Sectologie

Moștenirea lui Luther

„Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi care sunt înfieraţi în cugetul lor.” (1 Tim. 4:1, 2)

„Între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare și, tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite și, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Din pofta de avere şi cu cuvinte amăgitoare vă vor momi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează.” (2 Pet. 2:1-3)

„Ei vor face semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Mat. 24:24)

„Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Mat. 8:15)

După ruperea oficială a Bisericii unice a lui Hristos în ramurile răsăriteană (Biserica Ortodoxă) și apuseană (Biserica Romano-Catolică) la anul 1054, excesele și inovaţiile religioase din Apus au condus ulterior la o nouă ruptură - Reforma - cu implicaţii şi aspecte care continuă şi în ziua de astăzi.

În anul 1517, călugărul catolic german Martin Luther a inițiat un „protest” la adresa unor dogme și practici ale Bisericii sale. Om cult, el a intrat la un moment dat într-o criză interioară; luptându-se în propria fire cu pornirile de mânie, ură şi necurăţie şi nereuşind să le biruiască, a tras concluzia că legea creştină este impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul şi că toate faptele omului sunt rele. Disperat, a început să caute îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Hristos care a luat păcatele mele asupra Sa – spunea el – m-a eliberat de ele, declarându-mă curat. În felul acesta, el a început să propovăduiască o mântuire declarativă, dobândită exclusiv prin credinţă. Păcatul care continua să existe în viața personală avea să fie tratat de el și de urmașii lui în diferite feluri, fără a aduce însă atingere ideii de mântuire declarativă prin credință.

Contestând public, una după alta, învăţăturile papalității și ajungând la virulenţa şi patima specifice celui care le priveşte pe toate prin prisma experienţei interioare, incapabil să înţeleagă în mod obiectiv o situaţie, a fost chemat la Roma ca să se justifice. A refuzat să meargă, întețindu-și proclamațiile publice împotriva Papei. Papă care, pe 15 iunie 1520, emitea o bulă prin care condamna 41 de idei susţinute de Luther legate de libertatea omului, păcat, credinţă, har, indulgenţe etc. La aceasta bulă, Luther avea să răspundă cu o broşură intitulată „Contra bulei lui Antihrist”.

Excomunicat, Luther s-a ridicat şi mai aprig împotriva Romei. Împăratul Carol al V-lea l-a chemat în fața dietei de la Worms şi printr-un edict l-a exilat din imperiul german, poruncind ca lucrările lui să fie arse. Fugind, Luther a găsit sprijin la umanişti şi la unii preoţi şi călugări care ulterior și-au părăsit mănăstirile şi au început să propage ideile lui Luther.

Căutând un principiu absolut după care să-şi poarte războiul personal cu Papa, Luther a inventat un concept nou - Sola Scriptura (numai Scriptura) – spunând că tot ce nu se regăseşte în Biblie trebuie îndepărtat. În teribilismul lui, a început să retraducă Biblia, schimbând ordinea cărţilor din Vechiul şi Noul Testament în funcţie de preferinţele sale - cele care i s-au părut neinspirate au fost mutate la sfârşitul Scripturii. Neștiind că cel mai vechi text al Vechiului Testament este versiunea Septuaginta, el a tradus și compus Vechiul Testament după versiunea masoretică, versiune anticreștină compilată de evrei abia în veacurile VII-IX după Hristos (când au realizat că profețiile din versiunea Septuaginta chiar se împlinesc în persoana lui Iisus din Nazaret). Această ignoranță a lui a făcut ca, până în ziua de azi, Bibliile protestanților (inclusiv versiunea Cornilescu din România) să conțină un Vechi Testament alterat. Despre Epistola Sfântului Iacob („credinţa fără fapte este moartă”) avea să declare că e o „epistolă de paie” pentru că vorbeşte despre importanţa faptelor în viaţa creştinului. Mai multe cărţi din Scriptură erau pentru el „bune de aruncat în Elba”.

Luther nu este singurul „reformator”, el fiind însă cel mai activ şi vizibil. În aceeaşi perioadă, idei reformatoare erau propovăduite şi de francezul Jean Calvin, elveţianul Huldrich Zwingli sau olandezul Menno Simons, dar şi de alţi predicatori de talie mai mică: Thomas Cranmer, Martin Chemnitz, Heinrich Bullinger, William Tyndale, John Knox... fiecare având câte ceva de schimbat la învăţătura papalității. Toţi aceştia nu au apărut dintr-o dată sau în mod neanticipat; terenul dezbaterilor şi reformelor religioase fusese pregătit mai înainte de dizidenţii Jan Hus, Savonarola sau Peter Waldo...

Mișcarea lui Luther devenind publică și alăturându-i-se oameni din toate păturile sociale, a apărut nevoia de organizare. Așa a luat ființă „Biserica Luterană” (confesiunea augustană, de la Augsburg), în timp ce adepţii lui Calvin şi Zwingli au pus bazele „Bisericii Reformate” (confesiunea elveţiană). Una dintre diferențele majore de doctrină este aceea că urmașii lui Luther nu cred în nemurirea sufletului (omul mort este inconștient până la învierea din morți), pe când urmașii lui Calvin cred că sufletul omului este nemuritor.

Urmând exemplul lui Luther, au apărut şi alţi profeţi ai unei noi împărăţii cereşti, fiecare interpretând Biblia după capul lui. Confruntat cu concurenţa, Luther a luat atitudine împotriva lor, acuzându-l pe diavol că vrea să-i distrugă lucrarea.

Noile învăţături s-au propagat cu iuţeală, mai ales în cetăţile imperiului german care au văzut în aceste mișcări religioase o cale de emancipare față de Roma.

În ciuda condamnărilor, principiile pre-reformatorilor Wycliffe şi Hus produseseră agitaţie în toate păturile sociale, dând naştere mai multor revolte în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Lui Luther însă i se datorează universalitatea şi violenţa extremă a revoluţiei din 1525, când ţărănimea şi nobilimea îşi dau mâna, cerând dreptul să-și aleagă singuri conducătorii religioşi care să predice Evanghelia „pură”. Numeroşi călugări şi preoţi catolici care nu acceptă luteranismul au fost omorâţi, iar mănăstirile şi bisericile lor arse.

În cele din urmă, răscoala țăranilor a fost înfrântă de principi. Luther și-a schimbat atitudinea şi a început să scrie împotriva ţăranilor, numindu-i „oameni fără credinţă”, „mincinoşi” şi „răzvrătiţi”, care îşi meritau moartea trupului şi a sufletului. Principii, spunea el, au dreptul să dispună şi asupra religiei cetăţenilor lor. În acest context, el cerea ca puterea statală să pună bisericile în slujba Statului. Aşa au apărut bisericile naţionale ale „Reformei”. „Cuius regio eius et religio” a devenit noul principiu de conducere bisericească, principiu care l-a făcut pe Luther - care se revoltase împotriva „tiraniei Romei” - să se confrunte acum cu tot atâţia tirani câţi principi erau în Germania. Deja în 1529 el începea să vadă roadele lucrării sale, scriind: „Cu Evanghelia în mână, fiecare face ce vrea. Evanghelicii noştri devin de şapte ori mai răi decât erau înainte”.

De o atenție deosebită din partea lui Luther s-au bucurat evreii. La început, Luther a crezut, naiv, că îi poate converti la Hristos. A scris și a vorbit mult pe tema aceasta, îndemnându-i pe creștini să fie un exemplu de trăire pentru evrei - într-o Europă în care evreii erau prigoniți succesiv când într-o țară, când în alta. După câteva convertiri care ulterior s-au dovedit de formă, după ce rabinatul s-a întors împotriva reformei lui, Luther a realizat că a fost păcălit și că sprijinul pe care i-l dăduseră evreii la început avusese alte motive. Virulența la adresa evreilor a căpătat spre finalul vieții lui accente antisemite.

Când împăratul Carol al V-lea a convocat dieta de la Spira (1529) pentru a găsi o ieşire din situaţia deplorabilă în care se găsea imperiul său, principii luterani au protestat, atrăgându-şi astfel denumirea de „protestanţi”. De la conflicte religioase s-a ajuns apoi la războaie între principi - cărora le convenea noua învăţătură - şi împărat. Conflictele au continuat şi după moartea lui Luther (1546), culminând cu „războiul de 30 de ani”, război cu substrat religios între luterani şi cei care doreau o reformă mai radicală.

Ruptura primului val de protestanţi (luteranii, calvinii şi moravienii lui Hus) de biserica romano-catolică a pus pe roate un duh de dezbinare perpetuă. Reforma Reformei a devenit o modă. Încurajaţi de principiul individualismului lansat de primii protestanţi („relaţie personală cu Dumnezeu”, „Domn şi Mântuitor personal”, „roagă-te şi Duhul Sfânt te va călăuzi”), tot mai mulţi oameni au început să interpreteze Scriptura după inima şi urechea lor. Trăiri subiective transformate în dogmă, experiențe personale atribuite Duhului Sfânt, revelații personale dau naștere la idei religioase, învățături noi și „descoperiri dumnezeiești”, toate fiind propovăduite ca „biblice” de către predicatori de mai mult sau mai puțin succes.

În mai puţin de o sută de ani de la Luther, cei ce doreau o reformă mai radicală au început să se organizeze în biserici separate de cele ale luteranilor. Neoprotestanţii din secolele 18 şi 19 au pretins că sunt mai „biblici” decât predecesorii lor, cărora le-au reproşat o reformă incompletă. Biblia avea să devină un idol absolut, interpretată însă într-o manieră discreţionară de la o grupare la alta, de la un individ la altul, numărul învăţăturilor „creştine” de pe piaţă crescând exponențial. Tradiţia Bisericii este pentru neoprotestanţi o sumă de porunci omeneşti inutile şi nebiblice, pe care le încalcă cu obstinaţie.

În America, secolul 19 avea să fie secolul nebunilor și escrocilor religioși. În timp ce în Europa piața religioasă locală era deja așezată, contextul social, politic și economic de peste ocean favoriza o efervescență religioasă cu apariția unei puzderii de inovatori care reușeau să atragă creduli în noile lor „biserici”. Noile secte nu s-au limitat la un misionarism în lungul și de-a latul țării (în vechile colonii, dar și în noile state din centrul țării și din Vestul Sălbatic), ci în scurt timp au început să își trimită misionarii și în Europa, unde neoprotestanții locali s-au văzut provocați de un nou val de „reformă”, de data aceasta mult mai fragmentată și năucitoare în ceea ce privește originalitatea ideilor religioase.

Din vremea lui Luther şi până astăzi, fiecare nouă „biserică” este contestată din interior de proprii reformatori. Cu întrebările lor, cei nemulţumiţi creează tulburări. O perioadă lucrurile merg bine, deoarece cei nemulţumiţi sunt puţini la număr şi este uşor să se spună despre ei că nu au lumină, că sunt rătăciţi şi că nu trebuie luaţi în serios. Diferenţele fireşti dintre oameni ies la iveală şi fiecare se luptă pentru a ocupa o poziţie cât mai bună. În Biblie scrie despre orânduială, deci principalul obiectiv este acela de a organiza noua biserică după model „biblic”. Sunt aleşi pastori, diaconi, un casier şi diverşi responsabili cu tinerii, cu femeile sau cu alte aspecte. Poziţiile de conducere sunt deţinute de persoanele cele mai active, care vorbesc bine, care au capacităţi şi renume, iar restul membrilor stau aşezaţi frumos în bănci. O adevărată democraţie - cei din bănci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor, trebuie să fie pe placul celor din bănci pentru a nu fi daţi jos la următoarele alegeri. Noua biserică trebuie să aibă şi un nume, deci se alege o denumire „biblică”, un nume pretenţios. Se întocmeşte procesul-verbal cu membri şi se porneşte la drum. Principalul obiectiv este creşterea numerică - cu cât se adună mai mulţi, cu atât creşte puterea şi renumele noii secte.

Totul se rezolvă prin vot democratic, mai puţin problema celor cu reforma în sânge. Nereuşind să-şi impună punctul de vedere, minoritatea încearcă să forţeze succesul prin felurite „descoperiri” de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însă noul profetul ad-hoc, care se ridică în biserică spre nemulţumirea conducătorilor, reuşeşte să strângă adepţi. Conducătorii aleşi democratic încearcă să-l liniştească, să rezolve conflictul incipient, însă mândria omului îl face să meargă până-n pânzele albe. În cele din urmă nemulţumiţii pleacă şi pun bazele unei alte secte. Acum au propria lor biserică şi, pentru ca lucrurile să meargă, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au ieşit. Urmează găsirea unui nume frumos şi toată procedura democratică de vot şi iată o nouă biserică, după modelul celei dinainte.

Aşa au apărut pe piaţa religioasă, unii din alţii, anabaptiştii (numiţi ulterior „baptişti”), menoniţii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodiştii, unitarienii, adventiştii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii şi mulţi, mulţi alţii, fiecare cu ramurile şi subdiviziunile sale.

În cele lumeşti, spiritul individualist promovat de Reformă este, de altfel, un factor care contribuie la o anumită dezvoltare economică, dezvoltare care se face cu preţul ruperii de comunitate şi de Adevăr. Noul liberalism economic îi promite omului bogăţiile lumii, dar îi cere la schimb sufletul. „Nivelul de trai” şi „drepturile omului” devin noii idoli. Privind la ţările Reformei (Olanda, Danemarca, Scandinavia, statele protestante ale Americii...) vedem că nici una dintre ele nu a rezistat din punct de vedere moral. Spiritul Reformei, spiritul protestant le-a distrus. În ciuda nivelului de trai ridicat, moral şi spiritual sunt la pământ. Din avântul religios, dar superficial şi rupt de Tradiţia Bisericii, de acum câteva sute de ani nu a mai rămas nimic. Totul s-a redus la iniţiativa şi libertatea personală fără limite, decenţă sau discernământ. „Bisericile” luterane și „evanghelice” născute din Reformă (Scandinavia, Germania, Olanda, Danemarca, dar și SUA, Canada și America de Sud) oficiază acum căsătorii între sodomiţi (homosexuali), au preoţi sodomiţi şi sunt supuşi întru totul duhului veacului acesta. Toţi pretind că sunt „evanghelici”, „biblici” şi, dacă îi asculţi, toţi au argumente din Scriptură. Toţi urăsc însă practica şi învăţătura Bisericii milenare - Sfânta Tradiţie - singura în măsură să facă lumină în puzderia de învăţături „biblice” şi să arate care este dreapta învăţătură.

Ruptă de restul Tradiției, Biblia poate fi manipulată în orice chip şi folosită pentru susţinerea celor mai bizare învăţături: botezul pentru morţi și dumnezei cu neveste multiple (ca mormonii), ţinerea sâmbetei (ca adventiştii), un nou botez cu Duhul Sfânt (ca penticostalii), adresarea către Dumnezeu folosind un nume arbitrar (ca iehoviştii), căsătoriile între homosexuali şi altele...

În acelaşi timp, aceste grupări se află însă pe o poziţie inconsecventă: ele resping, pe de-o parte, învățăturile Părinților Bisericii, considerându-i apostaţi, pe de altă parte le acordă credit atunci când se folosesc de Biblia decisă de ei. De asemenea, grupările neoprotestante uită de contestările lor şi atunci când este vorba de nemurirea sufletului, de data Naşterii Domnului, de învăţătura despre Sfânta Treime şi despre alte dogme ale Bisericii.

În dreptul lor, neoprotestanţii din România se roagă în adunările lor pentru o „trezire” sau o Reformă în ţara noastră şi în Biserica Ortodoxă. Dumnezeu nu le ascultă rugăciunile pentru că ei sunt în afara Bisericii şi sunt stricători ai Adevărului. Văzând ce roade a produs Reforma lui Luther în alte ţări, este vădit că o Românie reformată ar ajunge după o vreme în aceeaşi situaţie jalnică precum țările din apus. Neoprotestanţii din România ar trebui să fie recunoscători Bisericii Ortodoxe - stâlpul şi temelia Adevărului (1 Tim. 3:15) - pentru că aceasta, prin Duhul Adevărului pe care îl împărtăşeşte în societate, păzeşte România de stricăciunea care, în lipsa părtăşiei cu Sfinţii şi cu Duhul Adevărului, a mâncat ţările „reformate”.

După căderea comunismului în ţara noastră, scăpând de opresiunea ateistă, cultele neoprotestante s-au văzut confruntate treptat cu alte probleme, de altfel specifice acestui segment religios. Fără rădăcini, rupte de Biserica lui Hristos, aceste culte au început să fie măcinate, în special după anul 2000, de frământări interne doctrinare, contestări ale unor lideri mai bătrâni, alegeri democratice contestate, divizări, de spiritul mereu reformator al unora şi de influenţelor unor secte nou sosite în România.

În încheiere, dăm mai jos o scurtă prezentare a principalelor grupări care reprezintă moştenirea lui Luther pe piața religioasă: