Ionel Gal, Magazin Istoric nr. 8/101, august 1975
Evenimentele militare și politice care s-au petrecut în țările române la sfârșitul secolului XVI au fost urmărite și înregistrate cu interes la Londra, Paris, Veneția, Madrid, Viena, Praga, Varșovia, Moscova, Constantinopol etc. Mii de scrisori, rapoarte, relatări și alte surse de informare, păstrate în arhivele de peste hotare și provenind de la personalități dintre cele mai diverse - împărați și regi, principi și arhiduci, preoți și comandanți militari, agenți diplomatici și conducători al mișcărilor de eliberare din Imperiul Otoman, fie ei admiratori sau adversari ai domnitorului român care a realizat prima unire politică a Valahiei, Moldovei și Transilvaniei - reflectă numeroasele aspecte ale marilor sale campanii și bătălii, ale legăturilor sale diplomatice, tratatele încheiate de viteazul voievod.
Pregătirea și desfășurarea luptelor antiotomane a fost atent observată de străinii cunoscători ai problemelor politice și militare ale teritoriului românesc, întrucât aderarea țărilor române la coaliția antiotomană (Liga Sfântă) făcea posibilă ocuparea liniei strategice a Dunării și mutarea în acest fel a teatrului de război la sud de fluviu.
Interesul marilor puteri pentru atragerea țărilor române, la începutul anului 1594, în lupta antiotomană se desprinde clar din corespondența trimișilor imperiali, căpitanul Prepostvari și Giovanni de Marini Poli, a reprezentantului papal Alessandro Comuleo, precum și a ambasadorului englez la Constantinopol, Edward Barton. La sfârșitul aceluiași an, Giovanni de Marini Poli, de exemplu, raporta împăratului Rudolf II că s-a învoit cu principii celor trei țări - Mihai Viteazul, Aron al Moldovei și Sigismund Bathory - „cu jurământ de a rămâne uniți și aliați cu creștinătatea” în lupta împotriva turcilor.
Pregătirea și desfășurarea războiului împotriva Porții, început în vara anului 1594, victoriile oștilor române erau urmărite cu viu interes și comentate favorabil. Menționăm ca semnificative scrisorile căpitanului Prepostvari către arhiducele Mathias de Habsburg, fratele împăratului Rudolf, din 9 ianuarie 1595, prin care îl informa despre vitejia oștilor conduse de domnii români, precum și a lui Filippo Pigafetta, către Belisario Vinta, cancelarul marelui duce de Toscana.
Campania antiotomană din anul 1595, care a culminat cu luptele de la Călugăreni și Giurgiu, și-a găsit reflectarea în nenumărate rapoarte și cronici. Iată, de pildă, cum relatează ambasadorul englez Edward Barton victoria lui Mihai Viteazul asupra lui Sinan Pașa, în raportul trimis superiorilor săi la 7 noiembrie 1595: „Nu vreau să dau crezare oamenilor de jos, care vorbesc de un număr foarte mare, ci dau crezare numai relatărilor unor turci de certă importanță, care m-au asigurat că n-au trecut [înapoi] cu vizirul decât 6.000 de oșteni. De aceea fac apel la discreția Înălțimii Voastre, să judece câți au mai rămas în urmă, dacă vizirul nu ar fi putut avea cu el mai puțin de 200.000, deoarece s-a lăudat că având asemenea forțe cucerește creștinătatea. Cu siguranță, Excelență, că este un fapt demn de luat în considerație și de perpetuă faimă: ceea ce n-au putut să realizeze așa de mulți împărați, regi, prinți, a realizat Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre domnitori, să învingă armatele marelui sultan”.
Deosebit de interesante sunt știrile cuprinse în unele cronici turcești inedite, care relatează cu lux de amănunte desfășurarea luptelor. Astfel, în cronica intitulată Esența știrilor referitoare la expediția serdarulul Sinan Pașa împotriva lui Minai Viteazul, autorul, Mustafa Aii, scoate în evidență faptele de vitejie ale ostașilor români, puternica personalitate a domnului român. „Tabăra ghiaurilor - subliniază cronicarul - a fost copleșită de fapte bune. Mihai, pe care nu l-au scos la vedere, dovedind [până] astăzi virtuți și talente extraordinare, [el], răul, pe care neluându-l în seamă, l-au socotit om de nimic, a distrus în felul acesta valoroasa oaste [turcească]”.
Informații ample găsim și în Istoria dinastiei otomane scrisă de Tahiri Ali Osman. Iată un fragment semnificativ din descrierea bătăliei de la Giurgiu: „Beilerbeiul Rumeliei era de caraulă, însă pe lângă el nemairămânând nici un om, pe când căutau o scăpare, la intervalul dintre două rugăciuni, au apărut alaiurile ghiaurilor. Aceștia și-au așezat oastea în păduricea de stejar de pe câmpia Giurgiului. Apoi au asaltat cu tunurile malurile Dunării [...] Ghiaurii, care veneau dinspre uscat, au tras salve asupra încărcăturii de pe pod, nimerind ei din plin podul și corăbiile, mulți oșteni care se aflau pe acestea au căzut în Dunăre, cu tot cu cai și cămile. [...] în ziua aceea a fost sfârșitul lumii, ziua judecății de apoi [...] Mulți turci s-au aruncat în Dunăre, lăsându-și vitele, preocupați numai de gândul să scape cu viață [...]. Ghiaurii cei necredincioși băteau cu tunurile tabăra turcească. Dintr-un asalt, ei au luat cetatea Giurgiu. Și a fost așa o bătălie, că gaziii [ostașii turci] care erau înăuntru, unii dintre ei s-au aruncat în Dunăre, unii au scăpat, mulți au căzut martiri”.
Lupta românilor pentru apărarea independenței și ofensiva pentru eliberarea popoarelor din Balcani sunt oglindite, de asemenea, într-un mare număr de documente. În acest sens, evidențiem scrisoarea lui Carlo Magno, trimis imperial, din 17 septembrie 1597 către G. Avellana, secretarul ducelui de Mantua, despre străduințele lui Mihai Viteazul de a ajuta pe bulgarii gata de răscoală antiotomană, precum și scrisoarea mitropolitului de Târnovo, Dionisie Rally, către Mihai Viteazul din 12 martie 1597 despre pregătirile de luptă antiotomană ale populației creștine, solicitându-i colaborarea.
Deosebit de importante sunt și rapoartele comisarilor imperiali, care cuprind informații ample asupra politicii interne și externe a lui Mihai Viteazul. Astfel, într-un raport al lui Erich Lassota, ofițer imperial, către Rudolf II, din 30 septembrie 1597, se remarca hotărârea voievodului de a-și apăra țara, dacă va fi nevoie, „împreună cu tot poporul” și chiar de a trece Dunărea pentru eliberarea Bulgariei. Într-un alt raport al aceluiași Lassota, găsim una din cele mai frumoase caracterizări ale domnului român, om „cu inima deschisă, viteaz, fără șovăire, doritor de isprăvi și care nu s-ar lăsa oprit în cale de nimic”; o altă descriere se află în raportul comisarilor imperiali din iulie 1598: „Voievodul este de statură înaltă, cu părul și barba neagră, fața și ea negricioasă și severă, stângaci, reputat, viteaz”.
Faima de viteaz a lui Mihai se desprinde și din raportul din 31 ianuarie 1598 al lui Giovanni de Marini Poli, către Rudolf II, în care se spune: „Și când am ajuns [noi] la Craiova, turcii din Vidin s-au înspăimântat gândind că Mihai Vodă vine asupra lor, temându-se ei mult de el și din această teamă, deodată din toate țările înconjurătoare și până la sultanul de la Constantinopol s-au ridicat plângeri cum că vine Mihai Vodă asupra lor cu oaste de 40.000 de oameni și au cerut ajutor”.
Victoria lui Mihai Viteazul în Transilvania și unirea acesteia cu Țara Românească a avut, de asemenea, un larg ecou. Domnitorul a fost felicitat de Rudolf II și de alte personalități ale vremii, promițându-i-se în continuare tot sprijinul. Mai mult decât atât, în februarie 1600 împăratul Rudolf II a anunțat că ia sub protecția sa pe Mihai Voievod, acordându-i dreptul primului născut la succesiunea în Țara Românească, întrucât „meritele numitului ilustru Mihai Voievod ne sunt plăcute și bine primite”.
Tot ca urmare a prestigiului câștigat de Mihai Viteazul în urma marilor lupte și a victoriilor repurtate, turcii au fost nevoiți să renunțe la unele din pretențiile lor și să accepte, în principiu, pacea în condițiile fixate de voievodul român. Demnitarul otoman Osman-aga, trimis de sultanul Mehmed III pentru a duce lui Mihai însemnele confirmării sale în scaunul muntean, a trimis Porții, în septembrie 1599, un raport în care relatează discuția avută cu voievodul. Acesta a promis respectarea păcii, astfel încât Osman-aga era de părere că și Poarta trebuie să adopte o atitudine nouă față de Mihai; solul turc cerea „emiterea unui ilustru ordin către beilerbeii, beii, cadiii și agalele din cetățile de pe malurile Dunării ca, ținându-și sub comandă pe levenți și neferi [ostași turci], să nu mai trimită pe nimeni în partea cealaltă [în Țara Românească] și a încă unui ilustru ordin pentru deschiderea și funcționarea schelelor [porturilor]”.
Desăvârșirea unirii, prin aducerea Moldovei sub același sceptru, e și ea oglindită în aceste documente. Astfel, la 1 martie 1600 comisarii imperiali David Ungnad și Mihail Szekely scriau împăratului despre popularitatea de care se bucura Mihai: „Azi au sosit la voievod 200 de țărani sași, încinși numai cu o sabie, călări, ceea ce seamănă a ofertă. Noi nu bănuim altceva, decât că se vizează Moldova. Fără îndoială că și ceilalți sași vor veni la oaste într-un număr mare, de asemenea și secuii, care țin la domnul voievod, se află gata pregătiți”. La începutul lui aprilie, pregătind campania în Moldova, Mihai s-a adresat lui Rudolf II, cerându-i „să binevoiască a ne trimite pe Ştefan voievod, care locuiește în orașul Innsbruck, pe teritoriul Maiestății Voastre. Motivul aducerii acestuia îl va înțelege Maiestatea Voastră Imperială din scrisorile prea iluștrilor domni comisari”. Se știe că Mihai îl cerea pe acest plăpând fiu al lui Petru Şchiopul, în intenția de a-l pune pe tronul Moldovei. La sfârșitul aceleiași luni, în preajma plecării spre Țara Românească Mihai a trimis o epistolă arhiducelui Mathias, unul din frații împăratului, pentru a îndepărta „calomniile multor răuvoitori, multe și foarte grave”; denunțând „înclinarea răutăcioasă a unora de a calomnia”, voievodul anunța, totodată, că, întrucât „Sigismund Bathory, sprijinit în Moldova de o mare armată de turci și tătari, pune la cale acțiuni ostile”, a hotărât să treacă munții și, mai înainte ca el să câștige forțe mai mari să îndrepte o armată contra lui.
Corespondența diplomatică și politică a lui Mihai Viteazul cuprinde mărturii al amplei sale activități, desfășurate în dorința consolidării victoriilor sale, a unirii și independenței țărilor române. Ele înfățișează aspecte fundamentale ale activității sale politice pe plan intern și extern ale gândirii sale politice.
O imagine completă asupra acțiunilor întreprinse în scurta sa domnie se găsește în memoriul adresat de Mihai Viteazul la 5 februarie 1601, ducelui de Toscana; după ce descrie întreaga sa activitate, el adaugă: „Acum oricine va putea cunoaște câtă pagubă am făcut dușmanului și câtă slujbă creștinătății, biruind atâtea țări, de la hotarele Ardealului până unde se varsă Dunărea în Marea ce Mare, ostenindu-mă, zi și noapte, fără să fi avut pace sau odihnă, nici iarna, nici vara [...]. Oricine poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viață, și am purtat războiul foarte mult timp, cu sabia în mână eu însumi, fără ca să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră, unde să mă retrag, ci abia una singură pentru locuință. Și fiind eu din acele țări îndepărtate și necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cheltuieli enorme la creștinătate și nu am fost cunoscut de nimeni și nici nu le-am făcut îndemnat de cineva”.
Mărturii de acest fel se găsesc în multe din actele și scrisorile acestei epoci, ilustrând marele trecut istoric al poporului român, cinstirea virtuților strămoșești și stabilirea locului important pe care l-a ocupat de la începutul existenței sale istorice în această parte a Europei.