Pr. John Whiteford
Ce este o icoană?
O icoană este o imagine (de obicei bidimensională) reprezentând pe Hristos, sfinți, îngeri, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria Bisericii.
Sf. Grigore Dialogul (Papă al Romei la aprox. 590-604), vorbea despre icoane ca fiind Scriptură pentru analfabeți:
„Ceea ce scrisul prezintă cititorilor, imaginea prezintă celor neînvățați care o privesc, căci în ea și cei ignoranți vad ce ar trebui să urmeze; în ea pot citi analfabeții” (Epistola către Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53).
Celor care sugerează că acest fapt nu mai este relevant în epoca noastră le aducem aminte de rata mare a analfabetismului pe care o avem în epoca noastră, într-un segment major al populației... copiii.
Icoanele ne ridică mințile de la cele pământești la cele cerești. Sf. Ioan Damaschinul a scris, „prin icoane vizibile suntem conduși la contemplarea a ceea ce este divin și spiritual”. Prin păstrarea memoriei celor pictați în icoane, suntem inspirați să-i imitam. Sf. Grigore de Nissa (aprox. 330-395) povestea cum nu putea trece pe lângă o icoana cu Avraam care-l jertfea pe Isaac „fără să verse lacrimi”. Într-un comentariu la aceste cuvinte, s-a spus la al Șaptelea Sinod Ecumenic, „Dacă unui asemenea Doctor imaginea i-a folosit și i-a produs lacrimi, cu atât mai mult ea va aduce căință și-i va face bine celui simplu și needucat”.
Se închină ortodocșii la icoane?
Creștinii se roagă în prezența icoanelor (așa cum evreii se rugau în prezența icoanelor Templului), dar nu la icoane.
Fac icoanele minuni?
Pentru a pune această întrebare într-o perspectivă corectă, să încercăm mai întâi să răspundem la câteva întrebări: Făcea chivotul legământului minuni (vezi Iosua 3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)? Vindeca șarpele de aramă pe cei muscați de șerpi (Numeri 21:9)? Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (2 Împărați 13:21)? A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5:15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe cei bolnavi și au scos draci? (Fapte 19:12)
Răspunsul la aceste întrebări este DA, într-un anumit fel. Totuși, ca să fim mai corecți, Dumnezeu a fost Cel care a ales să facă minuni prin aceste obiecte. În cazul chivotului și a șarpelui de aramă, avem de-a face cu imagini prin care s-au făcut minuni. Dumnezeu a făcut minuni prin rămășitele profetului Elisei, prin umbra unui sfânt și prin lucruri care au fost doar atinse de un sfânt. De ce? Pentru că Dumnezeu cinstește pe cei ce Îl cinstesc (1 Samuel 2:30), Își găsește plăcerea în a face minuni prin sfinții Lui, chiar și pe aceste căi indirecte. Faptul că Dumnezeu poate sfinți lucruri materiale nu trebuie să surprindă pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfânt, ci tot ce îl atingea (Exod 29:37). A respinge adevărul că Dumnezeu lucrează prin lucruri materiale înseamnă a cădea în Gnosticism.
Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece El cinstește pe cei ce-L cinstesc.
Care este diferența dintre închinare și venerare?
Creștinii ortodocși nu se închina la icoane în sensul în care cuvântul închinare este folosit în limba modernă.
Creștinii ortodocși venerează icoanele, ceea ce înseamnă că le respectă pentru că sunt obiecte sfinte și pentru că respectă pe cei pe care îi reprezintă. Nu ne închinăm icoanelor așa cum nu ne închinăm steagului țării. Respectul față de steag reprezintă aceeași atitudine ca față de icoane, un fel de venerare. Așa cum nu venerăm lemnul sau vopseaua, ci persoana pictată în icoană, tot așa patrioții nu venerează țesătura și culorile, ci țara reprezentată de steag.
Acesta a fost felul de gândire al celui de al Șaptelea Sinod Ecumenic, care a decretat în al său Oros:
„Acesta fiind cazul, urmând calea împărătească și învățătura de inspirație divină a Sfinților Părinți și a Tradiției Bisericii sobornicești - căci noi știm că este inspirata de Duhul Sfânt, care se afla în ea - decidem în mod corect și după o lunga examinare, că asemenea Crucii sfinte și datatoare de viața, la fel sfintele și prețioase icoane pictate în culori și împodobite cu pietre prețioase sau cu alta materie având același scop (epitedeios) să fie puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte și haine sfinte, pe pereți și pe străzi, indiferent dacă ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu și Mântuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfinților. Căci ori de câte ori vedem reprezentarea lor prin imagini, ori de câte ori le privim, ne aducem aminte de prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnați să ne închinăm sărutând imaginea și să ne mărturisim venerația (proskenesin), nu adevărata închinare (latreian) care, după credința noastră este cuvenita numai naturii divine, dar în același fel veneram imaginea Crucii celei scumpe și datatoare de viața, Sfânta Evanghelie și alte obiecte sfinte pe care le cinstim cu tămâie și lumânări, după obiceiurile înaintașilor noștri. Căci cinstea dată imaginii se adresează prototipului, iar persoana care venerează o icoana venerează pe cel reprezentat de ea. Într-adevăr, aceasta este învățătura Sfinților noștri Părinți, și Tradiția Sfintei Biserici sobornicești care a dus Evanghelia de la un capăt la celălalt al pământului.”
Evreii înțelegeau diferența dintre venerare și închinare (adorare). Un evreu pios își săruta salul de rugăciune înainte să și-l pună și săruta Tora înainte să o citească în sinagogă. Cu siguranță, Iisus a făcut la fel, înainte să citească Scriptura în sinagogă.
Primii creștini au înțeles și ei această distincție. În Martirajul lui Policarp (care a fost un ucenic al Sfântului Apostol Ioan, și al cărui martiraj a fost descris de credincioșii bisericii lui, care au fost martori), ni se spune cum unii au căutat să-l influențeze pe magistratul roman să nu le dea voie să ia trupul Sfântului Martir
„Ca nu cumva, s-a spus, ei să renunțe la cel răstignit și să înceapă să se închine la acesta. Aceasta s-a făcut la îndemnul iudeilor, care au urmărit și când era să-l luăm din foc, ei neștiind că era imposibil pentru noi să renunțăm la Hristosul care a suferit pentru mântuirea întregii lumi - deși fără păcat - sau să ne închinăm altuia. Căci Lui, care este Fiul lui Dumnezeu, ne închinăm, dar pe martiri îi cinstim doar ca pe ucenici și imitatori ai Domnului care merită aceasta pentru neegalata lor dragoste față de Împăratul și Învățătorul lor... Atunci sutașul, văzând împotrivirea iscată de iudei, l-a pus în mijloc și l-a ars după obiceiul lor. După aceea noi i-am luat oasele, care erau mai de preț decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul curat, și le-am așezat într-un loc potrivit; unde Domnul ne va îngădui să ne adunăm după cum putem, cu bucurie, și să sărbătorim martirajul lui aducându-ne aminte de cei care s-au luptat deja și pregătindu-i pe cei care vor avea de luptat” (Martirajul lui Policarp 17:2- 3; 18:1-3).
Nu interzice Porunca a Doua icoanele?
Se pune întrebarea ce înseamnă „chipul cioplit” în Porunca a doua? O înțelegere literală ar însemna că toate imaginile din Templu călcau aceasta poruncă. Cea mai bună metodă să aflăm ce însemnau cuvintele evreiești folosite aici este să aflăm ce însemnau ele pentru evrei. Când aceștia au tradus-o în greacă, au folosit cuvântul eidoloi, adică „idoli”. Cuvântul evreiesc pesel nu este niciodată folosit cu privire la imaginile din Templu. Este deci clar că pasajul se referă la imagini păgâne, și nu la imagini în general.
Să privim cu atenție pasajul din Scriptură:
„Să nu-ți faci chip cioplit (adică idol), nici o înfățișare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ sau în apele mai pe jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești (închini).” (Exod 20:4-5a).
Dacă interpretam aceste cuvinte ca referindu-se la orice fel de imagini, în mod clar heruvimii din Templu călcau aceasta poruncă. Dacă însă le interpretăm ca referindu-se doar la idoli, orice contradicție dispare. Mai mult decât atât, dacă textul se referă la toate imaginile, atunci chiar și carnetul meu de conducere este un idol și o încălcare a acestei porunci. Una din două: ori fiecare protestant care are carnet de conducere este un idolatru, ori icoanele nu sunt idoli.
Lăsând de o parte pentru moment semnificația cuvintelor „chip cioplit”, să vedem ce ne spune de fapt textul. Sa nu faci x, să nu te închini la x, să nu slujești la x. Dacă x = imagine, atunci însuși Templul călca porunca. Dacă x = idol, atunci nici Templul, nici icoanele ortodoxe nu calcă porunca.
Nu interzice Deuteronom 4:14-19 orice înfățișări ale lui Dumnezeu? Cum putem deci admite icoane ale lui Hristos?
Acest pasaj îi învăța pe evrei să nu-și facă o înfățișare falsă a lui Dumnezeu, pentru că nu L-au văzut; dar noi, creștinii credem că Dumnezeu S-a întrupat prin persoana lui Iisus Hristos, deci putem înfățișa „ce am privit” (1 Ioan 1:1). După cum a spus Sf. Ioan Damaschinul:
„În vechime, Dumnezeul neîntrupat și nemăsurat nu a fost niciodată înfățișat. Dar acum că Dumnezeu a fost văzut în trup și a vorbit cu oamenii, aceștia pot face o înfățișare a lui Dumnezeu așa cum L-am văzut. Nu mă închin materiei, ci Dumnezeului materiei, care a devenit materie pentru mine și S-a coborât să locuiască în materie, care mi-a pregătit mântuirea prin intermediul materiei. Nu voi înceta să cinstesc aceasta materie care mi-a dăruit mântuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu.”
Având în vedere împotrivirea iudeilor față de imagini, cum au putut primii creștini să accepte icoane?
Icoane pot fi găsite nu numai în catacombele creștine, ci și în cele evreiești din aceleași perioade. Putem vedea, de exemplu, icoanele evreiești bine păstrate de la Dura-Europos, un oraș distrus de persani în mijlocul secolului al treilea (ceea ce ne dă o idee cât de recente ar fi putut fi).
Uneori, în mod greșit, concepțiile lui Josefus cu privire la icoane sunt considerate ca fiind cele prevalente la evrei în acea perioadă. Unul din textele mult citate este acela care se referă la răscoala care a avut loc atunci când romanii au pus un vultur imperial pe poarta Templului.
Acest episod nu este atât de simplu cum ar crede unii. Acei evrei erau zeloți. Josefus, care povestește aceste evenimente, a fost el însuși unul dintre ei, dar a trecut mai târziu de partea romanilor.
El ne spune cum romanii au amplasat acest vultur la intrarea în templu, iar poporul l-a dat jos, privindu-l ca pe un sacrilegiu. Întrebarea este însă ce i-a înfuriat pe evrei, imaginea în sine, ori faptul că romanii o plasaseră pe poarta Templului. Concepțiile lui Josefus erau atât de extreme încât el considera că până și înfățișările de animale de pe Marea de Aramă din Templul lui Solomon ar fi fost păcătoase (Antichități VIII,7,5).
Atitudinea generală a iudeilor față de arta religioasă nu era de fapt atât de iconoclastă. În Talmudul palestinian găsim scris (în Abodah Zarah 48d) „În zilele lui Rabbi Jochanan oamenii au început să picteze imagini pe ziduri, iar el nu i-a oprit” și „În zilele lui Rabbi Abbun oamenii au început să creeze imagini în mozaicuri, iar el nu i-a oprit”.
Targumul Pseudo-Ionatan repeta porunca împotriva idolilor, dar adaugă, „o coloană cioplită cu imagini și înfățișări poți să-ți faci, dar să nu te închini la ele”.
Cele mai vechi scrieri evreiești pe care le avem conțin ilustrații. Printre acestea sunt imagini cu scene biblice, asemănătoare cu cele găsite la sinagoga din Dura Europos (și cu cele din biserica aflată alături de această sinagogă) care a fost îngropată în secolul al treilea, când persanii au distrus orașul (vezi „Excavațiile de la Dura-Europos conduse de Universitatea Yale și de Academia Franceză de Inscripții și Litere”, Raportul Final VII, Partea I-a, Sinagoga, de Karl H. Kraeling).
Este demn de remarcat că cele mai timpurii icoane din catacombe erau în majoritate scene din Vechiul Testament și icoane ale lui Hristos. Predominanța scenelor din Vechiul Testament arată că aceasta nu era o practică păgână introdusă de anumiți convertiți, ci una evreiască, adoptată de creștini.
Dacă icoanele sunt atât de importante, cum de nu le găsim în Scriptură?
De fapt, le găsim în Scriptură - și încă în multe locuri! Observați cât de frecvente erau ele în Cort și apoi în Templu. Existau imagini de heruvimi:
Pe chivot - Ex. 25:18
Pe perdelele din Cort - Ex. 26:1
Pe perdeaua din Sfânta Sfintelor - Ex. 26:31
Doi heruvimi în Locul Sfânt - 1 Împărați 6:23
Pe pereți - 1 Împărați 6:29
Pe uși - 1 Împărați 6:32
Pe alte lucrături din Templu - 1 Împărați 7:29,36
Existau deci icoane încotro îți întorceai ochii.
Chiar dacă admitem că icoanele sunt un fel de Scriptură, unde era scris evreilor să le venereze?
Scriptura poruncea evreilor să se închine înaintea chivotului, care avea pe el imaginea a doi heruvimi. În Psalmul 99:5, se poruncește „Înălțați pe Domnul, Dumnezeul nostru, și închinați-vă înaintea așternutului picioarelor Lui, căci este Sfânt!”. Să observăm că aici cuvântul „închinare” este același cu cel folosit în Exodul 20:5, unde ni se poruncește să nu ne închinăm la idoli.
Ce este „așternutul picioarelor Lui”? În 1 Cronici 28:8, David folosește această expresie referindu-se la Chivotul Legământului. Psalmul 99 (98 în Septuaginta) începe cu imaginea Domnului care „sade pe heruvimi” (99:1) și sfârșește cu îndemnul de a ne închina pe muntele Lui cel Sfânt - ceea ce întărește faptul că în acest context se referă la Chivotul Legământului. Această frază reapare în Psalmul 132:7, unde este precedată de expresia „haide la locuința Lui” și este urmată de chemarea „Scoală-Te, Doamne, vino la locul tău de odihnă, Tu și Chivotul măreției Tale!”
Este interesant că aceasta expresie este folosita în slujba din biserică referitor la Cruce, și legătura nu este întâmplătoare - pentru că pe Chivot, între heruvimi se afla capacul ispășirii, peste care era stropit sângele jertfelor pentru păcatele poporului (Exod 25:22, Levitic 16:15).
Nu a fost Șarpele de Aramă distrus tocmai pentru că poporul îl venera?
Dacă te uiți atent la pasajul acesta (2 Împărați 18:4), observi că Șarpele de Aramă nu a fost distrus pentru că poporul îl respecta, ci pentru că îl transformaseră într-un dumnezeu-șarpe numit Nehustan.
Nu au existat oare iconoclaști în Biserică, chiar înaintea protestanților?
Atunci când discutam despre icoane este important să avem în vedere că două chestiuni separate sunt adesea confundate:
1. Ne este permis să facem sau să posedăm icoane?
2. Ne este permis să le veneram?
Din Vechiul Testament este clar că răspunsul la amândouă este DA. Protestanții se opun venerării icoanelor, dar de obicei nu se opun oricăror imagini, altfel nu ar avea cârti ilustrate, televizoare sau tablouri. În afară de grupul Amish, cu greu poți găsi un alt grup protestant care să se opună în mod consecvent tuturor imaginilor. Protestanții se opun de obicei venerării imaginilor, dar este interesant că, dacă ar fi consecvenți, argumentele și dovezile aduse de ei se potrivesc oricăror imagini.
Iconoclastii, adesea citați de protestanți, aveau de fapt o ideologie opusa acestora. Pe de o parte, iconoclastii au anatemizat pe toți cei care „îndrăznesc să înfățișeze… cu materiale și culori…” pe Hristos sau pe Sfinți – protestanții cad în aceasta categorie. Pe de altă parte, ei au mai anatemizat și pe cei care „nu mărturisesc pe pururea fecioara Maria ca adevărata Născătoare de Dumnezeu, mai presus de orice creatura văzută sau nevăzută, și nu caută, printr-o credință sinceră, cererile ei adresate lui Dumnezeu pe care L-a purtat…”. Ei au anatemizat și pe „oricine care neagă folosul pomenirii Sfinților” (NPNF2, Vol. 14, p. 545f). De fapt, protestanții s-ar afla mult mai mult sub anatema iconoclaștilor decât ortodocșii.
Protestanții aprobă faptul că iconoclaștii se opuneau venerării icoanelor, dar venerarea în sine nu era o problemă pentru iconoclaști. Ei se împotriveau venerării icoanelor pentru că se împotriveau icoanelor. Ei nu se opuneau venerării altor obiecte sfinte – de fapt, venerau Crucea fără nici un fel de rezerve (Jaroslav Pelikan, Spiritul creștinismului răsăritean).
Protestanții mai citează anumiți Părinți ai Bisericii ca să-și susțină poziția. Cele mai multe dintre aceste citate nu fac decât să respingă idolatria, și nu au nimic de-a face cu icoanele. În putinele cazuri în care sensul ar părea să fie acesta (unele scrieri conținând adăugiri făcute chiar de iconoclaști), o interpretare consecventă ar cere respingerea oricăror imagini (nu numai a icoanelor din biserică). Nici unul dintre aceste texte nu atinge subiectul venerării.
Canonul Sinodului din Elvira este adesea citat în sprijinul poziției iconoclaste. În canonul 36, „se stabilește ca în biserici să nu fie picturi, pentru că ceea ce este adorat nu poate fi pictat pe pereți”. Chiar și protestanții admit că înțelesul acestui canon nu este atât de clar cât s-ar părea. Nu se știe care a fost cauza acestui canon, nici ce încerca el să prevină, fapt recunoscut chiar și de protestanți:
„…(Canonului 36 al sinodului din Elvira) nu i se poate da prea mare importanță, rostul lui nefiind cunoscut” (Edward James Martin, O istorie a controversei iconoclaste)
Prin cuvintele folosite, acest canon nu poate fi interpretat ca o condamnare generală a imaginilor. Nu este clar ce se interzicea și, mai ales, de ce. Diferitele interpretări variază de la o interdicție a imaginilor în biserică, până la încercarea de a feri icoanele de păgâni (posibil, dat fiind că acest sinod s-a întrunit în timpul persecuțiilor). În oricare caz, se știe că icoanele au fost folosite în bisericile spaniole atât înainte, cât și după acest sinod, fără nici un fel de controverse cunoscute. În orice caz, sinodul a fost unul local, niciodată proclamat la nivel ecumenic.