America secolelor XVIII și XIX a fost marcată în plan religios de o efervescență fără precedent. O societate pestriță, în continuă transformare, o frontieră care se extindea permanent spre vest, sentimentul de libertate absolută, lipsa unei autorități ecleziale, au fost printre factorii care au generat un teren fertil pentru o multitudine de inovații religioase. Observatorii identifică Prima Mare Trezire în secolul XVIII și a Doua Mare Trezire în secolul XIX. Termenul trezire religioasă desemnează o mișcare socială, adesea informală, în cadrul căreia mulțimi de oameni își reafirmă valorile religioase și își asumă o îndreptare a vieții personale, stârniți de predicatori de toate facturile.
A Doua Mare Trezire din America a adus cu sine și o explozie de secte și mișcări religioase noi.
Adventiștii reprezintă, asemenea baptiștilor, o grupare mai mare de secte, toate preocupate de a doua venire a Domnului, de unde și numele lor, derivat din latinescul adventus (venire), și în special de stabilirea datei pe baza profețiilor din Biblie.
William Miller (1782-1849), un baptist, a început să studieze pe cont propriu Biblia și în special cartea profetului Daniel, trăgând de acolo concluzia că sfârșitul lumii e aproape și că Hristos se va reîntoarce în anul 1843. El a publicat concluziile cercetărilor lui într-o broșură, Învederare din Sfânta Scriptură a celei de-a doua veniri a lui Hristos în anul 1843. În respectiva scriere el anunța, pe lângă data revenirii lui Hristos, și faptul că El va întemeia pe pământ o împărăție de o mie de ani împreună cu cei drepți pe care îi va învia și că la sfârșitul acelui mileniu vor învia și cei păcătoși pentru a fi judecați (învățătura despre Mileniu sau erezia hiliastă, preluată ulterior de mai multe secte). Miller și-a făcut calculele pe baza profeției din Daniel 8:14, unde se vorbește de 2300 de zile care vor trece până la curățirea „locului sfânt” și, sprijinindu-se pe versetul de la Numeri 14:34, a socotit o zi drept un an. Punctul de plecare a fost luat anul 457 îHr, când a început robia babiloniană. În anul 1831, el a început să predice în public noile idei. În așteptarea evenimentului anunțat, mulți dintre adepții lui și-au vândut proprietățile și și-au lichidat afacerile. Întrucât anul 1843 a trecut fără ca profeția să se împlinească, un adept al lui Miller, S. Snow, a calculat o nouă dată, mai exactă decât prima - 10 octombrie 1844. De data aceasta, publicitatea a fost mult mai mare, data fiind preluată de ziare, reviste, în conferințe publice, provocând o agitație care i-a făcut pe mulți să-și părăsească locurile de muncă, să-și vândă proprietățile și să urmeze adventiștilor. Noaptea de 9 spre 10 octombrie i-a găsit pe adventiști într-o sală mare din Boston, așteptând cu mari emoții trâmbița îngerului ce avea să vestească a doua venire a Domnului. Noaptea a trecut fără să se întâmple nimic, spre marea dezamăgire a multora care au părăsit secta. Miller a recunoscut public că a greșit și i-a îndemnat pe adepții săi să se întoarcă în bisericile de unde veniseră. Acestea nu i-au primit și astfel mișcarea adventiștilor s-a risipit în 1845. Cei care au rămas s-a rupt în patru grupuri principale, dintre care cel mai important a fost și este cel al „adventiștilor de ziua a șaptea”.
La 17 ani, Ellen White era o adeptă înfocată a lui Miller. Ea a început să aibă vedenii prin care promova teoriile acestuia și, treptat, a devenit liderul grupării. A produs multe scrieri cu valoare de profeții pentru adventiști, uneori plagiind alți autori ai vremii. A reinterpretat profețiile lui Miller și Snow, susținând că ele nu se refereau la a doua venire a Domnului, ci la curățirea templului ceresc de păcatele fiilor lui Dumnezeu (Evrei 9:23). Previziunile și calculele de date au continuat, fiind propuși, pe rând următorii ani: 1845, 1849 și 1851, acesta din urmă fiind chiar certificat de o viziune a lui White. Tot printr-o „viziune cerească” a profetesei, adventiștii au preluat serbarea sâmbetei de la baptiștii de ziua a șaptea, în 1860 gruparea schimbându-și numele în „Adventiștii de Ziua a Șaptea”. Secta s-a răspândit și în afara Americii și numără astăzi aproximativ 5 milioane de membri.
În România, adventiștii de ziua a șaptea au pătruns la sfârșitul secolului 19, printr-un fost preot catolic. Activitatea lor capătă avânt odată cu convertirea și mai apoi preluarea conducerii de către fostul student la Medicină, Petre Paulini.
În materialele lor de propagandă şi în discuţiile cu creştinii (ortodocşi), adventiştii vehiculează afirmații false de genul „Icoanele au apărut în Biserică în anul 787”. De asemenea, majoritatea „datelor istorice” pe care le folosesc sunt cel mult valabile pentru biserica romano-catolică (anii menţionaţi de ei sunt anii emiterii unor bule papale). Prin astfel de minciuni ei încearcă să le arate creştinilor că unele lucruri din Biserică ar fi inovaţii şi deci nu şi-ar avea rostul.
Între rătăcirile specifice acestei secte se numără: învățătura despre Mileniu, credința că nu există iad și nici suflet nemuritor, obligativitatea legilor Vechiului Testament privind ținerea sâmbetei și mâncărurile necurate, credința că împărăția de 1260 de zile a Antihristului (conf. Apoc. 12:16) reprezintă perioada de 1260 de ani dintre 538 și 1798 (dominația papalității în Europa apuseană) şi, poate cea mai bizară dintre toate ereziile, ideea că Arhanghelul Mihail este una şi aceeaşi persoană cu Iisus Hristos.
Conform acestei secte, toate denominațiunile creștine sunt stăpânite de diavol, iar preoții sunt slujitorii acestuia. În consecință, toți creștinii trebuie să părăsească bisericile lor și să intre în singurul adăpost adevărat - biserica adventistă. După credința lor, sâmbăta ar fi pecetea și semnul lui Dumnezeu, iar duminica, serbată de toți creștinii, ar fi pecetea Fiarei (a diavolului).
Adventiștii dau o importantă deosebită zeciuielii, adică a datoriei sacre a fiecărui membru de a cotiza la sectă cu 10% din venitul lunar, sub deviza „mai bine să ai 90% din salariul tău binecuvântat, decât 100% fără binecuvântare”.
Secta a implementat un amplu program pentru tinerii membri. Diverse activități aprobate de conducere pentru petrecerea timpului liber înlocuiesc distracțiile cum ar fi dansul sau mersul la cinema. Adventiștii administrează peste 360 de spitale și clinici în lumea întreagă și desfășoară programe misionare, educaționale și filantropice susținute prin zeciuiala plătită de membri (a zecea parte din venit). Publicațiile sectei sunt tipărite în 197 de limbi și dialecte. Secta dispune de unul din cele mai mari sisteme de învățământ dintre cultele neoprotestante. În ceea ce privește interpretările profețiilor escatologice, adventiștii dețin un loc de frunte din punct de vedere al originalității ideilor de interpretare.
Adventiștii tipăresc numeroase cărți despre nutriție. În aceste cărți, informațiile preluate din comunitatea științifică sunt împletite cu propaganda sectară, ca și cum adventiștii ar fi descoperit acele lucruri sau ca și cum a avea o dietă și o viață echilibrată ar fi apanajul exclusiv al adventiștilor.
Din secta principală s-au desprins în timp mai multe grupări, dintre care, Adventiștii de Ziua a Șaptea - Mișcarea de Reformă a venit și în România în 1917-1918. Membrii acesteia refuză să presteze serviciul militar și din această cauză, gruparea a fost interzisă, dar și-a continuat propaganda în ascuns.
Mânați de ură împotriva majorității ortodoxe din România, secta pare să nu aibă nici un discernământ sau simț moral. În anul 2006, au refuzat să se alăture referendumului pro-familie inițiat de Alianța Familiilor din România, argumentând că ei sunt „pentru drepturile omului” (inițiativa AFR era menită a preveni legalizarea căsătoriilor homosexuale în România). De asemenea, adventiștii s-au înfrățit cu homosexualii în lupta împotriva icoanelor din şcolile româneşti.