„Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi care sunt înfieraţi în cugetul lor.” (1 Tim. 4:1, 2)
„Între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare și, tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite și, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Din pofta de avere şi cu cuvinte amăgitoare vă vor momi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează.” (2 Pet. 2:1-3)
„Ei vor face semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Mat. 24:24)
„Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Mat. 8:15)
După ruperea oficială a Bisericii unice a lui Hristos în ramurile răsăriteană (Biserica Ortodoxă) și apuseană (Biserica Romano-Catolică) la anul 1054, excesele și inovaţiile religioase din Apus au condus ulterior la o nouă ruptură - Reforma - cu implicaţii şi aspecte care continuă până în ziua de astăzi.
În anul 1517, călugărul catolic german Martin Luther a inițiat un „protest” la adresa unor dogme și practici ale Bisericii sale. Om cult, el a intrat la un moment dat într-o criză interioară; luptându-se în propria fire cu pornirile de mânie, ură și necurăție și nereușind să le biruiască, a tras concluzia că legea creștină este impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul și că toate faptele omului sunt rele. Disperat, a început să caute îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Hristos care a luat păcatele mele asupra Sa – spunea el – m-a eliberat de ele, declarându-mă curat. În felul acesta, el a început să propovăduiască o mântuire declarativă, bazată pe o mărturisire formală de credință. Păcatul care continua să existe în viața personală avea să fie tratat de el și de urmașii lui în diferite feluri, fără a renunța însă la ideea de mântuire prin credința declarată.
Contestând public, una după alta, învățăturile papalității și ajungând la virulența și patima specifice celui care le privește pe toate prin prisma experienței interioare, incapabil să înțeleagă în mod obiectiv o situație, Luther a fost chemat la Roma ca să se justifice. A refuzat să meargă, întețindu-și proclamațiile publice împotriva Papei. Papă care, pe 15 iunie 1520, emitea o bulă prin care condamna 41 de idei susținute de Luther legate de libertatea omului, păcat, credință, har, indulgențe etc. La aceasta bulă, Luther a răspuns cu o broșură intitulată „Contra bulei lui Antihrist”.
Excomunicat, Luther s-a ridicat și mai aprig împotriva Romei. Împăratul Carol al V-lea l-a chemat în fața dietei de la Worms și printr-un edict l-a exilat din imperiul german, poruncind ca lucrările lui să fie arse. Fugind, Luther a găsit sprijin la umaniști și la unii preoți și călugări care ulterior și-au părăsit mănăstirile și au început să propage ideile lui Luther.
Căutând un principiu absolut după care să-și poarte războiul personal cu Papa, Luther a inventat un concept nou - Sola Scriptura (numai Scriptura) – spunând că tot ce nu se regăsește în Biblie trebuie îndepărtat. În teribilismul lui, a început să retraducă Biblia, schimbând ordinea cărților din Vechiul și Noul Testament în funcție de preferințele sale - cele care i s-au părut neinspirate au fost mutate la sfârșitul Scripturii. Neștiind că cea mai veche versiune a Vechiului Testament este Septuaginta, el a tradus și compus Vechiul Testament după versiunea masoretică, versiune anticreștină compilată de evrei abia în veacurile VII-IX după Hristos (când au realizat că profețiile din versiunea Septuaginta chiar se împlinesc în persoana lui Iisus din Nazaret). Până în ziua de azi, Bibliile protestanților (inclusiv versiunea Cornilescu din România) conțin un Vechi Testament alterat. Despre Epistola Sfântului Iacob („credința fără fapte este moartă”), Luther avea să declare că e o „epistolă de paie” pentru că vorbește despre importanța faptelor în viața creștinului. Mai multe cărți din Scriptură erau pentru el „bune de aruncat în Elba”.
Luther nu a fost singurul „reformator” din epocă, el fiind însă cel mai activ și vizibil. Idei reformatoare erau propovăduite și de francezul Jean Calvin, elvețianul Huldrich Zwingli sau olandezul Menno Simons, dar și de alți predicatori de talie mai mică: Thomas Cranmer, Martin Chemnitz, Heinrich Bullinger, William Tyndale, John Knox... fiecare având câte ceva de schimbat la învățătura papalității. Valul acesta de reformatori nu a apărut dintr-odată; terenul dezbaterilor și reformelor religioase fusese pregătit mai înainte de dizidenți precum Jan Hus, Savonarola sau Peter Waldo...
Mișcarea lui Luther devenind publică și alăturându-i-se oameni din toate păturile sociale, a apărut nevoia de organizare. Așa a luat ființă „Biserica Luterană” (confesiunea augustană, de la Augsburg), în timp ce adepții lui Calvin și Zwingli au pus bazele „Bisericii Reformate” (confesiunea elvețiană). Una dintre diferențele majore de doctrină este aceea că urmașii lui Luther nu credeau și nu cred în nemurirea sufletului (omul mort este inconștient până la învierea din morți), pe când urmașii lui Calvin cred că sufletul omului este nemuritor.
Urmând exemplul lui Luther, au apărut și alți profeți ai unei noi împărății cerești, fiecare interpretând Biblia după capul lui. Confruntat cu o concurență neașteptată, Luther a luat atitudine împotriva lor, acuzându-l pe diavol că vrea să-i distrugă lucrarea.
Noile învățături s-au propagat cu iuțeală, mai ales în cetățile imperiului german care au văzut în aceste mișcări religioase o cale de emancipare față de Roma.
În ciuda condamnărilor, principiile reformatorilor inițiali Wycliffe și Hus produseseră agitație în toate păturile sociale, dând naștere mai multor revolte în secolul al XV-lea și al XVI-lea. Lui Luther i se datorează însă universalitatea și violența extremă a revoluției din 1525, când țărănimea și nobilimea își dau mâna, cerând dreptul să-și aleagă singuri conducătorii religioși care să predice Evanghelia „pură”. Numeroși călugări și preoți catolici care nu acceptă luteranismul au fost omorâți, iar mănăstirile și bisericile lor arse.
În cele din urmă, răscoala țăranilor a fost înfrântă de principi. Luther și-a schimbat atitudinea și a început să scrie împotriva țăranilor, numindu-i „oameni fără credință”, „mincinoși” și „răzvrătiți”, care își meritau moartea trupului și a sufletului. Principii, spunea el, au dreptul să dispună și asupra religiei cetățenilor lor. În acest context, el a cerut ca puterea statală să pună bisericile în slujba Statului. Așa au apărut bisericile naționale ale „Reformei”. „Cuius regio eius et religio” a devenit noul principiu de conducere bisericească, principiu care l-a făcut pe Luther - care se revoltase împotriva „tiraniei Romei” - să se confrunte acum cu tot atâția tirani câți principi erau în Germania. Deja în 1529 el începea să vadă roadele lucrării sale, scriind: „Cu Evanghelia în mână, fiecare face ce vrea. Evanghelicii noștri devin de șapte ori mai răi decât erau înainte”.
De o atenție deosebită din partea lui Luther s-au bucurat evreii. La început, Luther a crezut, naiv, că îi poate converti la Hristos. A scris și a vorbit mult pe tema aceasta, îndemnându-i pe creștini să fie un exemplu de trăire pentru evrei - într-o Europă în care evreii erau prigoniți succesiv când într-o țară, când în alta. După câteva convertiri care ulterior s-au dovedit de formă, după ce rabinatul s-a întors împotriva reformei lui, Luther a realizat că a fost păcălit și că sprijinul pe care i-l dăduseră evreii la început avusese alte motive. Virulența la adresa evreilor a căpătat accente antisemite spre finalul vieții lui.
Când împăratul Carol al V-lea a convocat dieta de la Spira (1529) pentru a găsi o ieșire din situația deplorabilă în care se găsea imperiul său, principii luterani au protestat, atrăgându-și astfel denumirea de „protestanți”. De la conflicte religioase s-a ajuns apoi la războaie între principi - cărora le convenea noua învățătură - și împărat. Conflictele au continuat și după moartea lui Luther (1546), culminând cu Războiul de 30 de ani, război cu substrat religios între luterani și cei care doreau o reformă mai radicală.
Ruptura primului val de protestanți (luteranii, calvinii și moravienii lui Hus) de biserica romano-catolică a pus pe roate un duh de dezbinare perpetuă. Reforma Reformei a devenit o modă. Încurajați de principiul individualismului lansat de primii protestanți („relație personală cu Dumnezeu”, „Domn și Mântuitor personal”, „roagă-te și Duhul Sfânt te va călăuzi”), tot mai mulți oameni au început să interpreteze Scriptura după inima și urechea lor. Trăiri subiective transformate în dogmă, experiențe personale atribuite Duhului Sfânt, revelații personale au dat naștere unor idei religioase, învățături noi și „descoperiri dumnezeiești”, toate fiind propovăduite ca „biblice” de către predicatori de mai mult sau mai puțin succes.
În mai puțin de o sută de ani de la Luther, cei ce doreau o reformă mai radicală au început să se organizeze în biserici separate de cele ale luteranilor. Neoprotestanții din secolele 18 și 19 au pretins că sunt mai „biblici” decât predecesorii lor, cărora le-au reproșat o reformă incompletă. Biblia avea să devină un idol absolut, interpretată însă într-o manieră discreționară de la o grupare la alta, de la un individ la altul, numărul învățăturilor „creștine” de pe piață crescând exponențial. Pentru neoprotestanți, Tradiția Bisericii este o sumă de porunci omenești inutile și nebiblice.
De cealaltă parte a Atlanticului, America are parte de o fragmentare religioasă și mai mare, în special în urma a ceea ce comentatorii numesc Prima Mare Trezire (secolul XVIII) și a Doua Mare Trezire (secolul XIX). Este vremea nebunilor și escrocilor religioși, prilej cu care apar o puzderie de secte noi.
De la Luther încoace, istoria Reformei a urmat un tipar previzibil de fragmentare internă. Orice grupare nouă generează, inevitabil, propriile mișcări de contestare. Mecanismul este recurent: la început, reformatorii interni sunt puțini și ușor de discreditat – etichetați drept „neluminați” sau „rătăciți”, sunt marginalizați fără dificultate. Totuși, pe măsură ce grupul crește, diferențele naturale de viziune și ambițiile personale ies la suprafață. Fiecare actor își revendică un loc privilegiat în noua ierarhie. Sub pretextul „ordinii biblice”, se instituie o structură formală: sunt desemnați lideri și responsabili, aleși dintre cei mai activi și elocvenți membri, în timp ce restul sunt reduși la statutul de spectatori disciplinați. Apare astfel o formă de democrație internă: enoriașii din bănci îi aleg pe cei de la amvon, iar aceștia, la rândul lor, trebuie să le mențină favorabilă opinia pentru a-și conserva funcția. Gruparea își alege și un nume solemn, cu rezonanță biblică, menit să-i confere legitimitate și prestigiu. Obiectivul principal rămâne expansiunea – puterea stă în numărul adepților. Deciziile sunt validate prin vot, cu excepția unei probleme insolubile: reformatorii înnăscuți. Neputând câștiga majoritatea, aceștia încearcă să-și impună viziunile prin așa-zise „revelații”, care sunt respinse de conducerea oficială. Liderii aleși caută să tempereze conflictul, dar ambiția și orgoliul îi împing pe contestatari spre ruptura finală. În cele din urmă, grupul disident se desprinde și fondează o nouă sectă. Ironia face ca, în organizarea noii structuri, să preia exact modelul de organizare al grupului din care s-au separat. Urmează aceeași logică: stabilirea unui nume sforăitor, proceduri democratice de vot și instituirea unei noi „biserici” – o replică fidelă a celei anterioare.
„Bisericile” născute din Reformă (Scandinavia, Germania, Olanda, Danemarca, dar și America de Nord și de Sud) promovează astăzi învățături bizare, oficiază căsătorii între sodomiți (homosexuali) și sunt supuse cu totul duhului veacului acesta.