Poetul închisorilor
Radu Gyr a fost un poet pus la index în perioada dictaturii comuniste. După căderea comunismului, s-a realizat o recuperare parțială a memoriei acestui „poet al închisorilor”, închis vreme de 20 ani pentru convingerile sale politice – „dușman al poporului” - pentru ca, după aproape 40 de ani de la evenimentele din 1989, el să fie din nou cenzurat de neo-bolșevicii vopsiți în culorile „Uniunii Europene”.
Pe numele său real Radu Ștefan Demetrescu, poetul s-a născut pe 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel și a trecut în veșnicie în anul 1975. A fost conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București. A semnat volume de poezii, studii critice, recenzii și eseuri literare, cronici dramatice, traduceri din Goethe, Baudelaire, Verlaine.
A pătimit în închisorile comuniste pentru că a făcut parte din Mișcarea Legionară, ca fel ca și alte mari personalități ale neamului românesc: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Țuțea, Nichifor Crainic...
În ultimul cuvânt în fața Tribunalului Poporului, la 2 iunie 1945, Radu Gyr, judecat atunci în „lotul ziariștilor”, declara: „Domnule Președinte, domnilor Judecători ai Poporului, în rechizitoriul său de joi seara (31 mai), Onorata Acuzare a spus răspicat: 'Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită.' Și a mai spus acuzarea: 'Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați.'
Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare astăzi bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost, pentru mine, o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte.”
Este condamnat și execută 11 ani de închisoare. Eliberat în 1956, este arestat din nou în 1958, judecat și condamnat la moarte și confiscarea totală a averii (nu avea), țintuit timp de un an în lanțuri, până la comutarea pedepsei în muncă silnică pe viață. Totul, pentru o poezie: Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri
Pentru cântecul tău țintuit în piroane,
Pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Inițial, poemul purta titlul Manifest. În 1995, odată cu împlinirea a cincizeci de ani de la procesul ziariștilor din 1945, s-a dispus reabilitarea acelui lot: Pan Vizirescu, Pamfil Șeicaru, Romulus Seișanu, Dianu… Toți, cu excepția lui Radu Gyr. Motivele nu sunt foarte diferite de cele din perioada 1945-1989.
CNSAS a făcut public faptul că dosarul său de la Securitate cuprinde 48 de volume, fiecare de aproximativ 600 de pagini, însumând aproape 30.000 de file. Printre ele se găsesc depoziții care îl exonerau în întregime și mențiunea – trecută azi în tăcere – că Radu Gyr a avut un rol esențial în organizarea Teatrului Evreiesc, instituție în care 150 de actori, tehnicieni și muncitori, cei mai mulți de etnie evreiască, primeau salarii de la Stat.
Suferința sublimată sau poezia ca act martiric
Când Sfântul Simeon Metafrastul alcătuia tezaurul credinței ortodoxe, Viețile Sfinților, el lucra cu deplina conștiință a unei datorii sacre: aceea de a oferi creștinilor un mod de a trăi în duh ceresc, urmându-L pe Hristos, și, simultan, o ancoră în istoria Bisericii. Dubla apartenență a creștinului – la o istorie pământească, adesea sfințită prin jertfă, și la o istorie sacră, unde Dumnezeu coboară în întâmpinarea omului – răzbate din opere ce pornesc de la Sfântul Epifanie și ajung până târziu, în Evul Mediu.
Istoria este dublă: cerească și pământească, divină și umană. Cele două laturi se contopeau deplin în Actele Martirice. Din această vedere izvorăște și alcătuirea Vieților Sfinților, cronica unei umanități care se încordează spre sfințire. Dar istoria poate deveni și profană. Iar atunci când profanul alunecă în profanator, sfinții par a se „retrage din istorie”, cum ar spune Blaga, pentru a se reînscrie într-o altă ordine a realului, acolo unde întâlnirea cu Dumnezeu devine posibilă. Iar acea întâlnire, în tradiția creștină, se înalță de pe lemnul Crucii.
Într-o asemenea „retragere din istoria” care rănește s-a înscris și mucenicia poetului Radu Gyr, mărturisitor al temnițelor comuniste. Contemporan și înrudit spiritual cu Nichifor Crainic, el se desprinde din generația creștină ce a marcat deceniile de aur ale literaturii române de început de secol XX.
Pentru cincizeci de ani, versurile sale au fost interzise; întreaga operă de maturitate, o „operă de sertar” de mare forță, a văzut lumina tiparului abia după moartea poetului. Poemele scrise în închisoare au devenit hrană pentru cei aruncați în foame și teroare, o pâine spirituală împărțită între zidurile reci.
Paternitatea operei
Scrisă în cea mai mare parte în detenție, poezia lui Radu Gyr tinde să-și topească individualitatea, devenind voce colectivă, martoră a unei suferințe care a depășit limitele cazurilor izolate. Durerea îi reunește pe toți cei ai celulelor într-un singur colind, astfel încât expresia poetică ajunge la simplitatea doinei populare: în fața suferinței împărtășite, autorul se așază în anonimat, iar sărbătoarea Crăciunului capătă lumina unei Paști tainice. Pe măsură ce poemul înaintează prin suferință, persoana întâi singular – „eu” – se preschimbă în „noi”, expresie a unei comunități liturgice care depășește zidurile. Lirismul se naște din trăirea anonimilor – coautori și împreună-liturghisitori ai unei jertfe pe care poetul o putea presupune firească pentru toți.
Autenticitatea operei
Mai mult ca în cazul oricărui alt poet, ne putem întreba unde sfârșește poemul și unde începe trăirea. Mai putem vorbi despre „poeticitate” ca vocație? Niciuna dintre expresiile lui nu pare podoabă, nici ornament. Nu există încercare de înfrumusețare sau de căutare a imaginii insolite, atât de prețuite în veacul său. Cu toate acestea, notațiile sunt la fel de precise ca niște documente, mărturii ale unei teologii trăite, verificate în focul suferinței. Ca și când dogma s-ar naște din însăși carnea zdrobită; ca și când suferința ar așterne, prin mâna poetului, un poem-teologie. Versurile sale devin veritabile „Acte Martirice” – fragmente de istorie sacră, martorii unui Hristos viu, mărturisit euharistic în sângele omenesc al martirului Radu Gyr. Așa-numitul „grad zero de literatură” este, paradoxal, treapta supremă a autenticității. Emoția se transmite nu prin imagini, ci prin adevăr.
Și totuși, există momente în care poezia lasă să transpară o distilare poetică a suferinței, o sublimare care îndepărtează puțin textul de documentul martiric pur. Pentru a o primi deplin, cititorul trebuie să păstreze în minte și alte mărturii ale epocii – precum Rugați-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica sau descrierile din Fenomenul Pitești –, astfel încât intensitatea reală a ororii să completeze tăcerea smerită a poemului. Poate că, asemenea oricărui poet, și el ar fi vrut să scrie volume de o genialitate senină, așa cum mărturisește în Sărac sunt, Doamne, sărac, o artă poetică a zborului frânt. Dar, în cele din urmă, chemarea martirică a cuprins și a transfigurat chemarea poetică. Iar aceste două mărturii ne amintesc astăzi că în adâncul fiecăruia poate exista un Hristos răstignit.
Mausoleul anticomunist geme de eroi anonimi Credința noastră Apologetică