Ierodiacon Savatie Baștovoi
Omul este muritor. Iar asta îl determină să fie selectiv. Necorespunderea dintre mulțimea izvoarelor de informare existente și scurtimea timpului pe care îl are la îndemână îl obligă pe om să renunțe la unele în favoarea altora. Dar, chiar dacă am presupune o infinitate de timpuri după care omul ar trebui, în cele din urmă, să moară, selectivitatea, care poate nu ar mai părea atât de stringentă în privința cantității, s-ar cere, totuși, în cazul calității.
Aceasta însă în măsura în care întreaga viață pământească a omului este privită ca un urcuș continuu, potrivit credinței ortodoxe, spre desăvârșirea eshatologică, în condițiile unui univers restabilit. Acest „spirit selectiv” despre care vorbim (numit de Sf. Părinți „dreaptă judecată”) este el însuși o stare suficient de avansată a omului întru desăvârșire, deoarece deja presupune o experiență prealabilă a unei relații corecte și armonioase cu Dumnezeu, prin îndeplinirea poruncilor Lui, pentru care omul se face primitor al darului „cunoașterii binelui și răului”. Acest dar nu poate fi însușit împotriva voii lui Dumnezeu (Facere 3, 5). Totuși, omul, ca „chip și asemănare a lui Dumnezeu” întrunește în chip firesc, într-o stare latentă, cunoașterea binelui și răului, care străfulgerează, cel puțin haotic, orice activitate a sa. De aceea, scântei a acestei cunoașteri se pot desprinde chiar și din tradițiile culturilor păgâne, care nu sunt decât încă o dovadă a desăvârșirii Creatorului ce se citește până și din exemplarele cele mai puțin perfecte ale făpturilor Sale, deși aceștia au abandonat voit Sursa desăvârșirii lor. Identificarea acestor mostre de adevăr în tradițiile păgâne, spre a le transcende, transformându-le în preludii stângace ale mesajului hristic, este un act de iubire, pe care ni l-a și arătat Sf. Apostol Pavel în predica sa din Areopag.
Creștinismul nu a respins, ci a folosit în predica sa tot ce s-a putut din culturile păgâne, mai ales din cea elină și romană. Mitologia acestor popoare s-a transformat în sursă de simboluri cu conținut creștin, ceea ce se vede foarte bine din arta catacombelor. În general, toată teologia ortodoxă s-a zidit pe terminologia filosofiei păgâne eline iar autori precum Platon și Aristotel erau văzuți ca niște pregătitori ai propovăduirii mesajului creștin, netezind mințile pentru a primi vestea despre viața de dincolo, despre virtuți și imperfecțiuni, despre o răsplată viitoare: fericire pentru cei virtuoși (care la Platon erau filosofii) și chinuri pentru cei leneși. Pentru aceasta ei erau reprezentați în frescele bisericești, cum se păstrează și până azi în Soborul Vasilii Blajenîi din Kremlin și în alte părți.
„Teologia trebuie să aibă expresie universală. Nu este doar un simplu accident faptul că Dumnezeu a plasat Părinții Bisericii într-un context grecesc; nevoia de claritate în filosofie și de profunzime în gnoză i-au obligat pe aceștia să purifice și să sacralizeze limbajul filosofilor și al misticilor, pentru a conferi mesajului creștin, care include tradiția iudaică, dar o depășește, caracterul său atotcuprinzător și universal”1.
Areopagul în care a propovăduit Apostolul Pavel nu s-a surpat, ci doar a căpătat alte forme, poate mai subtile. Crezând că „și-a îngropat idolii” la îndemnul lui Nietzsche, lumea în care trăim și-a ridicat alții în loc, făcându-se pe sine obiect de închinare. Societatea contemporană, care nu se mai închină ploii și soarelui – stihiilor naturale, se închină în schimb altor stihii - culturale. Ea se hrănește din operele și personajele-literare-himeră care i-au asaltat vocabularul și sistemele valorice, personaje și opere pe care se sprijină popoare întregi, ca un pământ pe balenele străvechi.
Termeni ca „apolinic și dionisiac”2, „complexul Oedip”3, sau expresii precum: „râs mefistofelic”4, atitudine rimbaldiană5 s. a., codifică limbajul societății moderne și mai ales postmoderne (ca perioadă culturală) într-un mod artificial. Pentru a se face înțeles și pentru a putea înțelege, omului nu îi mai este suficientă cunoașterea limbajului curent, ci are nevoie și de cunoașterea acestor simboluri și „parole”, care nu sunt decât un metalimbaj, care devine accesibil doar inițiaților. Faptul se resimte puternic mai ales în operele poeților postmoderniști, unde livrescul eclipsează și sufocă realitatea, iar citatele și calambururile care împresoară textul – intertextualitatea – devine un criteriu de valoare.
Aceeași situație era și în Atena din perioada apostolului Pavel, frânturi din piesele de teatru și poemele vremii erau pe buzele tuturor. Apostolul Pavel le folosește în predica sa. Și în acest sens putem vorbi de „intertextualism” la apostolul Pavel, în sensul atribuit de estetica postmodernistă. De exemplu: „Tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (1 Cor. 15, 33), este o frază din comedia lui Menandru, iar atunci când îi mustră pe cretani: „cretanii sunt pururea mincinoși, fiare rele, pântece leneșe” (Tit 1, 12) Apostolul o face cu cuvintele poetului Epimenide. În vestita predică din areopag, Pavel citează din poetul grec Aratos din Soloi. De fapt, acesta era un manual de astronomie în versuri. El începea cu imnul lui Zeus, din care Apostolul a folosit un vers, pentru ca, reieșind din el, să dea o concepție corectă despre Dumnezeu: „căci a Lui neam suntem” (Fapte 17, 28)6.
Noi trăim în mijlocul altarelor unor idoli subtili, cărora le jertfim întreaga noastră conștiință, întreaga libertate – cultura cu formele ei. „În fiecare scorbură e așezat un zeu”, după cum scria cu adevărat regretatul Stănescu7. Ca și atunci, Dumnezeul nostru Iisus Hristos este un „Dumnezeu necunoscut”, pe Care trebuie să-L facem cunoscut. Căci, ca și atunci, „toți... nu-și petrec timpul decât spunând și auzind ceva nou” (Fapte 17, 21). Și, de aceea noi, „stând în mijlocul areopagului” culturii universale ar trebui să știm a zice, precum a zis apostolul Pavel elinilor, popor de homosexuali: „Bărbați... în toate vă văd că sunteți foarte evlavioși, căci străbătând cetatea voastră (istoria culturii universale) și privind locurile voastre de închinare (operele și personajele celebre), am aflat și un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut”. Deci, pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acela Îl vestesc eu vouă” (Fapte 17, 22-23).
Ortodoxiei îi este străin spiritul inchizițiilor. Și poate aici este începutul deosebirii dintre Ortodoxie și romano-catolicism. Ortodoxia nu se teme să afle lucruri compromițătoare despre sine, de aceea nu interzice credincioșilor săi să cerceteze chiar și izvoarele ostile ei. Deoarece, (și iată un exemplu de adevăr fără voie, aparținând lui Leonardo Da Vinci), „cu cât cunoști mai mult, cu atât iubești mai mult”. Până și scrierile păgâne pot fi o sursă de binecuvântare a Unicului Dumnezeu, pentru cel care caută această binecuvântare. Să ne aducem aminte de vrăjitorul Valaam, care fiind plătit să blesteme poporul lui Israel, în loc să-l blesteme l-a binecuvântat (numeri 22-23; Iosua 13, 22; 24, 10). În același mod, orice operă de origine păgână cu caracter evident anticreștin poate fi transformată în sursă de binecuvântare. Mai în glumă, mai în serios, creștinul trebuie să știe cum să oblige dracii ca să-L slavoslovească pe Dumnezeu. În acest sens tradiția ortodoxă ne povestește anecdote captivante din viețile Sfinților, cum ar fi cazul Sf. Ioan al Novgorodului care a zburat pe drac până la Ierusalim ca să se închine la mormântul Domnului și altele ca acesta.
Foarte mulți, fără să fi citit măcar romane, cred că vor putea citi scrierile Sfinților Părinți. Abandonarea romanelor nu trebuie făcută la poruncă, deoarece nu există o astfel de poruncă, ci din convingere. Într-un cuvânt, trebuie să citim atâtea romane încât să ni se facă lehamite. „De ce se zice că chiar și slăvitul Moise, a cărui nume înaintea oamenilor era foarte mare din cauza înțelepciunii lui, mai întâi și-a antrenat mintea cu științele egiptene, și pe urmă a purces la contemplarea Celui ce este. Dar asemenea lui în timpuri mai târzii despre înțeleptul Daniil se povestește că el în Babilon a învățat înțelepciunea haldeilor și abia după aceea s-a atins de lecțiile Dumnezeiești”.
Acest sfat a fost lăsat tinerilor nu de oricine, ci de un mare ascet și învățător al Bisericii, Vasile cel Mare. Iar despre Sf. Grigore Teologul se spune că „observând că Apolinarie (ereticul) a scris multe cărți în versuri de diferite măsuri, și cu acestea izbutea să atragă pe mulți la erezie, ca om învățat, a găsit cu cale să întrebuințeze timpul de liniște și de răgaz... scriind acele bucăți în versuri”. [...] „Mai degrabă să vedem, cum a eludat acest fericit bărbat acea lege strașnică a tiranului (Iulian), după care nu era îngăduit creștinilor să se adape la izvorul științei profane? Iată cum: A-nceput să alcătuiască el însuși versuri epice sau iambice și elegiace, trimetrice sau și alte forme și măsuri de versuri, obișnuite în tragedie sau în comedie, cultivând toate stihurile, încât mai că n-a rămas nici o formă literară, care să nu se găsească în cărțile sale. Negreșit, el a folosit toate aceste forme literare în scopuri pioase, fie lăudând virtuțile și curăția trupească și sufletească, fie alcătuind tratate teologice și rugăciuni scrise în versuri; apoi s-a ferit cu totul de obscenitățile și frivolitățile care se găsesc în miturile și povestirea minunilor zeilor păgâni, după cum se și cădea; dar a izbutit să dea totuși creștinilor învățături pline de înțelepciune, încât nu și-a atins deloc scopul legea nebunească a împăratului necredincios, care privea cu ochi răi cultivarea creștinilor...”8.
Sentimentele general umane este bine să le educăm și prin lectura unor cărți laice cu mesaje corespunzătoare, ele fiind mai potrivite stării oricărui om încă neînduhovnicit. Ele au doza necesară de sentimentalitate prin care comunică sufletul încă ne despătimit, pentru că nu oricine poate citi dintr-odată și fără daună scrierile Sfinților Părinți, adică fără a se batjocori de către diavol prin luarea asupra lor a unor nevoințe peste puteri, fie căzând în mândrie păguboasă, fie în deznădejde din cauză că nu pot împlini cele citite – în felul acesta mulți își dezechilibrează nu numai viața personală, ci și pe a celor din jur.
Se știe că Sfinții de la Optina recomandau mirenilor să asculte muzică simfonică, în prima fază, pentru a-și ascuți sufletele. Numai omul care a dobândit darul rugăciunii știe de ce nu mai citește poezii și romane, ceilalți însă o fac fie din lene, fie din îngâmfare, socotindu-se mai avansați duhovnicește decât sunt într-adevăr. Este mai degrabă o formă de a-ți scuza propria incultură și lene, căci unii ca aceștia nu numai că nu citesc cărți laice, ci nici măcar pe cele bisericești, sub pretextul că „se roagă”. Cuvântul acesta este bun pentru mireni, care, trăind în lume, se cuvine să se educe pe sine și pe copiii lor, ca să nu fie prilej de sminteală și de poticnire pentru cei slabi. Iar dacă vor să fie doar rugători, să se călugărească, căci călugării cu adevărat nu mai au nevoie să citească din cărțile lumești, decât la nevoie, și atunci pentru a folosi pe alții, în scopuri misionare, nu duhovnicești.
„Pentru veacul acesta v-aș sfătui – scrie Sfântul Vasile cel Mare, adresându-se tinerilor – să vă agonisiți călăuzire, nelăsând, cum zice proverbul, nici o piatră nemișcată, numai dacă aceasta vă va aduce vreun folos”. Pietrele la care se referă Sfântul sunt, desigur, științele și artele lumești, care „creează o priveliște deloc necuviincioasă” pentru sufletul care se împodobește cu ele, fiind „precum frunzele pentru pomul cu roadă, iar roadă este adevărul, Carele este Hristos, pe Care trebuie să-l avem în inimile noastre întâi de toate”9.
Desigur, mesajul creștin nu are nevoie să fie completat, deoarece el exprimă plinătatea, totuși el are nevoie să fie explicat și transmis. În acest sens operele multor autori laici și păgâni exprimă exemplar drama despărțirii omului de Dumnezeu. Ele sunt acea „căutare a sufletului de a se odihni întru El”, după cum scria Fer. Augustin chiar la începutul „Confesiunilor” sale. Cei mai mulți dintre oameni se află anume în această stare primitivă de căutare. De aceea, cunoașterea reperelor de care se conduc în căutarea lor ne va ușura comunicarea cu ei. „Hristos e USA” (Ioan 10, 9) și cine va intră prin El se va mântui. Cei care încă mai sunt fascinați de operele artiștilor se aseamănă cu pruncii care își întind mâinile spre clanța acestei uși și nu o ajung. Căci oamenii copleșiți de artă au psihologia copilului care cere și plânge anume după cana care s-a stricat, refuzând să primească alta nouă. Atunci când vrem să înlocuim cana stricată cu una nouă, noi trebuie să începem de la a-i explica copilului de ce cana nouă seamănă cu cea veche, iar mai apoi să-i arătăm prioritățile ei, ca în cele din urmă să-l convingem că, de fapt, cana veche a fost una foarte rea și urâtă și că cea nouă este mult mai bună, iar el este „bravo” că a înțeles. Tot așa, noi trebuie să înlocuim cultura, care, deși are multe lucruri bune, totuși este impregnată de elemente păgâne și primitive, prin învățătura supremă a lui Hristos. Noi trebuie să demonstrăm un lucru atât de banal: că a crede mai ușor lui Dante sau Eminescu decât lui Hristos nu presupune o discreție intelectuală deosebită.
Pentru aceasta, anume în condițiile societății culturalizate de azi, când anumite șabloane culturale au eclipsat orizontul adevăratei spiritualități, de cele mai multe ori este ineficient a recurge la terminologia și simbolistica biblică, deoarece ea sau nu este cunoscută pur și simplu, sau, ceea ce este și mai rău, a suportat de pe urma propagandei ateiste și eretice deformări catastrofale. De aceea, pentru a ne face înțeleși, după două mii de ani de creștinism, când pare că toți stau cu el pe buze, încât avem și partide politice creștin-democrate, predicatorul ortodox trebuie să recurgă la metodele apologeților din primele veacuri care predicau între păgâni. Din acest punct de vedere, e cu efect când un creștin poate repeta mai des replica apostolului Pavel din areopag: „precum a zis unul din poeții voștri” (Fapte 17, 28).
Fără îndoială, la vremea apostolului Pavel și chiar a Sfântului Vasile cel Mare, care sfătuia fără nici o reținere ca tinerii să citească scrierile poeților păgâni spre folosul propriu, literatura laică încă nu se umpluse de sutele de mii de opere, lipsite de orice valoare, pe care le avem azi. Nu în zadar Sf. Teofan Zăvorâtul, care a trăit în secolul trecut, la întrebarea unei femei dacă se pot citi scrierile laice, a răspuns: „Printre dinți îți spun, abia auzit, că, totuși, se poate. Dar nu prea mult și nu fără discreție; nu vă îmbălegați căpșorul vostru curat”10. Sigur că foarte cărturarul ierarh și ascet Teofan cunoștea prea bine scrierile Sf. Vasile și vederile lor în privința citirii scrierilor laice nu se contrazic. Pur și simplu, cei doi ierarhi se refereau la două feluri de literatură laică, cea greacă, din perioada Sf. Vasile și romanele ieftine franțuzești care începuseră să fie foarte la modă în Rusia de la sfârșitul secolului trecut.
La urma urmei, dacă ateiștii, pentru a lupta cu Biserica, citeau cărțile Sfinților Părinți, de ce ortodocșii, pentru a convinge ateiștii și ereticii n-ar avea voie să citească din cărțile acestora? Aceia urmăreau să facă rău, noi urmărim să facem bine. Dumnezeu să ne ajute.
Cu atât mai mult că lupta cu ateismul pare să se fi sfârșit. Mult mai periculoasă și mai grea e lupta cu politeismul, cu mulțimea demonilor cărora li s-a dat voie să năvălească în lumea și în viața noastră.
„O, nu te tăia la mână sau la picior,
din greșeală sau dinadins.
De îndată vor pune în rană un zeu,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor așeza acolo un zeu
ca să ne închinăm lui, pentru că el
apără tot ceea ce se desparte de sine.
Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde ochiul,
pentru că vor aduce și-ți vor așeza
în orbită un zeu
și el va sta acolo, împietrit, iar noi
ne vom mișca sufletele slăvindu-l…
Și chiar și tu îți vei urni sufletul
slăvindu-l ca pe străini” 11.
1 Vladimir Lossky, „Introducere în teologia ortodoxă”, Editura Enciclopedică, București, 1993, pag. 36.
2 Friedrich Nietzsche în „Nașterea tragediei eline” și alte scrieri.
3 Concept introdus de Sigmund Freud, care presupune manifestarea instinctelor sexuale ale băiatului față de mama sa și, respectiv, ale fetiței față de tată, având ca prototip pe Oedip din tragediile lui Sofocle. Teoria lui Freud despre libido și vise a fost preluată de diverși artiști și scriitori.
4 Eugen Ionesco în „Cântăreața cheală”.
5 Atitudine rimbaldiană, adică revoluționar sinucigașă. Rimbauld, poet simbolist francez de la sfârșitul sec. trecut, a promovat masochismul ca sursă de inspirație artistică: „Poetul se aseamănă cu cel ce își cultivă bube pe făptură” (Vezi Hugo Friedrich, „Structura liricii moderne”). Faptul se cultivă și la nivel comportamental, de libertinaj, prin excese și perversiuni sexuale (în cazul dat, homosexualitate cu alt simbolist, Verlaine), beții și droguri. La 19 ani poetul își încheie activitatea literară, făcându-se traficant de sclavi undeva prin Africa. Moare la 36 de ani după amputarea piciorului în care a fost împușcat de „iubitul” său Verlaine, într-un acces de gelozie.
6 Блаженнейший Митрополит Владимир (Сабодан), „Павел, призванный апостол”, Том V, pag. 126-128.
7 Nichita Stănescu, „11 Elegii”, Elegia a doua.
8 viața Sf. Grigorie Teologul alcătuită de preotul Grigorie (sec. VIII), în Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, Ed. Herald, București, paginile 43 și 19.
9 În „Către tineri, despre cum să ne folosim de scrierile păgâne”, Восточные Отцы и учители Церкви IV века в трех томах, изд. МФТИ, Москва 1995, pag. 174-175.
10 Св. Феофан Затворник. „Что такое духовная жизнь и как на нее настроиться”. Москва 1914. Pag. 86.
11 Nichita Stănescu, „11 Elegii”, Elegia a doua.