Trăsături principale ale sectelor religioase

Secte și grupuscule religioase

Bogdan Mateciuc

Ce este o sectă?

Prin definiție, secta este o grupare care s-a desprins dintr-o structură/organizație inițială, în scopul corectării unor abateri doctrinare atribuite structurii-mamă. Există, de asemenea, secte desprinse din alte secte.

O sectă este un grup sau o mișcare caracterizată printr-un devotament sau dedicare exagerată față de o persoană, o idee sau un obiect, folosind tehnici de manipulare și control care nu sunt etice (de exemplu, izolarea de prieteni și membri ai familiei, debilitare, folosirea unor metode pentru a mări sugestibilitatea și supunerea, controlul informațiilor, anularea individualității sau a judecății critice, promovarea dependenței față de grup și teama de a-l părăsi, etc.) în scopul atingerii scopurilor conducătorilor de grup, în defavoarea membrilor, a familiilor lor sau a comunității.

Sectele pretind o anumită poziție pentru ele sau pentru conducătorii lor, ceea ce le așază în opoziție cu societatea și/sau cu familia. Ele adoptă atitudini fățarnice, propagandistice, pentru a câștiga noi membri. Într-o lume în care cifrele vorbesc, un număr mai mare de membri creează iluzia de veridicitate învățăturii religioase.

Caracteristicile unei secte

Vom prezenta mai jos câteva dintre aspectele care caracterizează sectele religioase, cu precizarea că aceste trăsături nu se regăsesc cumulativ la toate sectele, ele variind destul de mult de la o grupare la alta.

1. Ruptură abruptă cu creștinătatea istorică. Secta afirmă că Biserica creștină a devenit apostată la scurt timp de la moartea Apostolilor și că Dumnezeu le-a dat conducătorilor sectei o lumină nouă privind Adevărul mântuitor. Având un asemenea mandat de la Dumnezeu, secta s-a despărțit de Biserică, este independentă și are o misiune sfântă. Istoria Bisericii este o chestiune simplă: de pe vremea lui Hristos și până acum nu s-a întâmplat cu adevărat nimic important în Biserică, până când fondatorul sectei a început organizarea a ceea ce este salutat acum ca singurul popor adevărat al lui Dumnezeu. Secta se bucură de separarea inițiată și este foarte mulțumită să rămână separată.

2. Tendința spre perfecționism. Având adevărata lumină de la Dumnezeu și un mandat sfânt pe pământ, membrii sectei se consideră mai sfinți decât cei din alte grupări și în special față de membrii Bisericii istorice. Spre deosebire de creștinii ortodocși care învață în Biserică să biruiască păcatul folosindu-se de Tainele Bisericii (în special de cele ale Spovedaniei și Împărtăaniei), membrii sectelor nu au nici o sensibilitate față de păcatul personal pentru acesta le-a fost deja rezolvat de „mântuitorul” lor. Mai mult, membrii se laudă cu ceea ce fac și au o obstinație să îl facă altfel decât Biserica. Ei pretind că ascultă de Dumnezeu și îndeplinesc lucrări pe care alții le neglijează. Ei cred că Dumnezeu folosește standardul lor în ce privește faptele și se consideră singurii care-l satisfac. Ca urmare, celelalte grupări sunt moarte spiritual, ipocrite și creștine doar cu numele.

3. Tendința de a supraaprecia lucrurile secundare. Mai precis, sectele tind să ia anumite adevăruri secundare și să le dea o importanță mai mare decât li se cuvine, în timp ce chestiuni de importanță majoră sunt nesocotite. Rezultatul este că doctrina sectei devine unilaterală și deformată. De obicei, aceste adevăruri sunt cele care au dus la nașterea sectei sau care mențin acum separarea. Membrii au versete speciale în Scriptură pe care numai ei le înțeleg corect și pe care le consideră providențiale în susținerea doctrinei lor.

4. Comunitatea exclusivă a celor mântuiți. Secta se absolutizează pe sine prin pretenția că numai ea ar reprezenta comunitatea celor mântuiți/iluminați/aleși. Prin contrast, Biserica este fie apostată, fie unealta diavolului. Membrii sectei sunt prezentați ca sfinți/pocăiți/mântuiți deja, în timp ce păcatele celorlalți sunt amplificate. Dumnezeu devine proprietatea grupării, El judecându-i pe toți oamenii așa cum face secta. Prin urmare, Dumnezeu îi folosește numai pe membrii sectei ca instrumente pentru a-și revela voia și adevărul Său. Secta se ridică pe sine la poziția tranșantă a lui Iisus, aplicându-și cuvintele Lui: „Cine nu este cu mine, este împotriva mea.” Ea nu se mulțumește cu atitudinea pe care Iisus a recomandat-o ucenicilor Săi: „Cine nu este împotriva voastră, este pentru voi” (Luca 9:50).

5. Rolul central al grupării în sfârșitul lumii. Secta este convinsă că a luat naștere conform unui plan special al lui Dumnezeu, pentru a umple un loc lăsat gol de Biserica căzută de la credința adevărată. Deseori, nașterea sectei marchează un moment istoric în escatologia lumii. Sfârșitul lumii joacă un rol determinant în doctrina grupării: ea devine arena pe care se va desăvârși glorificarea sectei, atunci când toți ceilalți vor fi înfrânți. Deși poate fi mică și neînsemnată, atunci când vine ziua încheierii socotelilor, ea va primi de la Dumnezeu locul de onoare pe care îl merită. Ea este mesagera, cea care pregătește revenirea lui Hristos și participantă alături de Dumnezeu la judecata finală.

Pe evreii vinovați de mândrie spirituală cu privire la locul lor, Iisus i-a avertizat: „Mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară” (Mat. 8:11,12).

6. Conducător carismatic sau mesianic. Acesta fie se consideră Dumnezeu, fie a primit o lumină specială datorită căreia interpretează Scripturile așa cum ar voi Dumnezeu, interpretări care nu pot fi contestate de membri. Conducătorul este autonumit și nu se subordonează nici unei alte autorități. El hotărăște cum trebuie să gândească, să reacționeze sau să simtă membrii în diferite situații ale vieții.

7. Dependență psihologică față de grup. În timp, membrilor li se induce credința că părăsirea sectei echivalează cu părăsirea lui Dumnezeu și cu pierderea mântuirii. Secta este singura organizație aprobată de Dumnezeu, prin intermediul căreia El își manifestă voia și transmite mesajele către pământeni. Astfel, secta capătă un rol tot mai mare în viața individului, cu valențe de viață socială și familială. Prin urmare, membrii au tendința să rupă legăturile cu familia și cu prietenii care nu frecventează gruparea respectivă. Ei renunță la țelurile în viață și la activitățile de interes pe care la aveau înainte de a se alătura grupului; întreaga lor viață începe să graviteze în jurul sectei, rezultând o izolare de societate - restul lumii nu sunt mântuiți, nu sunt creștini, nu sunt transformați; secta devine singura sursă valabilă de informare.

Lumea este împărțită în noi și ei: curați și păcătoși, binele absolut și răul absolut. Persoana trebuie să se schimbe în permanență pentru a se conforma normelor grupului; tendința spre rușine și vină sunt folosite ca pârghii emoționale pentru a-i influența și manipula pe membri.

Dacă persoana se izolează de familie sau de societate, ea ajunge să își piardă simțul realității. De aici decurge un comportament nefiresc în societate, la serviciu, etc. Dacă individul nu petrece timp de unul singur, el își va pierde capacitatea de a fi obiectiv și de a avea o imagine corectă asupra lucrurilor.

Premize pentru convertire

Farber, Harlow și West (1957) au lansat termenul de „sindrom DDT” pentru a descrie transformarea la nivelul gândirii suferită de prizonierii din războiul din Coreea: debilitate, dependență, teamă. Lifton (1961), care a studiat modificarea gândirii folosită în universitățile din China, a demonstrat că procesul nu necesită afecțiuni sau probleme fizice. Cultele contemporane, care nu dispun de ajutorul statului, au mai multe în comun cu această transformare a gândirii decât cu situația prizonierilor de război, în sensul că ele nu folosesc forța fizică. Pentru a-și controla subiecții, ele recurg la subterfugii și la domeniile naturale de intersecție între ele și individ. Sectele induc stări de dependență pentru a obține controlul asupra membrilor și folosesc metode de pedeapsă psihologică pentru a întreține acest control. Procesul poate fi descris pe scurt ca un sindrom DDT modificat: debilitate, dependență, teamă.

Deși procesul descris este complex și variat, cele de mai jos reprezintă schema clasică de aderare la o sectă:

1. Individul vulnerabil se întâlnește cu grupul.

2. Conducătorul (conducătorii) grupului se prezintă pe sine ca un binevoitor care îi poate îmbunătăți viața.

3. Individul răspunde pozitiv, are parte de o creștere a respectului de sine și a sentimentului de securitate, acestea având loc pe fundal psihologic. Individul poate fi considerat ca „racolat”.

4. Prin intermediul împărtășirii de experiențe, a mărturisirilor și a exemplelor individualizate, conducătorul(ii) grupul capătă acces la punctele tari și la cele slabe ale individului.

5. Prin mărturisiri ale membrilor grupului, prin denigrarea „concurenței” (Biserica sau alte grupuri religioase), prin accentuarea constantă a amintirilor rușinoase ale individului și a altor slăbiciuni, prin îndoctrinarea treptată cu sistemul de gândire strict și închis al cultului, se afirmă superioritatea grupului ca un adevăr fundamental.

6. Mărturisirile membrilor, întărirea încrederii individului în grup, amintirea discretă a slăbiciunilor individului și diferite forme de presiune îi creează individului sentimentul că bunăstarea lui viitoare, sub toate aspectele, depinde de respectarea credințelor grupului, mai exact a „programului de schimbare”.

Aceste tehnici de influențare sunt însoțite de o subminare a respectului de sine al individului (de exemplu prin exagerarea păcătoșeniei faptelor pe care individul trebuie să le mărturisească), suprimarea sau slăbirea gândirii critice prin alocarea de sarcini care să ocupe cât mai mult din timpul liber al individului și prin repetarea constantă că numai lucruri rele se pot întâmpla dacă nu se respectă rețeta de „transformare” sau mântuire a grupului. Aceste manipulări îl fac pe individ să-și exprime loialitatea față de grup și să se angajeze să se schimbe conform cu schema locală. De acum el sau ea va fi considerat ca fiind „pe cale” (ca mergând pe calea „mântuirii”, „iluminării”, „curățirii”, etc.). Dependența individului față de grup este deja creată și afirmată implicit sau explicit. Mai mult, el sau ea accepta autoritatea grupului în definirea binelui sau a răului, în inima individului precum și în ceea ce privește lumea.

Convertitul face apoi obiectul așteptărilor nerealist de mari din partea grupului. Se afirmă „cu dragoste” potențialul de care este el capabil, în timp ce membrii grupului mărturisesc cu putere nivelurile la care au ajuns ei sau idolii lor (conducătorii sau fondatorii grupului). Misiunea de căpătâi a grupului (o falsă mântuire) sunt o justificare pentru toate expectațiile denaturate.

Deoarece cuvântul grupului este întotdeauna adevărat iar gândirea „negativă” nu este acceptată, eșecurile individului sunt numai și numai ale lui, în timp ce îndoielile personale sau criticile sunt eliminate sau redefinite ca păcate personale. Individul are parte de o alienare tot mai mare. Firea lui de dinainte de a veni în sectă este eliminată; îndoielile cu privire la grup sunt eliminate din gândire; este menținut sentimentul de vinovăție de a nu te ridica la nivelul așteptărilor grupului. Singura adaptare posibilă este fragmentarea și compartimentarea. Nu este surprinzător deci că mulți doctori consideră disocierea ca reprezentând miezul tulburărilor și disfuncționalităților legate de secte.

Alienarea individului va atrage după sine ruperea psihologică, dacă nu și fizică, de lumea exterioară, în special de familie. Informațiile din exterior amenință să tulbure falsul sistem de valori și echilibru al individului, pe care acesta le-a preluat de la grup în încercarea de a se conforma cerințelor implicit afirmate ale grupului. Aceasta alienare accentuează dependența individului față de grup.

Grupul promovează echilibrul disociativ al individului, încurajând activ dependența acestuia, de exemplu prin exagerarea „păcatelor” din trecut și a conflictelor cu familia, prin denigrarea celor din afară, prin folosirea de cântări care să abată orice gândire critică și prin oferirea de posibilități prin care individul poate ocupa un anume loc în structura grupului (de exemplu a lucra în beneficiul grupului, a vinde reviste pe stradă, a munci pentru construirea/întreținerea locului de adunare).

Grupul favorizează dependența crescândă a individului, prezentând pericole și tragedii care se vor întâmpla dacă individul sau o forță din afară (vizita unui membru al familiei, de exemplu) tulbură echilibrul disociativ care îi permite lui sau ei să funcționeze în acel sistem închis. De obicei pedeapsa este de natura psihologică sau metafizică. În unele secte, la inițiativa conducătorului grupului sau a unor membrii „fierbinți pe cale”, individul este ostracizat, evitat și catalogat ca având un „duh rău” sau ca fiind rebel. Mai mult, individul este avertizat că dacă perseverează în acea atitudine critică, își pierde mântuirea și, în general, îl așteaptă iadul. Trebuie amintit că aceste amenințări sau pedepse apar în contextul unei dependențe față de grup și al unei alienări psihologice (separări) față de sistemul de suport din trecut. Aceasta face avertizările grupului mult mai puternice decât avertizările folosite de grupările religioase tradiționale, de genul „vei ajunge în iad dacă ne părăsești”.

Rezultatul acestui proces, atunci când este dus până la capăt, este o persoană care vrea să pară foarte fericită, dar care ascunde o suferință adâncă. Cu un zâmbet nenatural pe față, persoana va mărturisi cum i s-a schimbat viața și chiar cum „frații” au devenit oxigen pentru ea. În aceste cazuri dependența este totală iar persoana nu concepe să-și trăiască viața separat. Întâlniri cât mai frecvente, petrecerea împreună a timpului, presărată cu mărturisiri personale, totul creează un univers închis și îi dau individului senzația că nu ar putea trăi fără grup. Am discutat cu mulți foști membri de secte care, atunci când au părăsit adunarea și au vorbit cu alți foști membri, a fost surprinși să constate că mulți dintre „frații” lor zâmbeau și ei fals, cu toții crezând că ei sunt singurii care nu se simt bine acolo.

Cine aderă la secte și de ce?

Contrar părerii generale că membrii acestor secte sunt „ciudați”, cercetările și dovezile arată că majoritatea acestor membri sunt persoane relativ normale, deși o treime se pare că au avut parte de ușoare tulburări psihice înainte de convertire. Trebuie menționat, de asemenea, că un studiu efectuat de Institutul de Sănătate Mintală din SUA arată că aproximativ 20% din populația generală suferă de cel puțin o tulburare psihică.

Membrii includ tineri, bătrâni, bogați, săraci, educați și needucați. Nu este ușor de identificat tipul de persoană care aderă la o sectă. Oricum, experiențele clinice și studiile efectuate arată că marea majoritate a celor care au aderat sufereau de un stres semnificativ (deseori legat de crizele normale ale adolescenței și ale primei tinereți, cum ar fi idile eșuate, eșecuri la școală sau confuzii profesionale) înainte de venirea în aceste secte. Deoarece capacitatea lor de a face fața problemelor vieții era redusă, aceste persoane stresate erau mai deschise decât altele la ofertele de „căi către fericire”.

Alți factori care pot indica o persoană influențabilă de către o sectă includ:

- dependență (dorința de a fi al cuiva; lipsa de încredere în sine)

- labilitate psihică (incapacitatea de a spune Nu sau de a manifesta scepticism sau îndoială)

- naivitate (capacitate redusa de a analiza critic afirmațiile cuiva, ceea ce vede, aude sau gândește, etc.)

- intoleranță la ambiguitate (nevoie de răspunsuri absolute, nerăbdarea de a obține răspunsuri)

- deziluzie culturală (înstrăinare, nemulțumire de condiția socială)

- căutarea de sensuri spirituale.

- singurătate și lipsa prietenilor; secta oferă peste noapte o viață socială.

- ignoranță față de modurile în care un grup poate manipula individul.

- ignoranță față de istoria Bisericii.

Atunci când persoanele vulnerabile pentru unul din aceste motive întâlnesc un astfel de grup care practică tehnici de control al minții, convertirea se poate produce relativ ușor, în funcție de cât de bine se potrivesc doctrina grupului, mediul social și practicile de control al mintii cu punctele sensibile ale individului. Persoanele labile, de exemplu, pot fi foarte susceptibile la activitatea de convingere a grupului deoarece le este teamă să conteste orientarea dogmatică a sectei.

Convertirea la aceste secte nu reprezintă rezultatul unei alegeri, ci a unei căderi, alunecări sau atrageri. Punctele vulnerabile nu sunt de natură să „conducă” individul către un anume grup. Grupul se folosește de aceste puncte slabe și îi amăgește pe indivizi pentru a-i convinge să se alăture și să renunțe la modul lor de viața anterior. Manipularea de către grup pe baza punctelor slabe ale persoanei nu este de obicei un lucru rațional, gândit sau planificat, ci un mecanism tacit rezultat din mediul strict și închis.

Cum se schimbă cei care aderă la secte?

După ce convertiții se înrolează într-o sectă, modul de gândire, de simțire și de acțiune al cultului devine o a doua natură, în timp ce aspectele importante anterioare venirii în sectă sunt suprimate sau se atrofiază prin abandonare. Noi convertiți încep să-și formeze o carapace datorită asaltului propagandistic al sectei. Încep să apară ca „defazați”, rigizi și stereotipici în răspunsuri, cu un vocabular limitat, cu o capacitate redusă de analiză și fățiș distanți în relațiile cu ceilalți. Mulți părinți au spus: „Acesta nu e copilul meu!”. Astfel de constatări întăresc opinia că membrii unor astfel de secte sunt un fel de „zombi” sau niște roboți. Deși această descriere este o exagerare, ea reflectă totuși faptul că manipulările sectare formează în timp o formă denaturată de conștiință la unele persoane.

Cu timpul, convertiții reduc din distanța față de restul lumii, din „defazaj”. Învață diferite metode sau adoptă atitudini de suprafață pentru a combate opinia generală despre ei și pentru a-i minți mai ușor pe alții și pe sine. Deseori ei pierd legătura cu persoanele cunoscute anterior venirii în grup, ca rezultat al opoziției sectei față de părinți și de societate. Mai mult, în cadrul grupului devin apreciați pentru conformarea cu cerințele sectei de care au devenit atât de dependenți. Eventual sunt prezentați noilor veniți ca „eroi ai credinței”, modele vrednic de urmat.

Dacă li se permite amintirile suprimate sau îndoielile înăbușite să vină la suprafață, acestea pot declanșa o anxietate care, la rândul ei, poate favoriza anumite stări de cvasi-transă, cum ar fi vorbirea în limbi, în scopul apărării sistemului de gândire, de sentimente și de comportament al cultului. Astfel de persoane pot avea un comportament normal, cel puțin la suprafață. Totuși, adaptarea lor la societate depinde de măsura în care și-au păstrat vechiul mod de gândire, țelurile, valorile și afectele personale. Un nivel normal de dezvoltare psihologică și integrare a personalității este foarte greu de atins.

Cum îi influențează pe oameni apartenența la o sectă?

Deoarece sesizează deseori schimbările negative care le scapă noilor convertiți, familiile acestora sunt de obicei primele rănite. În încercarea lor de a-și ajuta rudele căzute în aceste culte, familiile au parte de frustrări, lipsă de ajutor, vină și, din cauză că puțini le înțeleg situația, de singurătate.

Membrii pot fi afectați în sensul că își pierd autonomia psihologică. Mai mult, separarea grupului de restul societății, în numele ideii biblice de „ieșire din lume”, îi lipsește pe membri de ocazia de a învăța din variatele experiențe ale unei vieți normale. Membrii pot pierde irecuperabil ani într-o stare de „blocaj al dezvoltării”. În unele cazuri, ei au parte de căderi psihice. Copiii din astfel de secte sunt supuși riscului de neglijare din partea părinților din cauza că părinții și-au modificat sistemul anterior și normal de afecte, declinându-și acum tacit responsabilitatea pe motivul „voii Domnului” sau al unei entități superioare.

Cei care părăsesc grupul au parte de sentimente de anxietate, depresie, mânie, teamă, vină, tulburări de gândire, „plutire”, trecere de la atitudinea sectară față de lume la una nesectară, sau senzația că sunt înțepeniți într-o stare intermediară. Această tulburare emoțională afectează capacitatea de a lua decizii și de a-și asuma responsabilitățile vieții.

Într-adevăr, mulți foști membri au nevoie de un an sau doi pentru a se întoarce la vechiul nivel de adaptare, în timp de unii suferă căderi nervoase sau rămân afectați psihologic ani de zile.

Nu toți cei care aderă la o sectă sunt afectați din punct de vedere psihologic. Unii se refugiază într-o sectă din fața dificultăților vieții, prea mari pentru ei. Alții au putut păstra o distanță emoțională și au urmat secta fără a deveni însă cu adevărat o parte din ea și fără a fi prea afectați de ideologia grupului. În fine, unii au tăria de a rezista presiunii propagandistice, ceea ce le permite să-și păstreze un grad de autonomie chiar într-un mediu foarte presant.

Credința noastră Apologetică