Sfânta Tradiție

Explicarea Sfintei Tradiții din Biserica Ortodoxă

Mihai Oară

Marile denominații creștine de astăzi se deosebesc nu numai prin doctrinele lor privitoare la om, mântuire sau biserică, prin practicile și metodele lor, ci și prin răspunsul pe care îl dau la o întrebare fundamentală: care este sursa competentă de cunoaștere pentru Biserica și pentru credincios?

Surse și metode de cunoaștere

Toți creștinii acceptă faptul că avem multe surse de cunoaștere și călăuzire în viața creștină. Scriptura, sfatul unui prieten, un vis sau o impresie subiectiva, toate sunt mijloace prin care mi se poate revela voia Lui, dar nu toate se bucura de același statut de autoritate. Biblia este investita cu o autoritate universal acceptata de creștini, poate cu excepția teologilor liberali, care o pun la îndoiala. Pe de altă parte, un vis sau o impresie subiectiva nu pot fi folosite ca baza a unor doctrine în biserică. Numai în unele biserici carismatice viziunea sau profeția unui conducător devine învățătura propovăduită de la amvon.

Întrebarea nu este atât care sunt metodele de călăuzire (obiective sau subiective), ci care sunt sursele de cunoaștere teologica și practica creștina înzestrate cu autoritate. Cele trei ramuri istorice ale creștinismului dau răspunsuri diferite la aceasta întrebare. Aceste răspunsuri pot fi rezumate astfel:

Biserica Ortodoxă: Tradiția Bisericii (care include Biblia)

Biserica Catolică: Tradiția Bisericii (care include Biblia) + Papa

Protestantismul: Numai Biblia (Sola Scriptura)

Cum a apărut principiul Sola Scriptura

Doctrina Sola Scriptura a apărut ca o reacție la exagerările Catolicismului. Biserica Catolică din vremea lui Luther introdusese practici care erau străine de învățăturile Scripturii. Vânzarea indulgențelor a fost unul din marile scandaluri ale creștinismului. Unul din trimișii Papei declara că în momentul în care moneda dăruită de credincios a căzut în punga bisericii, sufletul răposatului a și țâșnit din Purgatoriu către Paradis. Starea veșnică a sufletelor devenea astfel dependentă aproape exclusiv de starea materială a rudelor sau prietenilor. Aceasta practica nu era nici biblică, nici susținută de Tradiția Bisericii, dar avea avantajul că umplea visteria Papei și înlesnea marile proiecte de construcții din Roma.

Ridicându-se împotriva acestor practici, Luther a trebuit să găsească o autoritate prin care să le combată. Astfel, el a enunțat acest principiu, Sola Scriptura, care declara că toate doctrinele și practicile creștine trebuiau bazate NUMAI pe Scriptură. Intenția bună a lui Luther avea să se dovedească o greșeală, un pericol și o capcana în secolele care au urmat.

La numai 80 de ani după Luther, existau deja aproape vreo 300 de grupări protestante separate. De ce așa de multe? Pentru că de acum orice creștin era liber să găsească propria lui interpretare a Scripturii. Conform principiului Sola Scriptura, creștinii nu erau doar liberi, ci chiar datori să caute doar în Scriptura învățăturile și practicile creștine. S-au format zeci și sute de curente. Fiecare curent a dat naștere la un contra-curent. Exista carismatici și anti-carismatici, calviniști și arminieni, pre-milenialiști și post-milenialiști. Fiecare dintre aceste curente au dat naștere la noi denominații, într-o continua fărâmițare a Protestantismului. Problema nu este doar multitudinea opiniilor, ci și multitudinea denominațiilor. Spectacolul acestei fărâmițări este foarte trist și este unul dintre cauzele majore ale slăbirii mărturiei creștine în lumea occidentală. Un observator din afara se poate întreba pe bună dreptate de ce exista denominații cu învățături atât de diferite, din moment ce atât sursa cunoașterii, cât și metoda cunoașterii (Sola Scriptura) este aceeași.

Sunt protestanții credincioși principiului Sola Scriptura?

Adevărul este că toate aceste denominații nu practica o forma pura de Sola Scriptura. O ducere la ultimele consecințe a acestui principiu ar avea ca urmare o fărâmițare completa a bisericilor protestante sau neoprotestante, până acolo încât nici o biserică nu ar mai putea exista ca o comunitate stabila de credincioși. O Sola Scriptura pură ar însemna ca noului venit în biserică să i se pună o Biblie în mână și să i se spună: „Citește și trage-ți propriile concluzii. Nu te lua după ce vezi aici, ca nu cumva să fi abătut de la Scriptură de vreo tradiție omenească.” Dar nici o biserică nu sfătuiește așa pe noul venit.

Când am devenit baptist la vârsta de douăzeci de ani, am trecut printr-un solid curs de cateheza. În acest curs mi s-a explicat nu numai ce spune Biblia, ci și care este învățătura distincta baptista. Uneori între cele doua exista o tensiune, sau cel puțin legătura nu era chiar imediată. De pildă, ca unul neinstruit și necondiționat încă de zeci sau sute de predici auzite în biserici baptiste, aș fi putut foarte ușor să citesc pretutindeni în Scriptura că pâinea și vinul Împărtășirii sunt într-adevăr trupul și sângele Domnului Iisus. Mi s-a explicat cu multă grijă că „noi credem că ele sunt doar simboluri”. De asemenea, ni s-a spus că, în timp ce ortodocșii au șapte taine, noi avem doar două simboluri. Termeni ca „taine” sau „simboluri” erau noi și ciudate pentru mine, dar am hotărât în sinea mea să cred și să accept ceea ce eram învățat, bazat pe respectul pe care îl aveam față de creștinii baptiști mai vechi și față de toți înaintașii lor. În bisericile baptiste existau deci tradiții, care însă nu erau recunoscute ca atare. Astăzi nu mai sunt de acord cu unele, dar pe multe dintre aceste tradiții baptiste continui să le apreciez. De exemplu, o practica baptista foarte pozitiva este accentul pus pe cunoașterea Scripturii. Copiii sunt învățați de mici să citească Biblia și să o memoreze.

Vrând-nevrând, conștient sau inconștient, orice biserică creștina urmează o anumită tradiție. Predicatorul, învățătorul sau preotul nu ne explica doar Biblia, ci Biblia așa cum este ea înțeleasă și interpretata în tradiția acelei biserici. Exista suficiente ambiguități în Scriptură care să necesite o cunoaștere și o metoda extra-scripturală pentru stabilirea adevărului. Va rog să observați că nu am spus „greșeli”, ci „ambiguități”. Noi credem că Scriptura este insuflată de Dumnezeu și fără greșeli. Ambiguitățile nu sunt un defect al Scripturii, ci apar din propriile noastre limitări. Personal, cred că unele au fost lăsate intenționat de Dumnezeu ca să ne facă să alergam nu numai la cuvântul scris, ci și la Cuvântul viu al lui Dumnezeu și la viața Lui manifestată în trupul Lui, Biserica.

Metode extra-biblice, dar nu anti-biblice

În acest sens am putea crea o paralela între Biblie și conștiință. Conștiința ne-a fost dată ca un organ prin care să cunoaștem binele și răul. Acest organ a fost creat perfect și funcțional de Dumnezeu, dar astăzi nu ne mai putem bizui NUMAI pe el, din cauza stării noastre de păcat și a ambiguității situațiilor vieții. Adam, primul om, s-ar fi putut folosi mai mult pe conștiința lui, dar pentru noi exista situații în care ea nu mai este suficienta pentru a face o alegere, de aceea trebuie să alergam și la alte surse.

Chiar și teologii protestanți folosesc metode extra-scripturale pentru a înțelege mai bine Scriptura. Una din metodele ermeneutice folosite pentru înțelegerea textului Scripturii este întrebarea „Cum ar fi înțeles evreii acelui timp acest text?” Răspunsul la o astfel de întrebare presupune ample cunoștințe istorice cu privire la locurile și vremurile Vechiului și Noului Testament. Aceste cunoștințe pot depăși cadrul Bibliei, făcând de fapt apel la alte surse istorice pentru a o putea înțelege.

Sola Scriptura este deci un principiu seducător prin simplitatea lui și aparenta reverență față de Scriptură, dar insuficient pentru formularea doctrinelor și practicilor creștine. Spunând acesta, nu vreau să știrbesc de loc importanta Scripturii. Biblia rămâne Cuvântul lui Dumnezeu, în întregime inspirat și fără greșeală în felul în care a fost original dat oamenilor. Dar, orice interpretare a ei adaugă ceva din propriile noastre tradiții. Întrebarea este nu dacă am încălcat Sola Scriptura prin folosirea unei tradiții (suntem siliți să o facem), ci care este tradiția pe care o folosim. Vom accepta tradiția introdusă acum treizeci de ani de un predicator popular, sau tradiția Părinților Bisericii, tradiție care a rezistat la 1800 sau 1500 de ani de istorie?

Interpretarea Scripturii este o activitate pe care trebuie să o facem cu grija și mai ales cu umilință. Apostolul Petru ne avertizează cu privire la interpretările ușuratice ale Scripturii:

„Cum v-a scris și preaiubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui, ca și în toate epistolele lui, când vorbește despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri greu de înțeles pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” (2 Petru 3:15, 16)

Tradiția explică Biblia

Înseamnă aceasta că nu mai sunt liber să citesc singur Biblia și să aflu din ea învățătura și sfaturi pentru viața mea creștina? Nicidecum! Ceea ce trebuie să evit este interpretarea Scripturii în afara cadrului tradițional al Bisericii. Dacă vreun om pretinde că are o noua înțelegere a Scripturii, o înțelegere care contrazice sute sau mii de ani de tradiție creștina, este foarte probabil ca noua înțelegere nu este de la Duhul Sfânt ci provine din propria lui mândrie și aroganta.

Când un ortodox interpretează Biblia prin prisma Tradiției, el recunoaște cu umilință că nu este propriul lui Papa investit cu aura infailibilității. Aceasta umilință, aceasta deschidere de a fi învățați de alții este în contradicție cu spiritul modern al lumii. Cultura moderna, mai ales cea occidentala, accentuează individualismul. Eroul ei este cel care s-a ridicat prin propriile puteri și care învinge neajutat de nimeni. Pentru omul modern este greu să-și recunoască limitele, căutând ajutor de la Biserica și de la Sfinții Părinți.

Prin Tradiție, ortodocșii nu înțeleg doar niște obiceiuri arbitrare rămase întâmplător printre noi. Tradiția este de fapt întreaga comoara de învățături și practici creștine, acumulate de la Apostoli până în zilele noastre. Tradiția este viața Duhului Sfânt, exprimata în istoria Bisericii. Nu toate aspectele Tradiției au aceeași autoritate. Pe de o parte, Biblia are o autoritate absoluta. Sfinții Părinți din primele veacuri au și ei autoritate, dar unii dintre ei, sau anumite scrieri ale lor au fost repudiate de Biserica. Este aceasta surprinzător? Nicidecum. Să nu uitam că, de exemplu, Apostolul Pavel a trebuit să-l critice pe Apostolul Petru. Aceasta nu descalifica însă toate scrierile Apostolului Petru. Alți Sfinți sau Teologi ai Bisericii au adăugat la înțelegerea Scripturii și la desăvârșirea practicilor creștine.

Biblia este parte a Tradiției

În Biserica Ortodoxă, Scriptura este o parte a Tradiției, partea ei investita cu cea mai mare autoritate. Mulți protestanți sau neoprotestanți cred în mod greșit într-o falsa alegere între Biblie și Tradiție și li se pare că între cele doua ei aleg Biblia, în timp ce ortodocșii aleg Tradiția. Dar pentru un ortodox aceasta dilema nu exista. Biblia este parte a Tradiției. Nu numai atât, dar toate învățăturile și practicile Bisericii după Apostoli sunt judecate în funcție de Scriptura. Într-adevăr, un teolog ortodox contemporan, Thomas Hopko, scrie:

„Totul în Biserica Ortodoxă este judecat după Biblie. Nimic din Biserică nu trebuie să o contrazică. Toate aspectele Bisericii trebuie să fie biblice; pentru ca Biserica să fie Biserică, ea trebuie să fie credincioasă Bibliei și să exprime realitățile la care Biblia este martoră.” („Biblia în Biserica Ortodoxă”, Plinătatea lui Dumnezeu, pag. 50-51)

Adaugă Tradiția la Biblie?

O altă acuzație, în aceasta falsa opoziție între Biblie și Tradiție este că Biserica Ortodoxă, prin Tradiție, a adăugat la Biblie. Dar ce înseamnă de fapt a adăuga la Biblie? O astfel de acuzație ar avea sens dacă Biserica Ortodoxă ar fi adăugat ceva la textul Bibliei și ar fi pretins că este parte din Biblie. Evident, așa ceva nu s-a întâmplat. Pe de altă parte, Tradiția conține învățături și practici care completează și explica Scriptura. Argumentul că aceste învățături sau practici sunt fundamentate în 1500 de ani de istorie este foarte puternic și valabil. De ce anumite tradiții protestante sau neoprotestante, inventate cu mai puțin de 100, 200 sau 400 de ani în urma ar fi mai valabile decât cele care au existat în biserică de 1700 de ani?

Să luam un exemplu. Biserica primelor veacuri a folosit icoanele ca mijloc de aducere aminte și de concentrare a atenției credincioșilor la Prototipul nostru divin, Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă recunoaște aceasta practică și o continuă. Practica folosirii icoanelor nu este explicit descrisa în Biblie, dar este parte integranta a Tradiției Bisericii. La fel este Crezul, la fel ținerea Duminicii ca zi de sărbătoare pentru creștini. (Într-adevăr, Noul Testament menționează că unele grupuri de creștini se întâlneau în prima zi a săptămânii, dar nu dezvolta aceasta practica până la a o face o porunca sau o doctrina. De aceea unele grupuri – cum ar fi adventiștii - resping ținerea zilei de Duminica drept o zi de odihna sau sărbătoare.)

Baptiștii au introdus și ei tradiții extra-biblice. În apărarea lor, aș dori să observ că într-un sens strict, nici acestea nu sunt anti-biblice. De exemplu:

- Amvonul

- Organizarea în comunități de biserici, conduse de un președinte de comunitate

- Folosirea instrumentelor de percuție care să acompanieze muzica din biserică

Oare orice practica care nu este descrisa în Biblie este în mod necesar rea? Dacă răspunsul este nu, atunci tradițiile ortodoxe nu pot fi criticate ca nebiblice. Dacă răspunsul este da, atunci neoprotestanții se fac și ei vinovați de aceleași păcate.

Ce zice Biblia despre Tradiție

Ca dovada că nu exista o contradicție între Biblie și Tradiție este faptul că Biblia însăși confirma și întărește rolul Tradiției. Când este vorba de Tradiție și Biblie, cei mai mulți protestanți sau neoprotestanți își amintesc textul din Matei 15:2, 3:

„Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? Căci nu-și spală mâinile când mănâncă?” Drept răspuns, El le-a zis, „Dar voi, de ce călcați porunca lui Dumnezeu în folosul datinii voastre?”

O interpretare superficiala a acestui pasaj ar duce la concluzia că orice tradiție sau datina are un caracter negativ, fiind o adăugire omeneasca la cuvântul lui Dumnezeu. Dar Domnul Iisus a afirmat nu că problema ar fi fost datina în sine, ci faptul că o anumită datină călca porunca lui Dumnezeu. În general, datina sau tradiția nu este nici bună, nici rea. Conținutul ei și raportarea ei la cuvântul și la poruncile lui Dumnezeu este ceea ce-i determina caracterul.

Surprinzător pentru cei care au cunoscut textul Bibliei doar în versiunea lui Cornilescu este faptul că Biblia însăși întărește rolul și importanta tradiției. În 2 Tesaloniceni 2: 15, citim, în traducerea lui Cornilescu,

Așadar, fraților, rămâneți tari și țineți învățăturile pe care le-ați primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.

Cuvântul tradus aici „învățăturile” este cuvântul grecesc paradosis, exact același cuvânt care apare și în textul din Matei, citat mai sus. Probabil Cornilescu, având anumite prejudecăți împotriva tradiției ortodoxe, a preferat să folosească un alt cuvânt. Ce spune de fapt textul din Tesaloniceni? Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioși să țină tradiția pe care au preluat-o de la el. Aceasta tradiție era atât scrisă, cât și orală.

Biblia a fost validata de tradiția Bisericii

În primele secole creștine circulau diferite scrieri atribuite Apostolilor sau altor autori. Unele dintre acele scrieri nu au fost acceptate de Biserica. Pe de altă parte, multe din cărțile actuale ale Noului Testament erau puse la îndoiala. La început, canonul Noului Testament nu constituia o problema serioasa. A înființa o noua biserică, în afara părtășiei cu alte biserici era considerat un păcat cu mult mai grav decât a afirma că o epistolă a lui Clement are aceeași autoritate cu epistola lui Iacov. Biserica vie a lui Hristos era considerata o realitate mai importanta decât canonul Noului Testament. În zilele noastre perspectiva protestanta este cu totul diferita de cea a bisericii de la început.

Învățăturile Bisericii se transmiteau la început prin tradiția orala primita de la Apostoli. Papias, care a trăit între anii 70 și 155 după Hristos, a scris:

„Dacă mă întâlnesc cu cineva care i-a urmat pe Apostoli, am grija să-i întreb ce învățături dădeau ei. Ce spunea Andrei, Petru sau Filip? Ce spuneau Toma, Iacov, Ioan, Matei, sau alți ucenici ai Domnului? Ce spuneau Aristion sau prezbiterul Ioan, ucenici ai lui Hristos? Nu cred că am câștigat atât de mult din cărți, cât din mărturisirile vii ale celor care încă trăiesc.” (Eusebiu, Istoria bisericii).

Aceste mărturii ale ucenicilor lui Iisus, ale urmașilor lor și ale urmașilor urmașilor lor au devenit Tradiția vie a Bisericii. Canonul Noului Testament nu a fost stabilit decât mai târziu.

Un fragment din secolul al doilea face o enumerare a scrierilor care circulau în biserică, și enumeră evangheliile lui Marcu, Luca și Matei. Alte cărți sunt de asemenea menționate, dar Evrei, Iacov, 1 și 2 Petru sunt omise. Sunt enumerate cărți care nu au fost păstrate în canon, cum ar fi de exemplu Apocalipsa lui Petru. Marele istoric creștin Eusebiu dedica un spațiu amplu dezbaterii cu privire la valoarea și autoritatea diferitelor cărți. El afirma că Iacov, Iuda, 2 și 3 Ioan și Apocalipsa sunt cărți disputate. Sinodul din Laodiceea, de la mijlocul secolului al patrulea, enumera toate cărțile Vechiului și Noului Testament, cu excepția Apocalipsei. Athanasius face la anul 267 o lista a tuturor cărților existente astăzi în canon, lista confirmata ulterior și de Augustin (354 - 430) și de Episcopul Inocent (Episcop între 401 și 413). În secolul al cincilea, canonul devine complet stabil.

Întrebarea este, cum a fost stabilit canonul? Dacă, așa cum afirma mulți istorici protestanți sau neoprotestanți, Biserica secolului al patrulea era deja „coruptă”, ce încredere mai putem avea în canonul Noului Testament? Adevărul este că aceeași Biserica care ne-a lăsat canonul Noului Testament, aceeași Biserica care ne-a lăsat Crezul și învățătura clara despre Sfânta Treime și natura lui Hristos, este Biserica care folosea icoane, care avea episcopi și patriarhi, și care cinstea pe Fecioara Maria. Cum poate un neoprotestant accepta autoritatea Noului Testament dacă respinge Tradiția Bisericii care ne-a dat canonul Noului Testament? Dacă acei episcopi din secolul patru erau „idolatrii” pentru că acceptau icoanele, de ce să acceptam canonul Noului Testament pe care tocmai ei l-au stabilit?

Adevărul este că Biserica a stabilit canonul Noului Testament în funcție și în conformitate cu Tradiția ei. Analizând veridicitatea unei cărți, pentru a stabili dacă poate face parte din canon, episcopii s-au întrebat, „Corespunde această carte învățăturilor pe care Biserica le-a ținut și transmis de-a lungul anilor?” Au fost cărți care erau îmbibate de gnosticism, o erezie pe care Biserica a respins-o. Ca urmare, aceste cărți au fost respinse. Biserica nu a respins gnosticismul din cauza Noului Testament – acesta nu exista pe vremea acelei erezii. Biserica a respins gnosticismul pentru că nu corespundea Tradiției – învățătura și practica vie a Bisericii. Ulterior, anumite cărți au fost respinse din același motiv.

Sfânta Tradiție și tradițiile

Așa cum am mai arătat, nu există biserici sau denominații care să nu-și aibă tradițiile lor. Orice interpretare a Bibliei în biserică se face pe baza anumitor tradiții. Mai mult decât atât, orice practică a unei biserici reprezintă o anumită tradiție. O practică bisericească complet separată de orice tradiție este o absurditate.

Serviciile din adunările baptiste sau penticostale sunt la fel de predictibile ca și cele din bisericile ortodoxe. După ce am participat zeci de ani la astfel de servicii, aș putea să descriu cu lux de amănunte ce se întâmplă în ele minut cu minut. În sensul acesta, îmi aduc aminte de următoarea întâmplare.

La vârsta de douăzeci și cinci de ani, mi s-a cerut odată să conduc serviciile într-o biserică baptistă din Bucuresti. Înainte de predică am cerut să se cânte prima strofa dintr-o cântare, după care am ridicat adunarea în picioare pentru rugăciune. La terminarea serviciilor, unul din bătrânii bisericii s-a plâns pastorului că am încălcat ordinea normală. Într-adevăr, adunarea trebuia ridicată în picioare numai după a doua strofă a cântării!

Chiar dacă unui baptist modern îi vine să zâmbească, acum îi dau într-un fel dreptate acelui credincios bătrân. Ce s-ar întâmpla dacă serviciile noastre bisericești ar trece printr-o continua revoluție? Cine s-ar mai putea concentra la rugăciune sau învățătură dacă ordinea acestor activități ar fi întoarsa de fiecare data pe dos.

Recunoscând că interpretarea Scripturii și viața în biserică nu este posibilă fără o anumită tradiție, întrebarea care rămâne este, „Care tradiție?” De acum, fiecare denominație își are tradițiile ei. Care dintre ele este mai bună?

Exista multiple tradiții chiar și în interiorul unor denominații care au același nume. În Statele Unite sunt zeci sau poate sute de varietăți de baptiști. Unii vin dintr-o tradiție calvinistă, alții dintr-o tradiție arminiană. Unii pun accentul pe activități sociale, alții pe misionarism. Chiar și baptiștii români își au propriile tradiții, care îi deosebesc de alți baptiști. În mod surprinzător, baptiștii români au multe obiceiuri preluate de la ortodocși.

Un nou curent în protestantismul evanghelic este formarea unor biserici evanghelice independente, neafiliate nici unei denominații. Va avea oare fiecare dintre aceste biserici propria ei tradiție?

În fața atâtor tradiții, Biserica Ortodoxă recunoaște o tradiție de bază, tradiția care are ca început cuvântul Scripturii și care se continuă cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice și cu scrierile Părinților Bisericii. Este tradiția care încorporează în ea nu numai învățăturile, ci și practicile primelor veacuri. Aceasta nu este o oarecare tradiție între multe altele, ci Sfânta Tradiție.

Confruntat cu un text dificil, ortodoxul nu se întreabă ce zice despre el psihologia modernă, ci cum l-au interpretat Ioan Gura de Aur sau Clement sau Ignațiu. Cei care au trăit la doar câteva generații de Apostoli și au înfruntat fiarele în arenele romane îmi inspiră mai multă încredere decât ultimele curente de psihologie populară.

Când într-un sat se deschide o nouă biserică ortodoxa, preotul nu inventează un nou program de servicii religioase. El oficiază aceeași slujbă ca în zecile de mii de biserici ortodoxe de aproape doua mii de ani. Participând la aceasta slujba, ajung să simt ceea ce au simțit și să gândesc ceea ce au gândit milioane de credincioși ortodocși de-a lungul veacurilor.

Aceasta este unitatea Bisericii, o unitate și comuniune care transcende nu numai distanțele, ci și veacurile. De aceea, ortodocșii nu asculta de o oarecare tradiție, ci de Sfânta Tradiție.

Cine este mai mare?

Întrebarea nu este care este mai mare, Biblia sau Tradiția. Am văzut că Tradiția include Biblia și se bazează pe ea. Adevărata întrebare este cine este mai mare, eu sau Biserica?

Protestantul sau neoprotestantul modern este învățat să interpreteze singur Biblia. Spiritul veacului nostru îl face pe om măsura tuturor lucrurilor. Curentul istoric al Renașterii a început în lumea catolică și s-a continuat în cea protestantă. O anumită exaltare a omului, un anumit umanism străbate toata istoria, practica și învățătura protestantismului, așa cum acesta s-a manifestat pe vremea lui Luther și cum se manifesta în zilele noastre.

În opoziție cu acest curent, în Ortodoxie se recunoaște că Biserica este mai mare decât individul. Ortodoxul recunoaște că învățătura și practica de sute sau mii de ani a Bisericii este mai presus de capacitatea lui de a înțelege, interpreta sau inventa. În ultima instanță, ortodoxului i se cere să dea dovadă de o umilință care este străină spiritului acestui veac.

Credința noastră Apologetică