Bogdan Mateciuc
Pentru omul contemporan, numerotarea anilor pare ceva firesc, aproape „natural”: trăim în anul 2025, știm ce a fost în 1989 și ce înseamnă anul 0 (chiar dacă el nu a existat). Totuși, din perspectivă istorică și teologică, numerotarea actuală a anilor nu este nici veche, nici revelată, nici dogmatică, ci o convenție târzie, care trebuie înțeleasă corect pentru a nu fi absolutizată.
Teologia ortodoxă nu respinge această convenție, dar nici nu o sacralizează. Ea o așază la locul ei firesc: un instrument al timpului istoric, nu un criteriu al adevărului mântuitor.
1. Cum se măsura timpul în Antichitate
Lumea antică nu a cunoscut ideea unei numerotări continue și universale a anilor. Fiecare civilizație își organiza timpul după propriile repere:
Ideea unei axe cronologice unice, care să străbată întreaga istorie, este o creație medievală, apărută din nevoi administrative și teologice, nu din revelație.
2. Apariția erei „Anno Domini”
Numerotarea „după Hristos” apare în secolul al VI-lea, prin lucrarea unui călugăr erudit: Dionisie Exiguul, originar din Scythia Minor (Dobrogea de astăzi), stabilit la Roma.
În anul 525, Dionisie a fost însărcinat să întocmească tabele pentru calcularea Paștelui. Până atunci, anii erau calculați după era lui Dioclețian, un împărat cunoscut pentru persecuțiile împotriva creștinilor. Refuzând să mai lege timpul de numele unui prigonitor, Dionisie a propus o nouă eră:
Anno Domini nostri Iesu Christi („În anul Domnului nostru Iisus Hristos”)
El a încercat să stabilească anul Nașterii Mântuitorului pe baza Evangheliilor și a cronologiei romane și a fixat începutul noii ere într-un mod care ni se pare astăzi familiar.
Important de menționat că nu a existat și nu există „anul 0”. Trecerea se face direct de la 1 î.Hr. la 1 d.Hr.
Odată cu adoptarea noii numerotări, creștinii din anul 525 au aflat că sunt în anul 525.
3. O imprecizie asumată
Cercetările istorice moderne arată că Irod cel Mare a murit în primăvara anului 4 î.e.n. Aceasta înseamnă că Nașterea Domnului a avut loc în anul 5 sau 6 î.e.n. Numerotarea lui Dionisie este imprecisă cu câțiva ani.
Din perspectivă ortodoxă, acest lucru nu este scandalos și nici problematic. Credința în Întrupare nu depinde de exactitatea unei cifre, iar adevărul mântuitor nu se sprijină pe calcule astronomice.
4. Timpul în teologia ortodoxă: cronos și kairos
Ortodoxia face o distincție esențială între două moduri ale timpului:
cronos – timpul măsurabil, istoric, administrativ, în care se înscriu calendarele și numerotările;
kairos – timpul plin, calitativ, „momentul lui Dumnezeu”, în care lucrează mântuirea.
Numerotarea anilor aparține exclusiv cronosului. În viața liturgică, însă, Biserica trăiește în kairos. De aceea, la sărbători nu spunem „acum două mii de ani...”, ci:
„Astăzi Se naște Hristos.”
„Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape.”
Liturghia nu rememorează, ci actualizează.
5. Era bizantină: timpul de la Facerea lumii
Timp de secole, lumea ortodoxă a folosit o altă cronologie: era bizantină, care număra anii de la Facerea lumii (5508/5509 î.Hr.).
Această cronologie a fost oficială în Imperiul Bizantin, era folosită în documente, manuscrise și calendare bisericești și sublinia faptul că istoria nu începe cu un eveniment politic, ci cu actul creator al lui Dumnezeu.
Hristos nu apare ca „anul 1”, ci ca plinirea timpului (Galateni 4:4), sensul ultim al unei istorii care începe cu creația și se îndreaptă spre eshaton.
6. De ce Biserica nu absolutizează calendarul
Spre deosebire de anumite tendințe apusene, Ortodoxia a evitat să transforme cronologia într-un argument apologetic sau într-un criteriu al adevărului. Motivul este simplu: mântuirea nu se măsoară în ani, iar Dumnezeu nu este prizonierul calendarelor omenești.
De aceea, chiar dacă astăzi folosim, din rațiuni practice, era „după Hristos”, Biserica știe că Hristos nu este un reper cronologic, ci centrul ontologic al istoriei.
Concluzie
Numerotarea actuală a anilor este utilă și legitimă. Este rodul unei convenții creștine medievale și este lipsită de statut dogmatic.
Pentru Ortodoxie, timpul nu este un idol și nici un stăpân, ci materia în care se lucrează mântuirea. Adevăratul calendar al Bisericii nu este cel tipărit pe hârtie, ci anul liturgic, în care Hristos Se face prezent „astăzi”, în fiecare Liturghie.
Istoria se numără în ani, dar mântuirea se trăiește în veșnicie.