Mitropolitul Dosoftei, istoric al românilor

Mitropolitul Dosoftei

Ion Radu Mircea, Magazin Istoric nr. 8/101, august 1975

Cărturar patriot, om de vastă cultură, poet și prinț al Bisericii, mitropolitul Moldovei Dosoftei (1624-1693) ne-a lăsat o bogată moștenire culturală. Încă de pe vremea când era episcop de Roman (1659-1671), a început să lucreze la o traducere versificată a Psaltirii, influențat de opera similară a poetului polon Jan Kochanowski (1579). După cinci ani de muncă „foarte cu osârdie mare”, a realizat o lucrare care l-a consacrat ca întâiul poet din istoria literaturii noastre. Dar, cum capitala Moldovei nu mai avea tipografie - cea înființată în 1642 de Vasile Lupu își încetase activitatea după căderea acestuia (1653) - Psaltirea în versuri nu a văzut lumina tiparului decât târziu, în vremea unei pribegii în Polonia. Devenit în 1671 mitropolit al Moldovei, Dosoftei s-a alăturat politicii antiotomane a lui Ştefan Vodă Petriceicu, pe care l-a urmat în 1673 în exil în Polonia. Acolo, fostul domn a luat asupra sa cheltuielile tipăririi Psaltirii, care a și apărut în același an la Uniew.

Revenit în Moldova, Dosoftei a profitat de trimiterea unei solii la Moscova, în 1679, pentru a adresa patriarhului Ioachim al Rusiei și spătarului Nicolae Milescu (pe atunci, tâlmaci la Departamentul Soliilor de la Moscova) rugămintea de a-i trimite o nouă tipografie. În anul următor, de sub teascurile ei au început a ieși cărți de cult, traduse de Dosoftei, care era un militant pentru înlocuirii limbii slavone cu limba română în biserică (în cancelaria statului, limba română se impusese de mult).

Această activitate a continuat până în 1686; în acel an, regele Jan Sobieski al Poloniei a intrat cu oștile în Moldova - suntem la trei ani de la victoria sa asupra turcilor la Viena - în speranța unei campanii antiotomane, care însă n-a mai avut loc. Retrăgându-se, l-a luat ca ostatic pe Dosoftei, cu tezaurul și arhiva mitropoliei moldovene. A murit acolo, la 13 decembrie 1693.

În articolul de mai jos este evidențiată una dintre laturile mai puțin cunoscute ale activității lui Dosoftei, aceea de cercetător al istoriei poporului nostru, începută încă de pe vremea când, ca simplu monah la mănăstirea Probota, a cercetat și studiat vechile-i hrisoave, pentru a scoate din ele informații istorice.

* * *

Opera istorică a mitropolitului Dosoftei cuprinde, în primul rând, poemul Domnii Țării Moldovei, în care a redat lista cronologică a domnilor, de la Dragoș Vodă până la a doua domnie a lui Duca Vodă; versurile au fost tipărite în 1681, ca anexă la traducerea românească a Molitfelnicului. Apariția poemului a avut o însemnătate deosebită pentru cultura noastră: pentru prima oară, o scriere istorică românească, originală, vedea lumina tiparului românesc. Dosoftei era conștient de importanța pe care o are, pentru educația patriotică, cunoașterea trecutului patriei, a originii nobile a limbii române: „...româneasca limbă de bun neam și ferită de la calea strâmbă să trage de pre sânge rudă-mpărătească”, adică din limba latină. Reeditat în 1683, în Paremiile de peste an, poemul cronologic a fost din nou prelucrat de Dosoftei în exilul de la Stryj, în ianuarie 1690; cea de-a treia formă, având 79 versuri în plus, a fost extinsă până la domnia lui Constantin Cantemir.

Având în vedere gândirea sa specifică concepției teologice medievale, cât și rangului său de prinț al Bisericii, Dosoftei atribuie agravarea stării țărilor române în secolul XVII unor cauze doar parțial probate de cercetările istorice noi. El regretă faptul că țările române, în secolul XVII, nu se mai puteau opune cu armele puterii Semilunii. Acest regret se vădește în rândurile închinate lui Ion Vodă cel Viteaz. Dacă în cele două ediții anterioare, urmând tradiția cronicarilor înaintași, Dosoftei i-a menționat doar domnia („după el, Ion Vodă cel Rău”), în varianta din 1690 a dedicat opt versuri acestui voievod al Moldovei: „Stătut-au în Moldova domnul Ion Vodă/ Cu doamnă-sa Maria, nelăsându-și rodă/ Bătut-au cu izbândă, concenind vrăjmașii;/ Dară priiatenul viclean i-au smintit moșia/ Dând coaste cu păgânii, i-au făcut sminteală,/ Lui osândă și țării lăsând osteneală/ De-acmu de-ar sta Moldova tot ceasul pre râcă/ N-a mai putea să scapă turcilor din brâncă”.

Ca la multe alte versuri, Dosoftei a făcut și aici un comentariu marginal, din care distingem izvoarele folosite de el: „Era Ghenric [Henric de Valois - n.n.] crai leșilor pre-atunce, 1574 era văleatul, Iwonia hospodar [Ion Vodă - n.n.] scrie cronica leșească, vitejeasca lui nevoință foarte lăudând. Și peri săracul de mâna păgânilor cu vicleșugul a priiatin viclean. Și peri țara de-au stătut pustie mult”. Astfel, înainte de B. P. Hașdeu, Dosoftei a fost cel dintâi care a dat lui Ion Vodă locul ce se cuvenea ca unei mărețe figuri a trecutului nostru istoric.

În afară de poemul închinat domnilor Moldovei, tot mitropolitului Dosoftei i se datorează traducerea din limba greacă, în 1689, a unui cronograf (istorie universală) în care a intercalat mai multe date privind istoria Moldovei. Astfel, citează un aer (epitaf), datând din 1428, cusut cu fir de argint, și care aparținuse Mitropoliei Moldovei; luată de regele Ioan Sobieski în 1686, această prețioasă broderie a rămas pe meleaguri străine. Aceeași informație, Dosoftei a folosit-o și în cea de-a treia redacție, inedită, a poemului cronologic.

În manuscrisul autograf al autorului, din 1690, acest poem e însoțit de o notiță de 26 rânduri - necunoscută până acum - de o deosebită valoare pentru cunoașterea preocupărilor scriitorului și pentru concepția sa asupra originii românilor. După cum se știe, una din problemele capitale ale gândirii românești din sec. XVII a fost aceea a afirmării originii latine a poporului și a limbii române. Căci, dacă în spiritul public ideea romanității se păstrase vie de-a lungul secolelor anterioare, fundamentarea ei în spirit științific se datorează acestui veac și cărturarilor lui, Miron Costin și Dimitrie Cantemir în Moldova, stolnicul Constantin Cantacuzino în Țara Românească care, îmbinând erudit tradițiile, informațiile narative interne și externe, documente și mărturii epigrafice și arheologice, cunoștințe lingvistice, trecute, toate, prin buna și sănătoasa lor judecată, au închegat o demonstrație care a rămas la baza explicării etnogenezei noastre.

Originea poporului român a prilejuit însă și afirmarea unor teorii lipsite de fundament, precum „basnele” unor scriitori minori și compilatori de manuscrise. Unul dintre aceștia a fost Simion Dascălul, care, copiind cronica lui Grigore Ureche, a făcut mai multe interpolări, între care una, în special, a scandalizat pe contemporani: el afirma că românii ar fi urmașii răufăcătorilor romani, scoși din temnițele Romei și colonizați în Dacia! „Basna” aceasta, care circula și oral, avea la bază interpretarea forțată și rău-voitoare a... exilului lui Ovidiu! Cei care l-au cunoscut pe Simion Dascălul au lăsat o mărturie interesantă despre el, scriind că „de multă neștiință și de minte puțină era acel om”, un impostor, un mistificator ale cărui scorneli au fost combătute, cu energie de Miron Costin, Ioan Neculce, și, mai ales, cu erudiție și strălucire de Dimitrie Cantemir. Lor li se adaugă acum mitropolitul Dosoftei, ale cărui note inedite mărturisesc încă o dată preocupările sale în domeniul istoriei naționale. Chiar dacă originalitatea informațiilor sale nu este totală, unele părți sau interpretarea dată unor știri cunoscute fac din ea o mărturie de valoare pentru afirmarea unității etnice și lingvistice a românilor și a obârșiei lor latine.

„Țara Moldovei și Ardealul și Țara Românească, acest loc de pământ să chiamă Misiia până la Dunăre. Aflat-am citind, cum fiul lui Constantin împărat, Consta[ntin] au purcesu asupra vlahilor, adecă rumânilor celor de pe Dunăre, să-i bată, căce să rocoșise pre împărăție. Și i-au potolit. Dintr-a-ciaia să viade că și mai de mult au lăcuit rumâni într-aciastă țară. Dară pentru bișugul pă[m]ântului zburdând oamenii în păcate, s-au pustiit, precum ș-acmu pat aciaste părți. Dară câtu-i Ceahlăul muntele și spre săcui să chema Peomia, pote hi și pentru bujorul că forte-i mult până dincoace de Ceahlău; și așia să chiamă bujorul pivonia și [...] Paeonia. Fac sașii în Brașev vinars cu bujor. Dară între Prut și-ntre Nistru lăcuia taifalii pri-atuncea, de n-or hi fost ș-aceia rumâni, că pri-acele vremi și rumânii era războinici cu rușii, cu schithii, că era tot păgâni. Iară între Bulgaria și-ntre Machedoniia sunt rumâni din rădăcina cea bătrână din caria s-au lățit alalți[i] rumâni, de s-au răzlețit unii și până în Italia, la Râm; și pentru năselnic[i] ce era, era tot prin închisori. Și scoțându-i chesarul Râmului la o treabă, slujiră bine și li-au dat un loc pustii [sic!] ce să chiamă acmu Maramurăși. Dintr-acei rumâni a Maramurășului s-au descălecat țara Moldovei, precum nu demult purta cerc în cap Moldovianii cevluiți ca și Maramurișianii”.

Se vede ușor că nota are caracterul unei însemnări făcute pentru memorarea unor date care urmau să fie folosite într-o scriere ce nu a mai fost realizată. De aici și caracterul ei heteroclit. Numele Moesia, pe care istoricii bizantini îl dădeau Daciei post-romane, e folosit pentru prima oară, cu aceeași accepțiune, de către mitropolitul Dosoftei, care l-a introdus astfel în istoriografia românească.

Relatând expediția bizantină împotriva goților așezați în Dacia, Dosoftei îi menționează și pe români, trecând asupra lor răscoala celor dintâi; cărturarul admitea, așadar, continuitatea populației daco-romane pe teritoriul părăsit de autoritățile imperiale după anul 271 dH și e de crezut că la răscoala goților au luat parte și autohtonii. Surprinzător de precisă, pentru vremea lui, este localizarea taifalilor între Prut și Nistru, chiar dacă identificarea lor - fie și prezumtivă - cu românii nu se poate susține.

Legătura poporului român cu întreaga romanitate orientală e admirabil sesizată cu ocazia amintirii aromânilor, desprinși „din rădăcina cea bătrână” a populațiilor romanizate. Existența lor era cunoscută și lui Miron Costin, care, în De neamul moldovenilor, scria: „și la Rumele, în țările grecești, un neam ce le zicem Coțovlah, colonia Râmului [Romei -n.n.] este”. Stabilind legătura cu populația romanizată, Dosoftei încearcă să corecteze „basna” lui Simion Dascălul. Anume, el crede că un număr de aromâni „din rădăcina cea bătrână”, ajunși la Roma, au fost puși în închisori, fiind prea „năselnici”, violenți. Pentru ajutorul dat „chesarului” roman, ei ar fi fost colonizați în Maramureș, de unde au trecut munții, întemeind Moldova. Desigur, și aici, ca și în celelalte texte medievale, „pustietatea” Moldovei înaintea descălecatului lui Dragoș trebuie interpretată în sensul unei slabe densități a populației din ținuturile de la răsăritul Carpaților.

Situat, ca istoric al românilor, între Miron Costin și Dimitrie Cantemir, bucurându-se de o informație bogată și de o perspectivă istorică destul de largă, Dosoftei ne apare, astfel, sub o nouă lumină: înnoitor al istoriei, el și-a închinat pana țării și neamului, răspândind prin tiparniță dragostea de carte, de țară, pentru limba românească.

Magazin istoric Credința noastră Apologetică