Bogdan Mateciuc
În fiecare an, odată cu apropierea Crăciunului, lumea intră într-o stare de agitație aproape ritualică: orașele se aprind în lumini, calendarele se umplu de evenimente, iar sărbătoarea care se apropie este trăită mai ales ca un reper emoțional și cultural. În toată această comoție colectivă, pe 25 decembrie creștinii sărbătoresc Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos.
Paradoxal însă, în spatele acestei siguranțe colective - „Crăciunul este pe 25 decembrie” - se ascunde o întrebare pe care puțini și-o mai pun: știm cu adevărat când S-a născut Iisus Hristos? Și, dacă nu știm ziua exactă, de unde vine această dată și ce înseamnă ea cu adevărat?
Evangheliile nu oferă nicio indicație calendaristică explicită privind ziua sau luna Nașterii. Primele generații creștine nu au sărbătorit Nașterea Domnului ca pe un eveniment distinct, accentul fiind pus pe Înviere. Abia în secolele II–III apar primele speculații teologice și cronologice, iar sărbătoarea începe să se contureze treptat. În Răsărit, Nașterea și Botezul Domnului erau inițial prăznuite împreună, pe 6 ianuarie (pe calendarul iulian), sub denumirea de Epifanie (Arătarea Domnului).
Prima mențiune a datei de 25 decembrie apare la Roma, în Cronograful anului 354 (Chronographus Anni 354), unde Nașterea lui Hristos este notată explicit la 25 decembrie. În Răsărit, sărbătoarea Nașterii pe 25 decembrie este adoptată după câteva decenii (la Constantinopol, în jurul anului 379–380, sub Sfântul Grigore de Nazianz), iar în Antiohia puțin după anul 386, după cum mărturisește Sfântul Ioan Gură de Aur. De atunci, data rămâne stabilă în calendarul liturgic, fără a pretinde însă că reprezintă o certitudine astronomică sau istorică.
Articolul de față pornește tocmai de la această distincție esențială: între data liturgică a Nașterii Domnului și data istorică probabilă. Folosind informații biblice, surse iudaice, date istorice și calcule cronologice - precum rotația cetelor preoțești, domnia lui Irod cel Mare și contextul politic al epocii - vom încerca să răspundem, cu rigoare și onestitate, la întrebarea: în ce an și în ce perioadă a anului S-a născut, cel mai probabil, Iisus Hristos?
Potrivit Evangheliei, Mântuitorul se naște în Betleemul Iudeii, într-un staul. În ziua aceea, în apropiere se aflau pe câmp păstori cu turmele lor. Ei află de Nașterea din staul și vin să Îl vadă.
În vremea aceea și nu doar în preajma Nașterii Lui, pe cer strălucește o stea, care le servește ca orientare Magilor din răsărit. Din țările lor, aceștia călătoresc după stea și ajung în Țara Sfântă. Sosesc la Ierusalim și, împreună cu Irod cel Mare, află că era scris că Mântuitorul lumii se va naște în Betleem. Așa că Magii pornesc către Betleem și ajung în aceeași zi, pentru că cele două orașe sunt la distanță de câteva ore de mers pe jos. Găsesc Pruncul, I se închină și Îi aduc daruri. Nu știm la cât timp de la Naștere au ajuns la Betleem, însă Maria cu Pruncul și Iosif erau încă acolo.
Speriat că noul Împărat îi va lua domnia și neprimind vești de la Magii care, de la Betleem, nu au mai trecut pe la Ierusalim, ci au plecat direct către casă, Irod poruncește să fie uciși toți nou-născuții din regiunea Betleemului. Pentru că trecuse ceva timp de la Naștere și de la vizita Magilor, ca să fie sigur, el poruncește să fie uciși toți cei până în 2 ani.
Iosif află despre porunca lui Irod, o ia pe Maria cu Pruncul și pleacă în Egipt, unde rămân până după moartea lui Irod, survenită – potrivit istoricilor – în martie-aprilie anul 4 î.e.n.. Asta înseamnă că Mântuitorul s-a născut în anul 5 sau 6 î.e.n.. Dionisie Exiguul, cel care a împărțit măsurarea timpului în „înainte de Hristos” și „după Hristos”, în secolul VI, a greșit calculele cu câțiva ani, lucru cunoscut astăzi.
În ceea ce privește luna Nașterii, avem următoarele indicii.
Ierusalimul a fost distrus de romani pe 29-30 august 70 d.Hr. În săptămâna acea tocmai preluase slujirea la Templu întâia ceată preoțească, a lui Iehoiarib.
Existau 24 de cete preoțești și fiecare slujea la Templu câte o săptămână (de la Sabat la Sabat), iar Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, făcea parte din ceata a opta, a lui Abia.
Luând ca punct de pornire prima ceată preoțească care tocmai preluase slujirea pe 29 august 70 d.Hr., dăm timpul înapoi și găsim că ceata lui Zaharia a slujit la Templu în luna septembrie a anului 6 î.e.n.. Următoarea slujire a cetei lui a fost tot în septembrie, anul 5, însă acest an nu se potrivește cronologiei prezentate mai jos.
În săptămâna sa de slujire din luna septembrie a anului 6, Zaharia primește vestea că Elisabeta va naște. Zămislirea lui Ioan are loc la sfârșit de septembrie anul 6 și în iunie se naște Ioan. După șase luni, în decembrie anul 5 î.e.n., se naște Iisus.
În ceea ce privește ziua, fixarea datei pe 25 decembrie nu s-a făcut printr-un calcul astronomic sau istoric, ci printr-un proces teologic și liturgic, desfășurat treptat, în primele secole creștine. Există două explicații majore, complementare.
Cea mai timpurie explicație, atestată înainte de secolul IV, este aceea că, în gândirea iudaică și creștină veche exista credința că marile figuri mântuitoare mor în aceeași zi calendaristică în care au fost zămislite („vârsta deplină” a unui drept). Răstignirea lui Hristos a avut loc pe 14 nisan (calendarul iudaic), ceea ce înseamnă 25 martie. Aceeași zi a fost folosită pentru Naștere, fiind corelată și cu Bunavestire (25 martie).
A doua explicație, reală dar secundară, ține de contextul roman. Ziua de 25 decembrie era asociată cu solstițiul de iarnă (în calendarul iulian) și cu sărbătoarea Dies Natalis Solis Invicti (Ziua Nașterii Soarelui Neînvins, oficializată în 274 de Aurelian). Așezând Nașterea Mântuitorului în data de 25 decembrie, Creștinismul nu a împrumutat o sărbătoare păgână, ci a confruntat-o teologic. Hristos este proclamat adevăratul „Soare al dreptății” (Maleahi 4:2) – Lumina care biruie întunericul. Astfel, data de 25 a fost o mărturisire publică, nu o adaptare comodă.
În concluzie, pentru luna și anul Nașterii avem informații biblice, surse iudaice, date istorice și calcule cronologice, iar ziua de 25 vine din tradiția veche, confirmată prin hotărârea Bisericii.
Există voci care obiectează față de această dată, invocând climatul din Țara Sfântă. Argumentul lor („păstorii nu stăteau afară iarna”) este exagerat.
Media multianuală a temperaturilor nocturne din regiunea Betleemului este de 5-7 °C. Acest climat permite prezența păstorilor pe câmp, supravegherea turmelor și activități pastorale nocturne. De fapt, în Iudeea, păstorii stăteau afară mare parte din an, inclusiv iarna, mai ales în zonele colinare. Turmele nu erau băgate automat în adăposturi în decembrie. Să nu uităm că vorbim de Naștere în luna decembrie, dar nu neapărat în ziua de 25.
În fața acestor calcule, corelări și probabilități istorice, se impune o precizare importantă: Biserica nu trăiește din certitudini calendaristice, ci din realități mântuitoare. Oricât de atent am reconstitui lunile, anii sau succesiunea evenimentelor, data exactă a Nașterii Domnului rămâne, în mod deliberat, ascunsă istoriei. Nu pentru că ar fi fost neimportantă, ci pentru că mântuirea nu se sprijină pe o zi din calendar, ci pe faptul că Dumnezeu S-a făcut om în chip adevărat, concret și ireversibil.
Crăciunul nu este o rememorare sentimentală a unui eveniment îndepărtat, asemenea unei aniversări istorice. Biserica nu „își amintește” Nașterea lui Hristos, ci o actualizează. În limbaj liturgic, timpul nu este doar măsurat, ci transfigurat: ceea ce s-a petrecut „atunci” devine prezent „acum”. De aceea, Nașterea Domnului este trăită în fiecare an ca o realitate vie, nu ca o reconstrucție arheologică a trecutului. Hristos Se naște liturgic „astăzi”, nu pentru a fi comemorat, ci pentru a fi primit.
În acest sens, fixarea datei de 25 decembrie nu revendică o exactitate istorică absolută, ci exprimă o mărturisire de credință: Dumnezeu a intrat în timp, s-a îmbrăcat cu firea omenească și a sfințit istoria din interiorul ei. Nașterea nu este un mit, nu este o alegorie, nu este o convenție simbolică, ci un fapt real, petrecut într-un moment concret al istoriei, sub împăratul Augustus și în vremea lui Irod. Tocmai această realitate face ca data exactă să devină secundară, iar adevărul Întrupării - central.
Astfel, cercetarea cronologică nu slăbește credința, ci o curăță de confuzii și exagerări. Ea arată că Evangheliile nu urmăresc să satisfacă curiozitatea calendaristică a cititorului modern, ci să proclame un adevăr care depășește timpul: „Cuvântul S-a făcut trup”. Iar dacă Biserica sărbătorește Nașterea Domnului pe 25 decembrie, e nu pentru că ar ști cu precizie matematică ziua, ci pentru că știe, cu certitudine absolută, Cine S-a născut și pentru ce.
În cele din urmă, nu luna, nici anul, nici ziua sunt decisive, ci faptul că Dumnezeu nu a rămas în afara istoriei, ci a intrat în ea. Iar această intrare nu aparține doar trecutului, ci fiecărui „astăzi” al Bisericii și al credinciosului care, la fiecare Crăciun, este chemat nu să calculeze, ci să răspundă Nașterii Lui.