Căderea Noii Rome
Sir Steven Runciman, Magazin Istoric nr. 1/46, ianuarie 1971
În primele două săptămâni din aprilie 1453, vântul bătuse cu putere dinspre miazănoapte. Cele trei galere genoveze, pe care papa (Nicolae V - n.r.) le închiriase și le umpluse cu arme și merinde, fuseseră oprite de furtună în dreptul Kiosului. La 15 aprilie, vântul și-a schimbat pe neașteptate direcția, începând să sufle dinspre miazăzi, și corăbiile au pornit de îndată spre Dardanele. Pe când se apropiau de strâmtori, au fost ajunse de un mare vas bizantin de transport, încărcat cu grâul pe care-l cumpăraseră din Sicilia trimișii împăratului (Constantin XI Paleologul - n.r.) și comandat de un navigator încercat cu numele Phlatanelas.
Dardanelele nu erau supravegheate, întreaga flotă turcă aflându-se atunci în fața Constantinopolului. Vasele au pătruns de aceea repede în Marea Marmara. În dimineața de vineri 20 aprilie, santinelele de pe zidurile dinspre mare le-au văzut apropiindu-se de oraș. Ele fuseseră reperate și de caraule (gărzile turcești - n.r,), care s-au grăbit să-l înștiințeze pe sultan (Mehmed II - n.r.).
Acesta s-a urcat pe cal și a gonit peste coline ca să-i dea ordinele cuvenite amiralului Baltoglu. Amiralul a primit dispoziția să captureze vasele, iar de nu va putea să o facă, să le scufunde. În nici un chip nu trebuia să li se îngăduie să ajungă la Constantinopol.
Baltoglu și-a pregătit de îndată vasele. A hotărât să nu le folosească pe cele dotate exclusiv cu pânze, deoarece nu puteau înainta împotriva vântului, care începuse să bată dinspre miazăzi.
Sultanul Mehmed II adusese cu el câțiva dintre cei mai buni ostași ai săi. Aceștia au fost îmbarcați pe vasele mai mari de transport. Unele dintre ele fuseseră înzestrate cu tunuri, altele aveau pereții întăriți cu paveze și scuturi. Până în două sau trei ceasuri, marea expediție a și pornit, împinsă de mii de vâsle.
În Constantinopol, mulți locuitori s-au îngrămădit pe înălțimi. Privirile îngrijorate erau ațintite asupra vaselor creștine, în vreme ce sultanul și statul său major urmăreau și ei confruntarea de pe țărmurile Bosforului, tocmai de dincolo de zidurile Perei.
La începutul după-amiezii, corăbiile creștine se aflau încă în dreptul părții de sud-est a orașului. Baltoglu, de pe trirema (navă cu trei rânduri de vâsle - n.r.) care mergea în frunte, a tras un foc ca să le facă să coboare pânzele. Corăbiile nu s-au supus, continuându-și drumul. Vasele turcești din prima linie s-au apropiat atunci de ele. Marea era agitată și vântul bătea împotriva curentului ce venea din Bosfor. Pe o asemenea vreme, era greu să manevrezi triremele și biremele. Mai mult, corăbiile creștine erau avantajate de înălțimea lor superioară și de faptul că erau bine înarmate. De pe punți, de pe pupele și prorele înalte ori din gabiile (platformă în vârful catargului mare, folosită ca loc de observație - n.r.) lor, marinarii puteau să-și reverse săgețile, sulițele și bolovanii peste vasele turcești, mai scunde, pe când turcii nu izbuteau să facă mare lucru. Timp de aproape un ceas, corăbiile creștinilor și-au continuat drumul, hărțuite de turci, izbutind necontenit să-i alunge. Deodată, tocmai în momentul în care erau gata să ocolească un promontoriu, vântul s-a oprit și pânzele au început să atârne, leneș, de catarge. În acest loc, o ramură a curentului care coboară spre sud din Bosfor lovește promontoriul și se încovoaie spre nord, către țărmul Perei; puterea apei este deosebit de mare când vântul dinspre miazăzi încetează. Vasele creștine au fost luate de curent. După ce aproape că atinseseră zidurile Constantinopolului, ele au început să se îndrepte încet tocmai spre locul unde sultanul aștepta să privească lupta.
Pentru Baltoglu părea acum lucru ușor să pună mâna pe pradă. Și-a trimis înainte vasele mai mari să înconjure pe dușman de la o mică depărtare, ca să tragă într-însul cu ghiulele și sulițe purtătoare de flăcări. Strădaniile i-au fost zadarnice. Fiecare ghiulea trasă era repede înlăturată de echipajele creștine, bine antrenate.
Amiralul și-a adunat așadar oamenii, cerându-le să înainteze și să abordeze vasele dușmane. El însuși și-a luat drept țintă vasul imperial de transport. Era cel mai mare dintre vasele creștine și cel mai slab înarmat. Baltoglu și-a avântat prora triremei sale în pupa acestuia, în vreme ce alte corăbii ale lui înaintau și încercau să se alipească de vasul imperial folosind răngi de fier sau cârlige pe care le aruncau asupra lanțurilor de la ancore. Trei dintre corăbiile genoveze au fost împresurate de ambarcațiunile turcești pline de oșteni, dar ce se întâmpla în acea învălmășeală nimeni din cei aflați la oarecare depărtare nu putea spune. Rânduiala de pe navele creștine era impunătoare. Genovezii purtau armuri care-i ocroteau și dispuneau de poloboace de apă cu care să stingă focurile, ca și de securi pe care le foloseau ca să reteze capetele sau mâinile celor care încercau să li se urce la bord. Vasul imperial de transport, deși mai puțin potrivit pentru lupte, purta butoaie încărcate cu lichid inflamabil, cunoscut sub numele de „foc grecesc”, armă care salvase Constantinopolul în multe lupte navale din ultimele opt secole. A fost folosit și de astă dată, cu rezultate nimicitoare.
Vâslele vaselor turcești se încurcau unele într-altele; multe erau frânte de proiectilele care se revărsau de sus asupra lor. Dar de câte ori un vas turcesc era scos din luptă se găsea altul care să-i ia locul.
Lupta cea mai înverșunată s-a dat în jurul vasului imperial. Baltoglu nu voia ca acesta să-i scape. Oamenii săi, năvălind unii după alții, încercau să urce la bord, dar erau mereu respinși de Phlatanelas și de echipajul său. La bordul vasului atacat începuse totuși să se facă simțită lipsa de arme. În această situație, căpitanii genovezi au legat cele patru nave laolaltă. Pentru cei ce le urmăreau de pe țărm, ele luau înfățișarea unei mari fortărețe, cu patru turnuri, care se ridica deasupra învălmășelii ce domnea în flota turcească.
De-a lungul întregii după-amiezi, locuitorii Constantinopolului au urmărit lupta cu o teamă crescândă, de pe zidurile și turnurile unde se găseau. Sultanul o urmărea și el de pe țărm, cu încordare, și rostea când cuvinte de îmbărbătare, când ocări, sau dădea ordine pe care Baltoglu se făcea că nu le aude; fiindcă, oricât ar fi prețuit puterea navală, Mehmed nu cunoștea nimic dintr-ale marinăriei. Plin de râvnă cum era, a dat până la urmă pinteni calului, intrând în mare, și a călărit prin apele scăzute până a ajuns să-și târască prin apă caftanul, ca și cum ar fi dorit să ia parte el însuși la lupte.
Spre seară, se părea totuși că vasele creștine nu mai aveau să o ducă mult. Pricinuiseră multe pagube, dar se găseau mereu vase turcești proaspăt aduse, care să înainteze și să atace. Apoi, dintr-odată, când soarele a început să apună, vântul s-a ridicat din nou, în rafale, venind dinspre miazănoapte. Pânzele mari ale navelor creștine s-au umflat iar și ele au putut să-și croiască drum printre corăbiile turcești, spre adăpostul de dincolo de lanțul care închidea portul Constantinopolului. În întunericul care se lăsase, Baltoglu n-a putut să-și adune în ordine flota. Pe când sultanul încă îi mai răcnea comenzi și blesteme, el a dat dispoziție de retragere spre punctul de ancoraj din dreptul celor Două Coloane. Când a venit noaptea, lanțul a fost dat la o parte și trei galere venețiene, sub comanda lui Trevisano, au ieșit în larg cu mare zgomot de trâmbițe, așa încât turcii să creadă că aveau să fie atacați de întreaga flotă creștină și să rămână în apărare. După biruința dobândită, vasele au fost apoi escortate spre locurile de ancorare, în adăpostul din Cornul de Aur.
În bucuria lor, creștinii spuneau că zece sau douăsprezece mii de turci pieriseră, iar dintre creștini, nici unul. O socoteală mai cumpănită dădea pentru pierderile turcilor ceva mai mult de o sută de morți și trei sute de răniți, iar pentru cele ale creștinilor douăzeci și trei de morți; aproape jumătate din oamenii de pe vase se aleseseră cu răni.
Sultanul era furios. Deși pierderile nu fuseseră mari, moralul turcilor era serios zdruncinat. O scrisoare care i s-a trimis îndată după luptă de către o căpetenie religioasă din tabăra sa, Şeikh Ak Şemseddin, îi arăta că lumea îl judeca aspru pentru tactica sa greșită și pentru lipsa lui de autoritate, și-i cerea să pedepsească cu cruzime pe cei ce purtau răspunderea, ca nu cumva nenorociri asemănătoare să se abată deopotrivă și asupra trupelor de uscat. A doua zi, Mehmed l-a chemat pe Baltoglu înaintea sa, i-a adresat grele injurii, făcându-l trădător, mișel și nătărău, și a poruncit să i se taie capul. Nefericitul amiral, care fusese greu rănit la un ochi de o piatră azvârlită de pe unul din propriile sale vase, a scăpat de la moarte numai datorită mărturiei date de ofițerii săi, privind stăruința și bărbăția de care dăduse dovadă. A fost însă osândit să i se ia nu numai gradul de amiral și slujba de guvernator de Gallipoli - care au fost trecute unuia dintre apropiații sultanului - dar și întreaga avere personală, care a fost împărțită ienicerilor. A fost bătut la tălpi și i s-a dat apoi drumul ca să-și petreacă anii ce-i mai avea de trăit în sărăcie, uitat de toți.
Încă de la prima încercare neizbutită a corăbiilor sale de a pătrunde în port, Mehmed se întreba cum să dobândească controlul asupra Cornului de Aur. Înfrângerea pe care o suferise l-a făcut să treacă de îndată la fapte.
În vreme ce bătălia navală din 20 aprilie era în toi, bombardarea zidurilor nu încetase nici o clipă. La 21 ale lunii ea a reînceput mai aprigă ca oricând. În această zi, un turn mare din apropierea râului Lykos, cunoscut sub numele de Bactatinian, a fost prefăcut în ruine și o mare parte din zidul din afară, aflat la poalele lui, distrusă. Dacă turcilor li s-ar fi poruncit atunci să treacă la un asalt pe întreg frontul, împotrivirea ar fi fost cu neputință. Sultanul, însă nefiind de față în preajma zidurilor în acea zi, nu a dat ordinul de atac. După ce s-a lăsat întunericul, spărturile din ziduri au fost umplute de apărători cu bârne, cu pământ și cu moloz.
Mintea iscoditoare a lui Mehmed a născocit răspunsul la problema care-l frământa sau poate că un italian din slujba lui i-a dat ideea că navele ar putea fi transportate pe uscat. Într-una din campaniile lor, purtate cu puțin înainte în Lombardia, venețienii duseseră în triumf o întreagă flotilă, pe o platformă cu roate, de la fluviul Pad până la lacul Garda. Acolo, însă, locul era neted. Să treci corăbii din Bosfor în Cornul de Aur, peste o muchie de deal, care nicăieri nu se înălța cu mai puțin de două sute de picioare peste nivelul mării, era un lucru mai anevoios. Sultanul nu ducea însă lipsă nici de oameni, nici de materiale, în primele zile ale asediului, tehnicienii săi construiseră un drum care pare să fi mers de la Tophane în sus pe valea râpoasă ce ducea la ceea ce se cheamă acum piața Taksim, apoi se întorcea puțin la stânga și cobora, de-a lungul văii, spre un teren aflat în apropierea Cornului de Aur. Dacă marinarii din Cornul de Aur sau locuitorii din Pera băgaseră de seamă că se construiește un drum, ei au crezut cu siguranță că sultanul dorea doar să poată ajunge mai ușor la baza sa navală de la cele Două Coloane. Fusese strâns acolo lemn de construcție din care să se facă albii pe roate, pentru corăbii; fuseseră turnate roți de metal și se adunaseră boi de înjugat. În același timp, un număr de tunuri erau amplasate în Valea Izvoarelor.
Duminică, 22 aprilie, când se crăpa de ziuă, a început o stranie procesiune de corăbii. Albiile de lemn fuseseră coborâte în apă și vasele au fost legate de ele apoi niște scripeți le trăgeau la mal și, perechi-perechi, boii erau înjugați înaintea fiecăruia, având alături cete de oameni care să dea ajutor. În drum, acolo unde locurile erau mai râpoase ori mai anevoie de străbătut, în fiecare corabie, vâslașii stăteau la locurile lor, mișcându-și vâslele în aer, în vreme ce ofițerii mergeau în sus și în jos, imprimând ritmul cuvenit. Pânzele fuseseră înălțate, întocmai ca și cum vasele s-ar fi aflat pe mare. Pavilioanele fluturau, se băteau tobele, iar fluierele și trâmbițele răsunau în timp ce vas după vas era tras peste colină, ca într-un carnaval fantastic. Drumul era deschis de o mică ambarcațiune. Odată ce aceasta a trecut cu bine peste primul povârniș râpos, vreo șaptezeci de trireme, bireme și alte vase au urmat-o cu repeziciune.
Cu mult înainte de amiază, marinarii creștini din Cornul de Aur și santinelele de pe zidurile care străjuiau portul au văzut, îngroziți, această coborâre cu totul neobișnuită a unor corăbii de pe colinele din fața lor, în apele Cornului de Aur, pe Valea Izvoarelor.
Înainte ca ultimul vas să fi alunecat până în port, un demnitar venețian s-a sfătuit cu Împăratul și cu Giustiniani și - povățuit de ei - îi chemase pe căpitanii de vas venețieni la o convorbire de taină. S-au făcut felurite propuneri. Una era să-i înduplece pe genovezii din Pera să li se alăture, ca să atace cu toții flota turcă din port. Cu ajutorul navelor lor, care până atunci nu luaseră parte la război, turcii puteau fi înfrânți cu ușurință, într-o luptă deschisă. Pera, însă, nu părea că dorește să-și părăsească neutralitatea și, oricum, trebuia să se piardă vreme pentru negocierile care se impuneau. Altă propunere era să se debarce oșteni pe țărmul din față, ca să nimicească tunurile turcești de lângă Valea Izvoarelor și apoi să încerce să dea foc corăbiilor. În oraș, însă, nu se găseau destui locuitori în stare să lupte și care să încerce o acțiune atât de hazardată. În sfârșit, Giacomo Coco, căpitanul unei galere care sosise de la Trapezunt, a propus să se facă neîntârziat, în timpul nopții, o încercare de a se da foc corăbiilor și s-a oferit să conducă el însuși expediția. Propunerea a fost acceptată de adunare, care a hotărât să acționeze fără să mai dea de știre genovezilor din Constantinopol. Trebuia să se păstreze taina, iar venețienii erau gata să pună la îndemână vasele trebuincioase.
Planul lui Coco era să trimită înainte două vase încăpătoare de transport, cu laturile ocrotite împotriva ghiulelelor de o carcasă din saci cu bumbac și cu lână. Două mari galere trebuiau să vină după ele, pentru a îndepărta orice pericol. Ascunse privirilor de către aceste nave mari, două ambarcațiuni mici, mânate de vâslași, urmau să se strecoare, pe nesimțite, între vasele turcești, să le taie funiile cu care erau ancorate și să arunce asupra lor materiale inflamabile. Spre dezamăgirea lui Coco, s-a luat însă hotărârea să se aștepte până în noaptea de 24 ale lunii, astfel ca vasele venețiene să poată fi pregătite. Din nefericire, taina n-a fost păstrată; într-un chip sau într-altul, genovezii din Constantinopol au aflat de ceea ce se hotărâse și s-au înfuriat că fuseseră lăsați la o parte, bănuindu-i pe venețieni că doresc să-și însușească faima isprăvii. Ca să-i potolească, s-a încuviințat să li se îngăduie genovezilor să acționeze și ei cu una dintre navele lor. Numai că nu aveau nici una pregătită, așa că au stăruit să se amâne încă o dată lucrurile, până la 23 ale lunii. Amânarea s-a dovedit tare nefericită, fiindcă turcii adăugau necontenit tunuri noi pe Valea Izvoarelor și apoi era cu neputință ca pregătirile creștinilor să nu fie observate. Până la urmă, veștile au sosit la Pera și au ajuns la urechile unui genovez de acolo, care era în solda sultanului.
Sâmbătă, 28 aprilie, cu două ceasuri înainte de ivirea zorilor, două vase mari de transport - unul venețian, celălalt genovez - bine căptușite cu baloturile lor, s-au strecurat de sub zidurile Perei însoțite de două galere venețiene, fiecare cu câte patruzeci de vâsle, sub comanda lui Trevisano însuși și a ajutorului său, Zaccaria Grioni. Vasele aveau în urma lor trei corăbii ușoare, fiecare cu câte șaptezeci și doi de vâslași, cu Coco pe vasul din frunte și - împreună cu ei - un număr de bărci mici, încărcate cu materiale inflamabile. În momentul pornirii, marinarii au observat o lumină vie, licărind de pe unul din turnurile Perei. S-au întrebat dacă nu era cumva un semnal pentru turci, dar când s-au apropiat de flota turcă, totul părea să fie liniștit. Vasele grele de transport și galerele pluteau lin, se deplasau lent pe apa nemișcată; Coco a devenit nerăbdător. Dornic de luptă și de faimă, a înaintat cu cele trei ambarcațiuni drept spre turci. Dar turcii fuseseră preveniți și au deschis focul de pe țărm. Au izbucnit țipete. Vasul lui Coco a fost atins de una din primele lovituri. Apoi, izbit chiar în mijloc, s-a scufundat. Câțiva marinari au reușit să ajungă înot la mal, dar mulți, și printre ei Coco însuși, și-au pierdut viața.
Celelalte nave, cu bărcile mici din preajma lor, s-au îndreptat spre galerele care puteau să le ocrotească. În vreme însă ce înaintau, tunurile turcești trăgeau necontenit, căutându-și ținta cu ajutorul semnalelor luminoase și al flăcărilor care țâșneau din propriile țevi. Cele două vase de transport din frunte au fost lovite în mai multe rânduri. Sacii lor le-au scăpat de avarii mai grave; dar marinarii erau prea ocupați cu stinsul focurilor, pricinuite de ghiulele trase asupra lor, și care încă mai mocneau, ca să mai poată veni într-ajutorul bărcilor mici, dintre care multe s-au scufundat. Turcii și-au concentrat cu deosebire atenția asupra galerei lui Trevisano. Două ghiulele, trase de pe povârnișul colinei, au lovit-o cu atâta forță, încât a început să ia apă. Trevisano și oamenii săi au trebuit să coboare în bărci și să o abandoneze.
După această biruință, dobândită în lumina slabă a zorilor, corăbiile turcești au pornit la atac. Creștinii s-au dovedit însă în stare să se descurce. După un ceas și jumătate de luptă, amândouă escadrele au revenit la locurile lor de ancorare.
Patruzeci de marinari creștini înotaseră până la țărmul unde se aflau liniile turcești. Spre sfârșitul zilei, oamenii au fost uciși, în văzul celor din Constantinopol. Drept răzbunare, cei două sute șaizeci de prizonieri, care se aflau în oraș, au fost aduși la ziduri și li s-a tăiat capul.
Lupta dovedise încă o dată superioritatea creștinilor în ce privește însușirile vaselor și valoarea echipajelor. Totuși, ei pierduseră o galeră, o corabie ușoară ca și vreo nouăzeci dintre cei mai buni marinari ai lor. De cealaltă parte numai un singur vas fusese nimicit. În oraș, oamenii erau foarte abătuți. Era limpede că turcii nu mai puteau fi scoși din Cornul de Aur. Totuși, o deplină stăpânire a acestuia nu o dobândiseră, iar flota creștină rezista încă. Numai că portul nu mai era în siguranță și lunga linie a zidurilor care-l străjuiau nu mai era ferită de primejdia unui atac. Grecilor, care știau că, trecând peste aceste ziduri, cruciații pătrunseseră în Constantinopol, în 1204, viitorul li se înfățișa cu deosebire amenințător, iar împăratul și Giustiniani nu mai vedeau cum vor mai putea acum să insufle curaj celor care apărau orașul.
Prin strămutarea unei jumătăți din flota sa în Cornul de Aur și prin stăvilirea încercării creștinilor de a-i îndepărta pe năvălitori, Mehmed II dobândise o mare biruință. Se pare că el încă mai credea că orașul avea să fie cucerit când se va pătrunde cu forța prin zidurile dinspre uscat. Acum, însă, putea să amenințe, fără încetare, zidurile dinspre port și, în același timp, să mențină vase în număr îndestulător în afara portului, ca să blocheze orașul. Noua situație îi înlesnea și un control mai sever asupra Perei, care era practic încercuită.
După-amiaza zilei de luni, 28 mai, fusese limpede și radioasă. Când soarele a început să coboare către zările dinspre apus, i-a bătut drept în față pe cei ce apărau zidurile, gata, gata să le ia vederea. La ceasul acela, în tabăra turcească începuse forfota. Oamenii înaintau cu miile ca să umple șanțul, în vreme ce alții împingeau tunuri și mașini de război. Cerul s-a acoperit, curând după asfințit, și s-a pornit o ploaie puternică; lucrul însă a continuat fără încetare și creștinii n-au putut face nimic ca să-l împiedice. Pe la unu și jumătate noaptea, sultanul a socotit că totul era gata și a dat ordinul de asalt.
Zarva care a început dintr-odată a fost înspăimântătoare. De-a lungul întregii linii a fortificațiilor, turcii s-au aruncat la atac, răcnindu-și strigătele lor de luptă, în timp ce tobe, trâmbițe și fluiere îi tot îmbărbătau. Trupele creștine așteptaseră în tăcere. Când însă santinelele de pe turnuri au dat alarma, bisericile din apropierea zidurilor au început să tragă clopotele și, biserică după biserică, pe tot cuprinsul orașului, au prins din zbor dangătul vestitor de primejdii, până ce n-a rămas clopotniță care să nu răsune. Câțiva kilometri mai departe, în biserica Sfânta Sofia, slujitorii altarului și-au dat seama că bătălia începuse. Fiecare bărbat în stare să poarte armele s-a întors la postul său, iar femeile au pornit în grabă spre a potoli setea oștenilor. Bătrânii și copiii au ieșit din case și s-au îngrămădit în biserici. Unii s-au îndreptat spre bisericile din parohiile lor, alții spre biserica cea înaltă a Sfintei Teodosia de lângă Cornul de Aur. Marți era ziua ei de hram și clădirea fusese acoperită de trandafiri culeși din grădini și de pe alei. Alții se îndreptau spre catedrala cea mare, amintindu-și de vechea prorocire, care spunea că, deși necredincioșii, străbătând orașul, vor izbuti să pătrundă până înăuntrul sfântului lăcaș, acolo însă îngerul Domnului se va arăta, îi va izgoni cu sabia lui luminoasă, și-i va da morții. În ceasurile întunecate dinaintea zorilor, credincioșii adunați laolaltă au vegheat și s-au rugat.
La ziduri nu era vreme de rugăciune. Sultanul își întocmise cu grijă planurile. Cu toate că în fața oștii rostise cuvinte semețe, pățaniile sale îl învățaseră să-i respecte pe dușmani. De data aceasta, el avea mai întâi să-i hărțuiască, înainte de a-și primejdui în bătălie trupele sale de elită. În luptă și-a băgat la început pe hânsarii lui, adică pe bașbuzuci, din care erau de față câteva mii, oameni fără căpătâi din toate țările și de toate națiile, mulți dintr-înșii turci, însă mult mai mulți veniți din țările creștine. O mare parte dintre ei își aveau armele lor, care alcătuiau o adunătură ciudată de hangere și praștii, arcuri și câteva archebuze; li se împărțiseră totuși un număr mare de scări de asalt. Erau trupe în care nu te puteai încrede, strașnice la cel dintâi iureș al lor, dar care, dacă nu izbândeau numaidecât, își pierdeau repede cumpătul. Ştiindu-le slăbiciunea, Mehmed a rânduit îndărătul lor un șir de oșteni înarmați cu curele și buzdugane, ca să facă poliție, având porunca să-i îmboldească, dar și să lovească și să țină în frâu pe oricine dădea semne de șovăială. Îndărătul acestei poliții ostășești se aflau ienicerii sultanului. Dacă vreun bașbuzuc îngrozit își croia drum printre cei care-i păzeau ienicerii aveau porunca să-l căsăpească.
Atacul bașbuzucilor a pornit de-a lungul întregii linii, clar a fost mai stăruitor pe valea râului Lykos. În alte locuri, zidurile erau încă prea trainice și erau atacate numai cu scopul de a-i împiedica pe cei ce le apărau să vină în ajutorul tovarășilor de arme din sectorul cel mai amenințat. Acolo lupta a fost îndârjită. Bașbuzucii luptau împotriva unor oșteni mult mai bine înarmați și mult mai bine instruiți decât ei și, în afară de aceasta, erau stânjeniți de faptul că erau prea numeroși. Mereu se găseau unii în calea altora. O piatră azvârlită împotriva lor putea să ucidă sau să scoată din luptă mai mulți oameni dintr-o dată. Deși câțiva au încercat să dea îndărăt, cei mai mulți s-au ținut bine, cu scările lor proptite de ziduri și de palisadă, pe care se cățărau și de unde erau doborâți doar cu puțin înainte să ajungă în vârf. Lui Giustiniani, cu grecii și italienii săi, i se dăduseră toate puștile și culevrinele (arme de foc cu țeava foarte lungă, apărute la începutul sec. XV - n.r.) câte s-au putut găsi în oraș. Împăratul a venit el însuși să-i îmbărbăteze. După aproape două ceasuri de luptă, Mehmed a dat poruncă de retragere bașbuzucilor: fuseseră ținuți în loc, ba și respinși, dar își împliniseră rostul, și anume, să hărțuiască pe dușmani.
Unii creștini trăgeau nădejde că va fi fost doar un atac de noapte, stingher, menit să le încerce puterea, și toți sperau că vor avea parte de o clipă de odihnă. Nu le-a fost însă hărăzită. De-abia au avut vreme să-și refacă liniile și să așeze din nou pe palisadă grinzile și butoaiele cu pământ, că s-a și pornit un al doilea atac. Regimentele de turci din Anatolia, pe care le deosebeai bine după uniformele lor neobișnuite și după platoșe, s-au revărsat de pe colina de dincolo de Poarta civilă a Sfântului Roman, pe vale, în jos, și au făcut o mișcare de rotire, ca să aibă în față palisada.
O dată mai mult clopotele bisericilor din preajma zidurilor au început să bată, ca să dea alarma. Numai că glasul lor a fost acoperit de bubuitul tunului cel mare al lui Urban (meșterul care a construit cel mai mare tun folosit de turci la asediul Constantinopolului - n.r.) și al celorlalte arme de foc, când au început din nou să izbească în ziduri. În câteva clipe, anatolienii au și pornit la asalt. Spre deosebire de bașbuzuci, ei erau bine înarmați și păstrau o bună rânduială, toți fiind musulmani cucernici, dornici să-și dobândească faima de a fi fost cei dinții care au intrat în cetatea creștină. În sunetele muzicii sălbatice a trâmbițașilor și fluierarilor, care îi îmbărbătau, s-au aruncat asupra palisadei, cățărându-se unul pe umerii celuilalt, în strădania lor de a-și propti scările de parapet și de a-și croi drum peste creasta zidurilor.
În lumina slabă a făcliilor, în vreme ce norii acopereau neîncetat luna, cu greu puteai vedea ce se întâmplă. Anatolienilor, ca și bașbuzucilor dinaintea lor, nu le era prielnic frontul acesta îngust, fiindcă și ei erau prea numeroși. Așezarea și îndărătnicia lor i-au făcut să sufere pierderi și mai grele când cei care apărau zidurile au aruncat cu bolovani asupra lor, le-au răsturnat scările și sau au intrat în luptă corp la corp cu ei.
Cam la un ceas înaintea zorilor, când și acest al doilea atac începuse să șovăie, o ghiulea din tunul lui Urban a lovit din plin palisada și a doborât-o pe o lungime de câțiva metri. Un nor de pulbere s-a stârnit, molozul și pământul fiind aruncate în văzduh, iar fumul gros al ierbii de pușcă i-a orbit pe apărători.
O ceată de trei sute de anatolieni s-a repezit atunci prin spărtura care se făcuse, strigând că cetatea era a lor. Numai că, avându-l pe împărat în frunte, creștinii i-au împresurat, omorându-i pe cei mai mulți și împingându-i pe ceilalți înapoi, în șanț. Această înfrângere i-a descumpănit pe anatolieni. S-a poruncit încetarea atacului, iar ei s-au întors în liniile lor. În strigăte de biruință, apărarea a început încă o dată să dreagă palisada.
Turcii nu izbutiseră mai mult nici în alte sectoare. De-a lungul părții de sus a zidurilor dinspre uscat, Ișak a putut să mențină o presiune destul de mare ca să oprească apărarea de a trimite oameni înspre valea râului Lykos, dar, avându-și cele mai bune trupe acolo, el nu putea porni un atac de amploare. În Marea Marmara, Hamza bei întâmpina și el greutăți, când era vorba să se apropie cu corăbiile de țărm. Puținele echipe de debarcare pe care le putuse trimite fuseseră respinse cu ușurință. De-a lungul întregii linii de pe Cornul de Aur se produseseră atacuri simulate, dar nici o adevărată încercare de asalt. În jurul cartierului Vlahernelor lupta a fost mai îndârjită. Pe terenul mai coborât de lingă port, trupele pe care Zaganos le adusese de peste pod întreprindeau atacuri neîntrerupte, cum făceau și oamenii lui Caragea pașa mai la deal, pe povârniș. Minotto însă și venețienii săi au putut să-și mențină sectorul din fortificații împotriva lui Zaganos, asemenea fraților Bocchiardi împotriva lui Caragea.
Se spunea că sultanul era scârbit de înfrângerea anatolienilor lui. Poate însă că el urmărea ca aceștia, ca și trupele neregulate dinaintea lor, să-l obosească mai degrabă pe dușman decât să intre ei înșiși în cetate. Făgăduise o răsplată însemnată celui dintâi ostaș care va pătrunde cu succes prin palisada și dorea ca darul să revină unui oștean din regimentul lui favorit, unui ienicer de-al său.
Sosise vremea pentru ieniceri să intre și ei în luptă. Sultanul era îngrijorat fiindcă, dacă și ei îl dezamăgeau, cu greu se mai putea prelungi asediul. Ordinele le-a dat în grabă. Până când creștinii să aibă timp să-și împrospăteze puterile și să facă ceva mai mult decât reparații sumare la palisada, o ploaie de săgeți, sulițe, pietre și gloanțe a căzut asupra lor; la adăpostul acestui potop, ienicerii înaintau pe două rânduri, nu într-un iureș sălbatic, cum făcuseră bașbuzucii și anatolienii, ci păstrându-și rândurile într-o desăvârșită ordine, care a rămas neștirbită, în ciuda proiectilelor dușmanului. Muzica de război, care-i îndemna la luptă, era atât de puternică, încât sunetele ei puteau fi auzite, prin bubuitul tunurilor, tocmai dincolo de Bosfor. Mehmed însăși i-a mânat până la șanț și acolo s-a oprit, strigându-le cuvinte de îmbărbătare pe când treceau dinaintea lui.
Val după val, oamenii aceștia odihniți, falnici și strașnic împlătoșați, se avântau spre palisada, ca să smulgă butoaiele cu pământ așezate deasupra, să taie cu securile grinzile care o susțineau și să-și proptească scările de ea, acolo de unde nu mai puteau fi răsturnate. Creștinii erau sleiți. Luptaseră mai bine de patru ceasuri, cu numai câteva minute de răgaz; luptaseră însă cu deznădejde, știind că darea înapoi însemna sfârșitul. În spatele lor, în oraș, clopotele bisericilor sunau din nou și murmurul rugăciunilor se înălța spre cer.
De-a lungul palisadei se lupta acum corp la corp. Vreme de un ceas, ienicerii nu-și putuseră croi drum. Creștinii începuseră să creadă că atacul slăbise întrucâtva. Soarta însă le stătea împotrivă. La colțul pe care-l făcea zidul Vlahernelor puțin înainte de locul unde se împreuna cu zidul dublu al lui Theodosiu, se afla, pe jumătate ascunsă de un turn, o portiță dosnică, cunoscută sub numele de Kerkoporta. Cu mulți ani în urmă fusese închisă, bătrânii însă își aminteau de ea. Chiar înainte să înceapă asediul portița fusese redeschisă, ca să îngăduie mici atacuri împotriva flancului inamic. În timpul luptei, frații Bocchiardi și oamenii lor o folosiseră împotriva trupelor lui Caragea pașa. Acum însă, un oștean care se întorcea de la un atac, uitase să încuie portița după el. Câțiva turci au băgat de seamă că era deschisă, au năvălit în curte și au început să se cațăre pe o scară care ducea spre creasta zidurilor. Creștinii, care se aflau în apropiere, dincolo de poartă, au văzut ce se întâmplă și s-au întors grămadă ca să ia din nou în stăpânire intrarea și să-i oprească pe alți dușmani să le vină pe urme.
În învălmășeală, vreo cincizeci de turci au rămas înăuntrul fortificației, unde ar fi putut fi împresurați și scoși din luptă, dacă nu se întâmpla în acea clipă o nenorocire și mai mare. Cu puțin înainte de răsăritul soarelui, un foc tras din apropiere de o culevrină i-a lovit pe Giustiniani și i-a străpuns platoșa. Pierzând sânge din belșug și suferind chinuri grele, de care toți își dădeau seama, și-a rugat ostașii să-l ia de pe câmpul de luptă. Unul dintre ei a alergat la împărat, care lupta în apropiere, să-i ceară cheia unei portițe prin care se trecea pe sub zidul dinlăuntru. Constantin a alergat lângă rănit, ca să-l înduplece să nu-și părăsească postul. Giustiniani era însă cu nervii zdruncinați și a stăruit să plece. Poarta a fost deschisă și garda lui personală l-a dus în oraș, de-a lungul străzilor, până jos în port, unde l-a așezat pe o corabie genoveză. Trupele lui au prins de veste că plecase. Poate că unii au socotit că Giustiniani se retrăsese ca să apere zidul interior, cei mai mulți însă au ajuns la convingerea că bătălia era pierdută. Cineva, înspăimântat, a strigat că turcii trecuseră de zid. Înainte ca portița să poată fi închisă din nou, genovezii s-au scurs unul după altul printr-însă. Împăratul și cu grecii săi au rămas astfel singuri pe câmpul de luptă.
De dincolo de șanț, sultanul și-a dat seama de această panică. Strigând „Orașul este al nostru!”, a dat ordin ienicerilor să pornească din nou la atac și a făcut semnul cuvenit unei companii, condusă de o namilă, pe nume Hasan. Acesta și-a croit drum pe culmea palisadei sfărâmate și lumea a socotit că el a câștigat răsplata cuvenită. Vreo treizeci de ieniceri l-au urmat, în vreme ce grecii luptau retrăgându-se. Hasan însuși a căzut în genunchi, lovit de o piatră, și a fost ucis, iar șaptesprezece dintre tovarășii lui de luptă au pierit laolaltă cu el. Cei rămași și-au păstrat însă pozițiile pe palisadă, și încă și mai mulți ieniceri s-au strâns ca să li se alăture. Grecii se împotriveau cu încăpățânare, dar numărul covârșitor al dușmanilor i-a împins spre zidul dinlăuntru. În fața acestuia se găsea un canal, care fusese adâncit pe alocuri, când se scosese pământ ca să se întărească palisada. Mulți greci au fost împinși în gropile acestea și n-au putut ieși ușor din ele. Turcii, care se găseau acum în vârful palisadei, trăgeau focuri asupra lor și-i măcelăreau. După puțin timp, ienicerii au atins zidul interior și s-au cățărat pe el fără să întâmpine vreo împotrivire.
Deodată cineva a privit în sus și a văzut steagul turcesc cum flutura pe zidul de deasupra Kerkoportei. Un strigăt a izbucnit „Orașul a fost cucerit!”.
Pe când încerca să-l înduplece pe Giustiniani să revină în luptă, împăratului i s-a dat de veste că turcii intraseră prin Kerkoporta. A pornit îndată, călare, într-acolo, dar a sosit prea târziu. Panica îi cuprinsese și pe cei câțiva genovezi aflători în acel loc. În învălmășeala produsă, era cu neputință să se mai închidă poarta. Turcii treceau ca un șuvoi printr-însă și ostașii lui Bocchiardi erau prea puțini la număr ca să-i alunge. Constantin și-a întors calul și a pornit în goană spre valea râului Lykos și spre locurile unde se făcuseră spărturi în palisadă. Împreună cu el se afla viteazul spaniol Don Francisco de Toledo, precum și Teofil Paleologul, împreună cu un credincios tovarăș de luptă, Ioan Dalmatul. Cu toții au încercat să-i regrupeze pe greci, dar în zadar; măcelul fusese prea mare. Au descălecat și, câteva clipe, toți au păzit drumul care ducea spre poarta pe unde fusese scos Giustiniani.
Acum însă apărarea se năruise. Poarta era ticsită de soldați creștini care încercau să scape, pe măsură ce ienicerii, tot mai numeroși, se aruncau asupra lor. Teofil a strigat că preferă să moară și i s-a pierdut urma în mijlocul hoardelor care atacau. Constantin și-a dat seama că împărăția era pierdută și nu mai nutrea nici o dorință să-i supraviețuiască. Și-a aruncat însemnele sale imperiale și, împreună cu Don Francisco și cu Ioan Dalmatul, care-i rămăseseră alături, l-a urmat pe Teofil.
Nimeni nu l-a mai văzut vreodată.
Strigătul că orașul era pierdut a răsunat de-a lungul străzilor.
Din Cornul de Aur și de pe țărmurile lui, toți puteau să vadă cum fâlfâie steagurile turcești pe turnurile înalte de la Vlaherne, acolo unde flamurile cu vulturul împărătesc și leul Sfântului Marcu fluturaseră cu numai câteva clipe mai înainte. Pe alocuri, lupta a mai durat un timp. Sus, pe ziduri, lângă Kerkoporta, frații Bocchiardi și oamenii lor se băteau mai departe; în curând, însă, au înțeles că nu mai era nimic de făcut. Și-au croit astfel drum printre dușmani, până jos, la Cornul de Aur. Paolo a fost prins și ucis; Antonio și Troilo însă au ajuns până la o corabie genoveză, care i-a trecut peste apă, la adăpostul din Pera, fără ca vasele turcești să bage de scamă. Pe flancul lor, în palatul Vlahernelor, Minotto și venețienii lui fuseseră încercuiți. Mulți au fost uciși; demnitarii de frunte au fost luați prizonieri.
Semnale luminoase, care dădeau de știre că trupele intraseră în Constantinopol, trecând peste ziduri, fuseseră aprinse jur-împrejurul întregii oștiri turcești. Vasele sultanului din Cornul de Aur se grăbeau să-și debarce echipajele pe plajă, ca să atace zidurile portului. Ele au întâmpinat o slabă împotrivire. Numai la poarta Horaia, oamenii de pe două vase cretane s-au baricadat în turnuri și au refuzat să se predea. În alte părți, grecii au plecat acasă, în nădejdea că-și vor putea ocroti familiile, iar venețienii s-au îndreptat spre corăbiile lor. Nu cu mult înainte, o companie de turci își făcuse drum prin poarta Platea, la capătul văii. Altă companie a venit prin poarta Horaia.
Pe oriunde intrau, invadatorii trimiteau detașamente în cuprinsul fortificațiilor, ca să deschidă și celelalte porți pentru ostașii care mai așteptau afară. Când au văzut că totul era pierdut, pescarii din partea locului au deschis ei înșiși porțile cartierului Petrion, după ce li s-a făgăduit că le vor fi cruțate gospodăriile.
De-a lungul porțiunii zidurilor dinspre uscat, care se întindeau la sud de valea râului Lykos, creștinii respinseseră toate atacurile turcilor. Acum, însă, aceștia intrau, regiment după regiment, prin spărturile din palisadă, și se răsfirau într-o parte și într-alta, ca să deschidă toate porțile. Oștenii de pe ziduri s-au trezit ei înșiși înconjurați. Mulți au fost uciși pe când încercau să scape din cursă, dar dintre comandanți mulți au fost prinși de vii, precum Filippo Contarini și Demetrios Cantacuzino.
În largul Mării Marmara, vasele lui Hamza bei au văzut și ele semnalele și au trimis echipe de debarcare spre ziduri. La Studion și Psamathia se pare că nu a fost nici o împotrivire. Apărătorii s-au predat de îndată, nădăjduind că locuințele și bisericile lor vor scăpa de jaf.
Sultanul și-a ținut în jur câteva regimente, pentru a-i servi drept escortă și poliție militară. Cea mai mare parte a trupelor sale era însă dornică să înceapă neîntârziat prădăciunile. Marinarii, mai ales, erau nerăbdători, de teamă să nu le-o ia înainte soldații. Încredințați că lanțul așezat în port va împiedica vasele creștine să fugă și că vor putea să ie ia în stăpânire pe îndelete, turcii și-au părăsit vasele, ca să se cațăre pe țărm.
Lăcomia aceasta a salvat multe vieți de creștini. În timp ce un număr de marinari - greci și italieni - printre care și Trevisano, au fost prinși înainte să poată fugi din fortificații, alții au izbutit să ajungă la micile vase cu echipajele descompletate, și să se pregătească de luptă. Alții iarăși au putut să se cațăre pe corăbii, înainte ca ele să pornească, sau să înoate până acolo, așa cum a făcut florentinul Tetaldi.
Când a văzut că orașul a căzut, Alvise Diedo, în calitatea lui de comandant al flotei, a plecat într-o barcă la Pera, ca să întrebe autoritățile genoveze dacă aveau de gând să recomande alor lor să rămână în port și să lupte, sau să pornească în larg, și a făgăduit că vasele lui venețiene se vor supune oricărei hotărâri se va lua.
Podesta din Pera a fost de părere că trebuie trimisă o solie la sultan, ca să-l întrebe dacă are de gând să lase libere toate vasele, sau dacă preferă să provoace un război cu Genova și Veneția. Ideea era greu de înfăptuit în asemenea clipe, dar, între timp, podesta a pus să se încuie porțile Perei și, astfel, Diedo - alături de care se afla și Barbaro, autorul unor însemnări zilnice -, nu s-a mai putut întoarce la corăbiile sale. Marinarii genovezi însă, de pe vasele lor ancorate la poalele zidurilor Perei, au dat de veste că ei au de gând să pornească în larg și că doresc să aibă sprijinul venețienilor. La stăruințele lor, Diedo a căpătat îngăduința să plece cu barca lui. A mers drept către lanțul care închidea încă portul. Doi dintre marinarii săi au tăiat cu securile curelele care-l legau de zidurile Perei și lanțul a fost târât de apă, pe plutele care-l susțineau. După ce a făcut semn vaselor din port să-l urmeze, Diedo a trecut cu barca prin deschizătură. Șapte vase genoveze sosite din Pera veneau numaidecât în urma lui și, după puțin timp, li s-au adăugat cele mai multe vase de război venețiene, patru sau cinci din galerele împăratului și unul sau două vase de război genoveze. Toate zăboviseră cât s-a putut mai mult ca să culeagă refugiații care înotau în jurul lor și, după ce au trecut dincolo de lanțul portului, întreaga flotilă a rămas pe loc, timp de vreun ceas, la intrarea în Bosfor, ca să vadă dacă nu se vor mai furișa și alte vase.
S-au folosit apoi de vântul puternic care se pornise dinspre miazănoapte, și au călătorit în jos, pe Marea Marmara și prin Dardanele, spre libertate.
Atât de multe dintre vasele lui Hamza bei fuseseră părăsite de marinari, când aceștia s-au repezit după pradă, încât amiralul n-a fost în stare să oprească fuga flotei lui Diedo. Cu vasele lui, care încă mai aveau echipaje, a pătruns, peste lanțul sfărâmat, în Cornul de Aur. Acolo, în port, a pus mâna pe vasele care mai rămăseseră: încă patru sau cinci galere imperiale, două sau trei galere genoveze și toate vasele de comerț venețiene neînarmate. Multe dintre ele erau atât de înțesate cu refugiați, încât niciodată n-ar fi putut să iasă în larg.
Câteva bărci mai mici s-au furișat totuși în Pera. Dar ziua, în amiaza mare, nu era ușor să scapi de ochii turcilor, căci întreg portul, cu tot ce se găsea în cuprinsul său, se afla în mâinile cuceritorilor.
În oraș mai rămăsese un mic cuib de rezistență. Marinarii cretani, din cele trei turnuri de lângă intrarea în Cornul de Aur, se mai împotriveau și nu puteau fi alungați. La începutul după-amiezii, când au văzut că rămăseseră cu totul singuri, s-au predat, de voie de nevoie ofițerilor sultanului, cu condiția să nu se atingă nimeni de ei și de bunurile lor. Turcii, a căror admirație și-o câștigaseră, nu i-au supărat cu nimic, și astfel ei și-au pornit vasele și au plecat în larg, spre Creta.
Sultanul Mehmed aflase de mai multe ceasuri că cetatea cea mare era a lui.
Ostașii lui străpunseseră palisada în zorii zilei și, puțin după aceea, când luna care descreștea se afla încă sus, pe cer, a venit el însuși să cerceteze spărtura prin care intraseră. A așteptat însă până după-amiază ca să-și facă intrarea triumfătoare în oraș, considerând că atunci se va fi potolit măcelul și jaful nemăsurat din primele ceasuri și oarecare ordine va fi fost restabilită. Între timp s-a întors în cortul lui, unde a primit delegații de locuitori înspăimântați, ca și pe podesta din Pera în persoană. Dorea, de asemenea, să afle ce soartă avusese împăratul. Lucrul acesta nu s-a știut niciodată în chip lămurit. Mai târziu a umblat vorba, prin coloniile italiene din Levant, că doi ostași turci, care pretindeau că l-au ucis pe Constantin, au adus sultanului un cap, pe care niște curteni prizonieri, care erau de față, l-au recunoscut ca fiind al stăpânului lor. Mehmed l-a așezat pentru un timp pe o coloană din Forul lui Augustus, apoi l-a umplut cu paie și l-a trimis pe la curțile de căpetenie ale lumii islamice.
Scriitorii care au fost martori la căderea Constantinopolului au povestit lucrurile în mai multe chipuri. Barbaro spunea că unii pretindeau că ar fi văzut trupul împăratului într-o grămadă de morți, dar că alții susțineau că trupul nu i s-a găsit niciodată. Florentinul Tetaldi a scris și el că, după unii, i s-ar fi tăiat capul, iar după alții, împăratul a murit lângă poartă, după ce fusese doborât la pământ. Și o versiune și cealaltă puteau fi întemeiate, adăuga el, deoarece cu siguranță că a murit în învălmășeală și că turcii au decapitat cele mai multe cadavre. Prietenul său credincios, Phrantzes, a încercat să afle mai multe amănunte. Sultanul a trimis după corpul împăratului. Până la urmă, s-a găsit un trup cu un vultur brodat pe încălțăminte și gravat pe cnemide (jambiere - n.r.). S-a socotit că trebuie să fie al împăratului Constantin și sultanul l-a dat grecilor să-l înmormânteze. Phrantzes nu l-a văzut cu ochii lui și nu putea fi sigur dacă era sau nu corpul stăpânului său și nici nu a izbutit să afle unde fusese îngropat.
În veacurile ce au urmat, un mormânt fără nume din cartierul Vefa era arătat oamenilor cucernici ca fiind locul de îngropăciune al împăratului. Cât de adevărat era acest lucru nu s-a dovedit niciodată, iar acum mormântul este nebăgat în seamă și uitat.
Istoria Bizanțului Treptele Bizanțului Magazin istoric Credința noastră Apologetică