”, atât pentru că nu reușeam să mă împart între muncă și studii, cât și pentru că, cu cât îl cunoșteam mai bine, cu atât mă îndoiam mai mult de onestitatea „fratelui” Ceuță. Am hotărât să rămân un simplu membru în adunarea lui.
A fost o perioadă frumoasă, cu mulți prieteni, cu activități și pasiuni comune. După mai bine de un an, odată cu schimbarea domiciliului, am părăsit adunarea lui Ceuță pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit să nu ies în evidență și de aceea nu m-am apropiat de prea mulți membri.
Am păstrat legătura cu prietenii din adunarea lui Ceuță și am aflat că, după plecarea mea, acesta lansase minciuni despre mine ca să mă discrediteze. Cumva, cât frecventasem adunarea lui, devenisem un lider neoficial al tinerilor (interpretam propriile cântări religioase la adunările de joi și duminică, separat de „tinerii oficiali”), iar acum el dorea să își recupereze oile „duse în rătăcire” de mine.
Revenind la „botezul cu Duhul Sfânt” primit în tabăra din Munții Hațeg, acesta nu a produs nici o schimbare în viața mea. Nu am devenit mai cucernic și nu am primit o lumină specială pentru înțelegerea Scripturilor. În schimb, am început să fiu văzut mai bine în adunare; cei ce „aveau Duhul” formau cumva o castă distinctă de cei ce nu îl aveau. Mai mult, la scurt timp, vorbirea în limbi s-a stins. Momentul din tabăra din Hațeg fusese doar o experiență psihologică.
Pentru adevăr, trebuie să spun că zvonurile care circulă pe seama penticostalilor, despre presupuse lucruri sexuale necurate pe care le-ar săvârși membrii acestui cult, sunt neîntemeiate. Asemenea zvonuri au fost puse în circulație de comuniști în scopul discreditării cultelor minoritare. Aceiași comuniști spuneau despre adventiști că răpeau și sacrificau copii.
Îndoieli
La trei ani de la convertirea din adunarea baptistă din Timișoara, cunoșteam bine doctrinele baptiștilor, penticostalilor și ale așa-zișilor „creștini după Evanghelie”. În lumea neoprotestantă există mai multe păreri despre mântuire. O doctrină afirmă că dacă rostești o scurtă rugăciune de chemare a lui Iisus în inima ta, ești mântuit chiar din acea clipă, mântuire pe care nu o mai poți pierde nicicum. Altă doctrină, mai populară în România, este aceea că, deși ești mântuit din clipa în care rostești acea rugăciune, trebuie să ai grijă cum trăiești apoi, pentru că mântuirea obținută instantaneu nu e asigurată în orice condiții. Ambele curente afirmă că mărturisirea păcatelor înaintea lui Dumnezeu, cu invocarea versetului de la 1 Ioan 1:9 este un mijloc de curățire de păcate. Și eu am crezut o vreme că lucrurile sunt așa de simple.
Cu toate acestea, trecând timpul, am văzut că viața mea personală nu se îmbunătățește și că Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie să-și facă vizibile roadele, în ciuda avansării în cunoștințe și invocării versetului curățitor de păcate. Doctrinele neoprotestante, atât de „biblice”, variate și contradictorii, păreau să aibă o problemă.
Capăt de drum: „Părtășia”
După vreo patru ani de cunoscut felurite adunări neoprotestante, încrederea mea în acele doctrine era la cote minime. Convorbiri mai mult sau mai puțin amuzante cu diferite secte, mai mult sau mai puțin extremiste, cu Martorii lui Iehova, cu Ucenicii sau cu mormonii, mi-au completat imaginea unei oferte religioase din care fiecare alege ce îi place, după placul inimii.
După o perioadă de frământări lăuntrice, niște prieteni țigani - foști penticostali - m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Înțelegeam de la ei că acolo se predică împotriva păcatului și că mântuirea nu e nici instantanee ca la ceilalți neoprotestanți. Așa am descoperit Părtășia.
Această grupare religioasă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde i se spune Prietenii lui Smith). Adunările din România se aflau în jurisdicția unor lideri din Germania. Deși învățătura religioasă de aici semăna cu cea a altor neoprotestanți, deosebirea majoră era aceea că mântuirea omului nu este efectivă atât timp cât omul nu manifestă o voință de a conlucra cu Harul lui Dumnezeu pentru îndepărtarea păcatelor din viața lui. Discursurile lor se axau tocmai pe această idee a luptei cu păcatul. Manifestau un dispreț extrem față de toate celelalte culte (pe care le identificau la comun cu Prostituata cea Mare din cartea Apocalipsei); ei însă aveau adevărata lumină de la Dumnezeu și urmau să stăpânească peste Pământ la a doua venire a Domnului Iisus Hristos. La nivel personal, acest extremism față de toți ceilalți ducea la probleme de relaționare și comunicare cu restul lumii. Unii membri declarau deschisă că nu pot trăi fără frații din adunare și că adunarea este ca aerul pentru ei. Aceste dezechilibre comportamentale erau justificate prin „râvna pe calea Adevărului” și „lupta cu păcatul”.
Doctrina lor despre mântuire și lupta cu păcatul părea să răspundă frământărilor mele, așa că m-am alăturat acestei grupări. Aici am cunoscut-o și pe cea care avea să-mi devină soție. Ne-am căsătorit în acea adunare, iar masa de nuntă a fost organizată cu ajutorul fraților de credință.
Aceeași Mărie, altă pălărie
După o vreme, în Părtășie s-a petrecut ceva neobișnuit pentru mine, dar destul de comun în lumea neoprotestantă. Fără nici un preaviz, o mână de tineri și prietenii lor au rupt adunarea în două, cu pretextul că sub conducerea „bătrânilor”, lucrurile nu merg în direcția dorită de Dumnezeu. Timp de câteva luni adunarea a fost scindată. Duminica, o tabără își ținea adunările într-un loc, iar cealaltă tabără în alt loc din oraș. Mai conservator din fire, eu am rămas în tabăra „bătrânilor” (cei peste 40 de ani). În cele din urmă, lucrurile au fost tranșate atunci când responsabilul german pentru România a decis că tinerii au dreptate. Bătrânii trebuia să se alăture adunării tinerilor.
Scandalul cu pricina mi-a arătat mie că dincolo de declamațiile lor despre lupta cu păcatul, sub pretenția de trâmbițe ale lui Dumnezeu colcăiau aceleași orgolii pe care ei le înfierau la celelalte culte. Dincolo de pretenții, Părtășia era și ea tot o lucrătură omenească.
Împăratul era gol, din nou. Deși eram de acord cu doctrina Părtășiei despre lupta cu păcatul, căile lor și duhul în care umblau aveau prea puțin de-a face cu simplitatea lui Hristos. Am încetat să mai frecventez locul acela, dar i-am spus soției mele că este liberă să aleagă pentru ea.
Frământările au revenit. Nu știam încotro să mă îndrept. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, pentru că vedeam lucrul acesta ca pe un pas înapoi.
Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost ușoară. Dacă ajungi să te obișnuiești cu întâlnirile săptămânale cu „frații”, cu prietenii pe care ți-i faci acolo, cu substitutul de viață socială pe care ți-l oferă o adunare neoprotestantă, despărțirea de toate acestea îți dă sentimentul că ți-ai pierdut credința. Cei din Părtășie spuneau acum despre mine că „am căzut de la credință” și că „m-am întors în lume”. Soția mea, care continua să meargă acolo, era căinată de membri pentru că e căsătorită cu un „apostat”.
Unii neoprotestanți stau în acele adunări nu neapărat din convingere, ci pentru că adunarea le oferă atât o formă de viață socială, cât și un mijloc de a-și exprima revolta față de restul societății și față de Biserica Ortodoxă (sau majoritară). Adunarea este „țarcul” care le susține „credința”, iar în discuțiile cu creștinii ortodocși repetă mecanic lozinci pe care le-au învățat acolo. Izolându-se de restul societății, unii ajung să confunde manifestările lor bizare cu credința. În lipsa unei trăiri interioare autentice, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam pentru a se încredința că sunt credincioși. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad în autoînșelare și în închipuiri de sine. Cunosc oameni care, după prăbușirea la nivel psihologic a acestui țarc, au căzut într-un soi de letargie și stare vegetativă. „Credința” lor a murit.
Întâlnirea cu Ortodoxia
Vreme de câteva luni mi-am petrecut diminețile de duminică în casă, neștiind cum aș putea să îi dau lui Dumnezeu acele câteva ore.
Cu ceva timp înainte, în anul 2000, Dumnezeu îmi trimisese un coleg de serviciu pe nume Bogdan. Era absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă și avea o fire aparte față de ceilalți colegi. Am început să discut cu el despre credință, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atenție, îmi punea întrebări și îmi vorbea despre credința lui ortodoxă. Treptat, am început în inima mea să îmi doresc să fiu ca el. Îl invidiam, deși voiam să îl aduc la credința mea. Cumva, predicarea mea era înghițită de trăirea lui. Am făcut schimburi de cărți. Eu i-am dat să citească „Călătoria pelerinului” de John Bunian (o carte foarte apreciată de neoprotestanți), el mi-a împrumutat „Pelerinul rus”. Una era o închipuire, o izvodire a minții omenești, cealaltă era o realitate. Mi-a împrumutat apoi „Viața Sfântului Arsenie Capadocianul” și alte câteva cărți pe care le-am citit. Am găsit în ele o credință necunoscută și, mai presus de toate, o trăire aparte.
De fapt, prima mea întâlnire, deși foarte sumară, cu Ortodoxia avusese loc ceva mai devreme. Cel mai bun prieten al meu, un baptist, îmi împrumutase o carte dintre mai multe cărți pe care șeful său îi ceruse să le recenzeze în vederea scrierii unei interpretări personale la cartea Apocalipsei.
Cartea se numea „Viața monahilor din Egipt”. Îl impresionase mult pe Adrian, dar cumva se scuturase de acea impresie pentru că el era baptist iar cartea, ortodoxă. Pe mine însă, cartea m-a prins bine de tot. Ce am citit acolo nu auzisem și nu văzusem în nici o adunare. Tot Adrian mi-a împrumutat „Evanghelia necunoscută”, scrisă de Dmitri Merejkovski, un teolog rus. Și această carte mi-a deschis un vizor mic către o credință cu totul nouă și diferită de ceea ce credeam eu că e Ortodoxia.
Apoi, la începutul anului 2001, după ce Dumnezeu mi-l trimisese pe Bogdan, tot El a aranjat o altă întâmplare. De Bobotează a bătut la ușa mea un preot. I-am deschis, mi-a spus că a venit „cu Botezul” și i-am spus că nu-l primesc pentru că eu sunt „sectant”. Mi-a zâmbit cald și m-a întrebat de ce spun așa. „Așa le spuneți voi celor de altă credință.” Mi-a răspuns: „Să nu mai spuneți niciodată că sunteți sectant. A fi sectant înseamnă a deforma adevărul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, dumneavoastră nici nu arătați, nici nu vorbiți ca un sectant. La etajul 4 e un iehovist care mi-a spus că sunt fiu al Satanei și că nu există Crăciun”. Mi-a spus că i-ar plăcea să mai stea de vorbă cu mine și m-a invitat să-l vizitez la biserica lui din cartier.
Timp de aproape jumătate de an, citind și discutând cu părintele Dinu - acesta era numele preotului - și cu colegul de la serviciu, am început să cunosc bogăția spirituală a Bisericii Ortodoxe. Am fost surprins să descopăr că creștinii din vechime nu au crezut în unele doctrine de căpătâi ale neoprotestanților, cum ar fi „răpirea Bisericii” și „împărăția de o mie de ani”. Asta m-a spus serios pe gânduri, dat fiind că noi, neoprotestanții, ne credeam o reiterare a creștinismului din primul veac.
Am început să vin la Liturghie la biserica părintelui Dinu. Nu înțelegeam nimic, dar veneam pentru a-l asculta pe el predicând. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobând și dezaprobând, după caz, cele ce auzeam. Bogdan mi-a explicat Sfânta Liturghie și mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.
Atmosfera pe care o vedeam la acea biserică ortodoxă era diferită de cea cu care eram eu obișnuit în adunările neoprotestante. Majoritatea oamenilor păreau străini unii de alții. Mai rău, vedeam mici gesturi de răutate între ei – Doamne ferește să te fi așezat pe scaunul rezervat de generații familiei X. Am făcut un efort să nu mă blochez în aceste lucruri, ci să aflu mai multe pe linia celor citite în cărțile menționate mai sus.
Părintele Dinu mi-a spus că nu ar trebui să vin la biserică pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de aducerea lui Iisus la templul din Ierusalim, la vârsta de 12 ani. Mulțimea venea din toate colțurile țării și se îmbulzea să intre în templu. Oameni care nu se cunoșteau între ei și care aveau felurite inimi și gânduri. Printre ei însă erau și Maica Domnului, Iosif, bătrâna Ana și prorocul Simeon.
Diferența sesizabilă între credincioșii neoprotestanți și cei ortodocși ține de pretenții. În timp ce primii insistă că credința le-a schimbat viața, cei din urmă sunt mai modești și nu se lansează în afirmații mărețe. Însă dincolo de calitatea oamenilor, ceea ce era atunci important pentru mine era învățătura religioasă și sursa ei.
Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînțeles și fără rost. În Scriptură, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le înțelegeau, căci erau „afară”. Atunci când „au intrat” în Biserică la Cincizecime, li s-au deschis ochii și au înțeles.
Întoarcerea
Întrucât lista întrebărilor mele era foarte lungă, părintele Dinu m-a sfătuit să merg la mănăstirile din Moldova, unde voi putea sta de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo. „Până și cel mai prost călugăr te va putea ajuta.”
Așa am ajuns în vara lui 2001 la Mănăstirea Neamț, un tânăr neoprotestant dornic să afle o mulțime de răspunsuri.
M-am dus la un călugăr tânăr de la poarta mănăstirii și l-am întrebat cu cine as putea sta de vorbă despre credință. M-a îndrumat în biserica mare a mănăstirii. Acolo l-am întâlnit pe părintele Serafim. Dându-și seama din primele mele cuvinte că nu sunt ortodox, nu a fost foarte doritor să-mi răspundă la întrebări. Totuși, spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea neoprotestantă a Bibliei făcută de Dumitru Cornilescu, mi-a spus versiunea ortodoxă și a opinat că cea din urmă e mai duhovnicească și mai plină de miez.
M-am întors la băiatul de la poarta mănăstirii, cerându-i să mă îndrume către un alt călugăr. Mi l-a arătat pe unul care traversa curtea mănăstirii, în drum spre clopotnița mănăstirii. Era părintele Vlasie.
M-am dus la el și i-am spus că am niște întrebări despre credință. M-a întrebat și el dacă sunt ortodox. Când a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi, când îmi va spune dacă va sta de vorbă cu mine.
A doua zi l-am găsit abia seara, pe la ora 10. Am mers cu soția mea, cu el și cu încă un călugăr într-o chilie. Mai întâi le-am vorbit eu despre credința noastră, despre Părtășie și despre „lovitura de palat” care mă făcuse să plec de acolo. Mă ascultau cu interes, comentând uneori cu umor „ortodoxia” opiniilor mele.
Cei doi monahi, părintele Vlasie și părintele Eufrosin, îmi păreau niște personaje foarte exotice. Aveau amândoi în jur de 24 de ani, iar părintele Vlasie, fiul unor intelectuali din Iași, era în mănăstire de la 14 ani. În ciuda imaginii zugrăvite de neoprotestanți, nu am găsit la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din București. Am vorbit câte-n lună și-n stele, despre icoane și idoli, despre lumânări, veșminte, semnul crucii și slujbe bisericești. Păreau să aibă parte de o asemenea convorbire pentru prima oară, dar am primit răspunsuri la toate preocupările mele. Răspunsurile lor nu erau doar „biblice”, ci m-au și pus pe gânduri prin duhovnicia lor.
Convorbirea cu ei s-a prelungit până târziu în noapte. La ora 2, când ne-am despărțit de ei, părintele Vlasie ne-a întrebat dacă nu am vrea să ne întoarcem la Ortodoxie. „O idee… nu trebuie să îmi răspundeți.”
Traversând curtea mănăstirii către camera noastră, parcă voiam să mă întorc la „credința dată sfinților odată pentru totdeauna”, însă nu știam cum ar fi reacționat soția mea. Mergând noi în tăcere prin curtea mănăstirii, ea a deschis gura și mi-a spus: „Înainte să ne întoarcem la București, aș vrea să punem lucrurile în ordine.” Am înțeles că acea punere a lucrurilor în ordine însemna revenirea la Ortodoxie. Deși stătuse într-un colț al chiliei și nu participase la discuția cu cei doi monahi, impresia cu care rămăsese fusese foarte puternică.
Dimineața am mers la părintele Vlasie și i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Slujba de întoarcere trebuia oficiată de un episcop, însă chiar atunci era în vizită la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei (actualul patriarh). Însoțit de părintele Vlasie, am mers și am stat de vorbă cu el. Printre altele, ne-a povestit că și el mergea din când în când la penticostali când era copil, însă s-a ferit să se convertească. I-a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.
Slujba a avut loc la prânz, urmată apoi de slujba Cununiei. Eram căsătoriți civil, dar nu și înaintea lui Dumnezeu. Nași ne-au fost părinții părintelui Vlasie, aflați și ei la mănăstire zilele acelea. Aceste lucruri s-au petrecut în vara anului 2001.
Am petrecut o săptămână la mănăstirea Neamț. Am gustat pentru prima oară din duhul sfinților și am văzut ce înseamnă cu adevărat lupta cu păcatul. Nu am întâlnit nici oameni cu vorba mieroasă, nici învățături interesante extrase din Biblie ca iepurii din pălăria scamatorului. Nimic care să izbească ochiul sau care să îmbie lumește.
La vreo nouă luni de la cununie, ca o binecuvântare de la Dumnezeu, ni s-a născut Mihai, primul nostru copil. Nașterea lui nu a fost lipsită de emoții, dat fiind că soția mea pierduse o sarcină și nu știa nici un doctor care fusese cauza. După Cununie, părintele Vlasie îmi spusese să stăm fără grijă, că totul va fi bine acum. Și așa a fost.
Astăzi
Au trecut anii. O bucată de vreme m-am cufundat în lecturi duhovnicești și mi-am făcut prieteni în Biserică, tineri de vârsta noastră, familii cu copii mici. De asemenea, am căzut în plasa unor discuții sterile cu cei de altă credință, irosind timp și energie pe niște lucruri care nu mi-au adus nici un câștig duhovnicesc.
În Ortodoxie am întâlnit oameni foarte diferiți. Am cunoscut credincioși care credeau ca mine și credincioși care credeau oarecum altfel și care, cu unele ocazii, mi-au spus că sunt sectant.
Am văzut că tinerii veniți la credință după 1989 cunosc învățătura de credință mai bine decât bătrânii care și-au petrecut mare parte din viață în vremea comunismului, când era interzisă cateheza. Apoi, tineri sau bătrâni, unii pun un accent mai mare pe forma exterioară sau pe părerile personale ale unui Sfânt, în timp ce alții caută rostul tainic al tuturor lucrurilor.
Unii se declară ortodocși, dar amestecă învățătura Bisericii cu superstiții și obiceiuri populare. Când au ocazia, preoții încearcă să combată aceste băbisme care par să fie mai importante decât credința adevărată.
Nu este ușor să fi ortodox în România de azi. Există o acerbă campanie anti-creștină în mass-media. Apoi, pe lângă ispitele „obișnuite” ale veacului acesta – lepădarea de credință, pandemia individualismului și hedonismului, distrugerea comunităților tradiționale... - există și ispite din interiorul Bisericii. „Sfinții ar fi vrut să trăiască în vremurile noastre, ca să se mântuiască.”
Am păstrat legătura cu familia de țigani neoprotestanți (au părăsit și ei „Părtășia” și merg acum la penticostali). Există oameni de calitate în toate cultele, dar nu orice credință este credința adevărată. Mă duc la Biserica Ortodoxă, care vine chiar de la Domnul Iisus și de la Apostolii Săi, ca să curăț gunoiul care îmi întinează sufletul și haina albă dată de Mântuitor. Nu e nimic bun în mine. Încerc să mă folosesc de cele pe care mi le oferă Biserica pentru a mă curăța măcar un dram de această murdărie. Nădăjduiesc și mă rog ca Domnul să aibă milă de mine în ziua aceea.