Pr. Prof. Isac Rusalin
Schisma din 1054 a marcat o ruptură între Biserica apuseană și cea răsăriteană fără precedent, rămânând în istorie prima mare dramă de după persecuții, erezii, iconoclasm.
A. Primele încercări de unire
Evenimentul a fost dureros, însă oamenii de suflet din Apus și Răsărit credeau într-o unire a Bisericilor și într-o comuniune asemenea celei din timpurile patristice: „Nu cred că greșelile latinilor sunt așa de multe și atât de grave, încât să poată motiva o schismă între Biserici”, spunea Teofilact al Bulgariei (+1108), iar egumenul cunoscutei mănăstiri italiene de la Monte Casino, Bruno de Segni spunea pe la 1150: „Credem cu tărie că în ciuda tuturor diferențelor de tradiție și de obiceiuri, între Biserici poate exista o singură familie legată indisolubil de capul ei, Hristos, după care prin credința în El formează și Biserica un singur trup”.
În urma dezastrului militar de la Manzikert, împăratul bizantin Mihail al VII-lea Dukas (1071-1078) a căutat o apropiere față de papa Grigore al VII-lea cerându-i ajutor împotriva turcilor, consumându-se prima încercare de unire. Papa Grigore al VII-lea în celebrele sale „Dictatus Papae” fixează un alt mod de a privi lucrurile, în sensul că scaunul Romei este ecumenic și n-are nevoie de sinod, dar în această calitate, el este deasupra puterii politice, idee care va fi susținută și ajunsă la apogeu în timpul lui Inocențiu al III-lea.
În timp ce se desfășurau luptele cruciadei I, papa Urban al II-lea convoacă un sinod în 1098 la Bari la care au luat parte și episcopii ortodocși din sudul Italiei. Actele sinodului de la Bari nu ni s-au păstrat. La sinod avea să participe Anselm de Canterbury (+1109), întemeietorul scolasticii, care și-a dat silința de a-i convinge pe cei prezenți asupra justeței învățăturii despre Filioque. Probabil vor fi fost aceleași pe care teologia apuseană le-a susținut pe parcursul întregii perioade a încercărilor de unire.
În urma bătăliei cu turcii de la Manzikert din 1071, Bizanțul a pierdut și baza militară de la Bari. În această situație, acțiunea de realizare a unirii, cel puțin cu episcopii din sudul Italiei, care erau destul de mulți, nu mai putea fi împiedicată de nimic. Acest sinod din istoria încercărilor de unire ne întărește convingerea că papalitatea a avut un plan de realizare a unirii cu ortodocșii, bineînțeles așa cum era privită la Roma, plan care a știut foarte bine să speculeze toate evenimentele nefericite din istoria Bizanțului.
În felul acesta putem înțelege și unirile de la Lyon și Florența, căci în jurul anilor 1274 și 1439 Bizanțul se află într-o situație de criză. Discuțiile au fost axate asupra lui Filioque. Se pare că acum o parte din episcopii ortodocși din Italia s-au unit cu Roma, dar oricum, era vorba de o unire parțială, individuală, care nu angaja Biserica Ortodoxă în ansamblul ei.
Grigore al VII-lea inaugurează de fapt atitudinea papalității față de ortodocși. Este o atitudine cu două fețe: una de speculare a situațiilor grele pentru bizantini și de unire acceptată; alta de aprobare și favorizare a unor planuri de cucerire a Imperiului Bizantin și de unire silită. Deși sunt două moduri de a proceda, ele duc totuși la același rezultat: unire forțată, cauzată de primejdii creștine sau necreștine.
Scrisorile papei Grigore al VII-lea către regele Henric al IV-lea demonstrau clar intențiile unioniste ale sale: „Ceea ce mă îndeamnă foarte mult la acesta este faptul că Biserica din Constantinopol, care e despărțită de noi în chestiunea Sfântului Duh, așteaptă împăcarea ei cu Scaunul apostolic” sau într-o epistolă adresată abatelui Hugo de la Cluny din 1075, papa dă durerii sale privitoare la „rătăcirea” ortodocșilor o expresie mai puternică: „Mă cuprinde o durere crudă și o tristețe universală că Biserica Orientală se îndepărtează de la credința catolică din îndemnul diavolului și că vrăjmașul cel vechi ucide prin mădularele sale ici și colo pe creștini”.
Dintr-o epistolă anterioară, adresată contelui Guillaume de Poitiers în 1074, rezultă că bizantinii reușiseră să respingă pe turci și că papa așteaptă desfășurarea evenimentelor pentru a știi ce va trebui să facă. Deși se părea că nu mai e nevoie de ajutorul ce i se ceruse, papa ținea să salveze pe ortodocși de cealaltă nenorocire, abaterea de la „credința catolică”. Apelul lui Mihail al VII-lea Dukas i-a pus la inimă unirea Bisericilor socotind în sinea sa că a sosit timpul să împlinească ceea ce Mântuitorul „printr-o grație specială” a binevoit să arate și să poruncească apostolilor despre privilegiul lui Petru de a se întoarce și de a întări pe frații săi în credință (Luca 20, 32).
Papa voia salvarea „fraților de peste mare”, aflați în grea nenorocire și din partea „păgânilor” și din partea „vechiului vrăjmaș” care este diavolul, cu puterea dată de Sfântul Petru.
Grigore al VII-lea nu putea să plece în expediția dorită fiind în conflict cu normanzii. Speranța papei de a se împăca mai târziu cu normanzii a trebuit să se realizeze din cauza și cu prețul altor dureri, respectiv cu intrarea cu protectorul prezumtiv al Bisericii, Heinrich al IV-lea în conflictul numit „cearta pentru investitură”, care avea să-l preocupe și să-l întristeze de moarte tot restul vieții lui. Unirea cu Grecia a rămas simplă dorință care caracterizează totuși și situația celor două părți și chipul în care ea s-a conceput de împărat și papă. Încercarea este semnificativă și a rămas tipică pentru toate cazurile următoare.
Încercarea de la 1073-1074 arată clar că și împăratul „romeilor” și papa concepeau unirea contra unui ajutor militar sau ca un mijloc pentru satisfacerea unui interes politic.
Papa era cu siguranță preocupat de efectele ei bisericești, dar accepta să o răscumpere prin însuși mijlocul lumesc al unui ajutor armat cerut de Bizanțul asuprit de păgâni.
Alături de interesul bizantin politic, sta îndoitul interes papal, bisericesc și politic, ambele fiind nedespărțite în acțiunea papilor. Lovitura de stat care a dus la răsturnarea nevrednicului Mihail al VII-lea Dukas și înlocuirea lui cu Nichifor Votaniatis (1078) a contribuit și mai mult la supărarea papei pe ortodocșii „rătăciți”. Papa, nemulțumit că ortodocșii au înlăturat pe împăratul speranțelor sale de unire, se lasă atras cu viclenie în planul normand de amestec în politica Imperiului Bizantin.
Un aventurier grec care se da drept împăratul detronat fu folosit de Robert Guiscard spre a obține o aprobare a papei pentru o campanie împotriva Imperiului Bizantin. Normandul nu se gândea la întronarea adevăratului împărat pe care îl știa închis la Constantinopol, ci la urcarea sa pe tronul bizantin. Papa, în slăbiciunea sa, l-a crezut cu pasiunea ce cuprinde în ea ura împotriva ortodocșilor. Din campion și susținător al marii cauze creștine, după împăcarea cu normanzii, el devenea instrumentul și patronul politicii anti-bizantine.
Dacă în 1071, papa chema Apusul în ajutorul „imperiului creștin” de peste mare, la 1080 cerea episcopilor din sudul Italiei și venețienilor o adevărată cruciadă împotriva ortodocșilor, iar pentru victoriile de la începutul campaniei normande de pe teritoriul Imperiului, papa se bucura și felicita pe Guiscard în numele Sfântului Petru. De la ideea unirii pe cale pașnică, de înțelegere cu ortodocșii, el trecea la ideea unirii cu forța pe calea armelor normande.
Numai dibăcia și diplomația lui Alexios I Comnenul a reușit să înlăture îndoitul pericol normand și papal ce amenința Imperiul, prin unirea cu împăratul Heinrich al IV-lea al Germaniei.
De la prima încercare de unire, se învederează astfel un viciu, pe care l-au avut toate celelalte, precum și motivul pentru care ele nu puteau să reușească. Interese străine de cel pur bisericesc dictează propunerile și tratativele de unire. Cauzele imediate ale acestor încercări au variat de la o epocă la alta, dar interesul principal urmărit a rămas totdeauna același, unul politic.
Propunerile de unire le-au făcut de regulă împărații bizantini, niciodată Biserica. Ei urmăreau să obțină fie ajutor împotriva turcilor, fie reluarea Constantinopolului, ca împărații din Niceea, fie îndepărtarea pericolului la timp, ca în jurul cruciadei a IV-a.
Documentul capital al programului pontifical „Dictatus papae” va reprezenta peste timp punctul de atracție, de întoarcere și referință al tuturor papilor ahtiați și cuprinși de cezaro-papism. Am putea socoti acest „Dictatus papae” al lui Grigorie al IV-lea un adevărat testament sfânt al papalității, o directivă, o linie clară a politicii papale ulterioare.
Oare chiar atât de prevăzător să fi fost papa Grigore al VII-lea sau mai degrabă programul său politic a atins corzile cele mai puțin sensibile ale papalității, a deșteptat în ei dorința de stăpânire lumească dusă până la extrem de Inocențiu al III-lea.
În această ceartă a privilegiilor papale, în care se oglindește așa de bine chipul sufletesc al lui Hildebrand, papa se declară și se voia șef suprem, absolut, în cele spirituale și politice, mai presus de orice autoritate individuală sau colectivă, mai presus de orice judecată, mai presus de eroare, ba chiar „sfânt”, prin „meritele Sfântului Petru”, singurul îndreptățit a se chema „pontif universal”, îndreptarea credinței tuturor creștinilor, neexistând dreaptă credință ci doar concordanța cu Biserica romană.
Papii următori sunt după temperament și după împrejurări, credincioși marilor idei gregoriene, executori ai testamentului pontifical atât pe frontul apusean, cât și pe cel oriental al politicii și strategiei papale.
B. Încercările de unire din timpul cruciadelor
În timp ce se desfășurau luptele cruciadei I (1096-1099), papa Urban al II-lea convoacă un sinod la Bari în 1098, unde în urma pledoariei lui Anselm de Canterbury în favoarea lui Filioque, papa a spus că pronunță excomunicarea împotriva celor ce n-ar crede așa.
Tratativele vor continua între papa Pascal al II-lea și Alexios I Comnenul, care-și exprimă dorința de a primi coroana imperială din mâinile papei, acesta primind în schimb supunerea Bisericii Răsăritene. Primul mijloc spre împăcarea Bisericii, consideră papa, ar fi ca patriarhul din Constantinopol să recunoască primatul scaunului apostolic și retrocedarea vechilor teritorii aflate la început sub jurisdicția romană. Tratativele purtate au fost sortite însă eșecului.
Urmașul lui Pascal, Calist al III-lea (1119-1124) încearcă să intre în legătură cu împăratul Ioan II Comnenul (1118-1143), datorită situației critice în care se afla papalitatea, aflată în luptă cu împăratul german Heinrich al II-lea. Tratativele vor continua cu Heinrich al II-lea (1125-1130) ale cărui pretenții cezaro-papiste n-au putut fi satisfăcute. E vremea când un grec aflat în Apus în anul 1137 avea să spună: „Pontiful roman e împărat, nu pontif”.
Un alt episod al tratativelor de unire avea să se consume în timpul lui Adrian al IV-lea. În acel timp, pe tronul german a urcat Frederich I Barbarossa care-și dorea apogeul autorității imperiale cu orice preț. Conștient de acest pericol, papa Adrian al IV-lea se adresa în 1155 cu propuneri de unire a Bisericilor arhiepiscopului de Tesalonic, Vasile Ahridianul. Scrisorile schimbate cu această ocazie arată concepții caracteristice pentru atitudinea romană și pentru cea greacă cu privire la unire. În câteva cuvinte introductive, papa îi învinuiește pe ortodocși de a fi provocat ruperea Bisericii prin invidie și neascultare față de Roma.
Papa continuă prin a scoate în relief meritele papalității în încercarea de unire a Bisericilor, atunci când au venit în ajutor Bizanțului amenințat de turci. Menționarea unilaterală a acțiunii unioniste face să se înțeleagă că ortodocșii n-au manifestat același zel, ceea ce, lăsând la o parte inițiativele imperiale și sentimentele unora dintre ortodocși, era adevărat. Dată fiind deosebirea de concepții despre schismă și unire, era natural ca ortodocșii să nu se fi socotit răspunzători de cea dintâi și să nu fi dorit pe cea din urmă.
Sentențios și precis, papa afirmă universalitatea și suveranitatea competenței sale în conducerea monarhică a creștinătății, socotind ca incontestabilă autoritatea sa supremă, iar cei neaflați sub această autoritate sunt obligați să asculte glasul solicitudinii papale. Pentru a întări cele spuse, papa invocă un mandat divin ce era cuprins la Iezechiel 34, 4 („Ceea ce era aruncat, n-ați adus înăuntru, ce era bolnav n-ați vindecat, ce era pierdut, n-ați căutat și ce era rupt, n-ați legat”), cuvinte potrivit căruia ar fi grav vinovat înaintea lui Dumnezeu dacă n-ar fi îndreptat situația. Citatul ales este semnificativ și îndreptățește pentru Adrian al IV-lea aplicarea ortodocșilor unor pilde evanghelice, care pun pe papă în locul Mântuitorului și fac din ortodocși „drahma pierdută”, „oaia pierdută”, „Lazăr cel mort”.
Raportul dintre papă și ortodocși este exprimat astfel figurat în imagini și cuvinte ce pun între Roma și Orient o distanță moral-spirituală enormă, care nu le transmite ortodocșilor că ar putea fi vorba de discuții între egali în vederea refacerii unității bisericești. Ortodocșii sunt rătăciți, el îi caută, ei sunt pierduți, el îi salvează.
Chemarea ortodocșilor de către papă este un gest de grație, faptă de autoritate, dar și bunăvoință, nu atât meritată de ortodocși, cât îndreptată spre ei din harul pontifului Romei care urmează exemplului Fiului lui Dumnezeu, pogorât din cer și umilit, pentru mântuirea oamenilor.
Cum era de așteptat, papa va ataca și problema primatului papal invocând anumite canoane ce circulau în Apus, bineînțeles falsificate sau greșit și tendențios interpretate.
Concluzionând scrisoarea papei, putem afirma că în concepția papală schisma este un mormânt, Roma este viața, prin chemarea ortodocșilor la unire, ei învie și ajung la adevărata viață și trăire în Hristos.
Prin răspunsul său rafinat, Vasile al Tesalonicului reluând frazele papei, îi dă o lecție meritată de modestie creștină, vrednică de luat aminte.
Cât privește chemarea papei în „turma Bisericii Romei”, Vasile Ahridianul o înțelege și o ascultă. Prin aceasta dovedește că nu este îndepărtat de turmă, pentru că altfel nu ar răspunde chemării de părinte și păstor și deci ortodocșii nu trebuie să fie socotiți fii rătăciți și oaia cea pierdută, ci ca unii din familia și turma Bisericii. În continuarea scrisorii sale surprinde toate punctele atinse de papă, răspunzându-i cu promptitudine și un ton ironic subtil care ar fi dezarmat orice încercare papală ulterioară de acest gen.
Îndreptățit uneori de ceea ce era provocator în epistola papei, Vasile răspunde cu protest formal la aceste acuzații, el nu o face direct, ci își învăluie nemulțumirea în forme alese, care să-l aducă pe papă la realitate, fără a-l insulta. Adrian al IV-lea îi insultase pe ortodocși, Vasile Ahridianul corectează părerea papei despre ortodocși fără a-i întoarce insulta.
Tratativele lui Vasile Ahridianul vor continua și cu Anselm de Havelberg, trimisul regelui Frederic I Barbarossa.
Intrarea în conflict a papei Alexandru III și cu Frederic I deschide politica filo-latină a împăratului Manuel Comnenul care își dorea primirea coroanei de la papă ca semn al recunoașterii singurului împărat legitim, în schimbul unirii Bisericilor. Despre tratativele purtate nu avem nici o indicație.
Cu toată străduința împăratului Manuel, nu s-a putut semna nici o unire, datorită intransigenței patriarhului Mihail III Anhialos, care avea să declare: „Papa nu-i nici primul dintre arhierei, nici un judecător pentru alții, ci e doar o oaie și încă una care are nevoie de doctor”.
Sătul de politica filo-latină, în anul 1182 poporul bizantin se revoltă, masacrând pe latinii din Constantinopol. Drept răspuns, în 1185 normanzii aveau să supună Tesalonicul.
Era vremea în care, în urma acestei tragedii, teologul Nichita Choniates avea să spună: „Între noi și latini s-a săpat o prăpastie de ură atât de mare, încât nici în suflete nu ne mai putem împăca, deși în exterior convenim cu ei”.
În Apus avea să se organizeze cea de a patra cruciadă, care avându-l în frunte pe papa Inocențiu al III-lea și pe dogele Veneției, Enrico Dandolo, urmărind fiecare interesele personale, avea să cucerească Constantinopolul. Născută dintr-un sentiment profund creștin, ideea de cruciadă avea să se compromită definitiv și iremediabil. Dacă sub Comneni nu s-a ajuns la proclamarea oficială a unei uniri așa cum se va întâmpla sub Paleologi, aceasta s-a datorat în mare parte absenței unui pericol oriental demn de luat în seamă.
Papalitatea nu a încetat a subordona concepția sa religioasă despre fuziunea celor două Biserici interesului politic al statului său din Italia. Astfel avea să caracterizeze A. Luchaire politica papilor înainte de cucerirea Constantinopolului de către cruciați.
În afirmația lui Luchaire găsim o realitate tristă, dar adevărată. În urma creării statului papal, dorința pontifilor romani de a fi conducători absoluți ai Bisericii creștine manifestată de atâtea ori își găsea un sprijin, un stâlp de rezistență în alianțele și tratatele papalității cu casele domnitoare și regii Apusului, pe care papalitatea le va încheia în toată această perioadă.
Astfel ne putem explica de atunci când o putere europeană amenința Bizanțul, papalitatea se afla de partea acesteia, în convingerea clară că unei supuneri politice i-ar urmat de la sine și una religioasă. Dacă într-adevăr papalitatea nu-și dorea decât o sinceră unire religioasă, de ce în atâtea cazuri a refuzat convocarea unui sinod ecumenic, acceptând de mai multe ori prezența regilor la masa tratativelor doar atunci când situația politică era defavorabilă Bizanțului și deci impunerea pretențiilor papale era mult mai ușor de făcut.
C. Încercările de unire în timpul Imperiului Latin de Constantinopol (1204-1261)
Tragedia din anul 1204 avea să aducă schimbări notabile și în ce privește chestiunea unirii Bisericilor. Așezarea pe scaunul ecumenic a latinului Toma Morosini, ce făcea ca drumul papalității spre unire să fie mai ușor, papa dispunea acum de mijloace coercitive directe.
Încercările de unire s-au concretizat prin misiunea a doi cardinali care reliefează celor două sisteme diferite: cardinalul Benedict, cu misiunea sa în anii 1205-1207, caracterizat printr-o misiune tolerantă, indulgentă, și cardinalul Pelagiu în 1213-1214 care–și dorea să câștige prin forță ceea ce predecesorul său nu reușise cu blândețea.
Cardinalul Benedict discută cu mitropolitul Atenei, Mihail Akominatos, și cu alți ierarhi și teologi din Constantinopol, Atena și Tesalonic. Deși a arătat o poziție conciliantă, Benedict nu reuși realizarea unirii datorită situații create în urma cuceririi Constantinopolului de către latini în 1204.
Misiunea cardinalului Pelagiu se îndreaptă spre Constantinopol dar și spre Niceea, însă declanșarea unei adevărate persecuții împotriva preoților ortodocși din Imperiul Latin a dus la nereușită și această misiune.
Între 1232-1254, sub Ioan III Dukas Vatatzes (1222-1254) s-au ținut trei sinoade „unioniste” la Niceea. În acest sens a sosit la Constantinopol și octogenarul Jean de Brienne, regele Ierusalimului.
Îndemnat de împărat, patriarhul îi scrie o scrisoare papei Grigore al IX-lea în care deplânge starea umilă a clerului din Imperiul Latin, exprimându-și în final dorința unei păci între Biserici.
În răspunsul său, papa tratează în prima scrisoare primatul papal, veșnica obsesie a pontifilor romani, iar în a doua scrisoare aflăm teoria celor două săbii. Bazat pe pronumele „a ta” din cuvintele lui Iisus către Petru - „bagă sabia ta în teacă” - papa susține că și sabia materială îi aparține lui.
Cu această a doua scrisoare sosesc la Niceea doi călugări dominicani și doi franciscani, care vor participa la așa zisele sinoade „unioniste”, care însă nu conduc la nici un rezultat pozitiv.
Contactele vor continua prin papa Inocențiu al IV-lea, care în lupta sa cu împăratul romano-german Frederic al II-lea, a fost silit să apeleze la ajutorul Bizanțului, încercând să-l scoată pe Ioan Vatatzes din alianța lui cu Frederic și să realizeze unirea Bisericilor.
Vatatzes, fiind ginerele lui Frederic, refuză o alianță militară cu papa, dar se arată dispus să discute problema unirii Bisericilor. Însă trimișii împăratului bizantin sunt opriți în sudul Italiei de împăratul Frederic. După moartea lui Frederic în 1250, trimișii bizantini reușesc să intre în contact cu papa, însă fără nici un rezultat.
Situația critică avea să apară în anul 1253, când papa lansează ideea trimiterii unei cruciade împotriva lui Vatatzes. În această situație, împăratul trimite o nouă delegație la Roma. Împăratul condiționează de retrocedarea Constantinopolului și restituirea sediilor patriarhale ortodoxe, oferind în schimb obediența Bisericii concretizată în opt puncte, printre care și recunoașterea primatului papal. Situația devine tragică, însă moartea papei în 1254 face ca situația să nu aibă urmări asupra Bisericii.
Ultimele încercări ale papalității de a-și vedea visul cu ochii eșuează foarte repede, prin urcarea pe tronul Bizanțului a lui Theodor al II-lea Lascaris, om cu erudiție și convingeri teologice, care nu acceptă unirea Bisericilor decât în urma discutării în sinoade a problemelor dogmatice în litigiu.
Acțiunile unioniste papale s-au îndreptat și înspre imperiul bulgaro-vlah care se afla în conflict cu Bizanțul.
Împăratul Ioniță (1197-1207) se adresează în mai multe rânduri papalității, oferind unirea cu Roma în schimbul coroanei imperiale. În martie 1204, papa Inocențiu al III-lea trimite un delegat care îl unge pe Ioniță rege, iar pe arhiepiscopul Vasile de Târnovo primat. Această unire nu durează, întrucât prin ocuparea Constantinopolului, papalitatea intră în conflict cu imperiul bulgaro-vlah, iar anul 1234 patriarhul ecumenic Gherman al II-lea recunoaște patriarhia de Târnovo.
Inocențiu al III-lea va încerca și o unire cu Biserica Rusiei, care din fericire eșuează.
D. Împăratul Mihail Paleologul (1259-1281) și unirea de la Lyon (1274)
În 1261, împăratul Mihail Paleologul reușea să stabilească Imperiul Bizantin cu capitala la Constantinopol, însă dușmanii Imperiului erau puternici și puteau primejdui din nou independența statului bizantin, destul de fragil din cauza turcilor selgiucizi și cruciaților.
Intrigați de restaurarea Imperiului Bizantin, apusenii creează alianța de la Viterbo, dintre Ludovic al VII-lea al Franței, Henric al Imperiului Romano-German și Casa de Anjou din Neapole.
Abil diplomat, în această situație, împăratul bizantin și-a dat seama că nu poate rezista unui dublu impact, turcii selgiucizi și Apusul papal care doreau recucerirea Constantinopolului. În această situație, trimite o delegație la Roma în 1262, propunându-i papei unirea Bisericilor.
După moartea lui Urban al IV-lea, urmează Clement al IV-lea (1265-1268) care, conștient de influența sa asupra Casei de Anjou, trimite un ultimatum împăratului, în care propunea ori o supunere oarbă, ori exterminarea Imperiului prin luptă.
Împăratul încearcă să tergiverseze situația și doar răscoala gibelinilor în Italia îl scapă de un atac.
După moartea lui Clement, Carol d’Anjou pregătește o expediție contra Bizanțului. În această situație, Mihail Paleologul se adresează conducătorului creștinătății apusene de atunci, Ludovic cel Sfânt, propunându-i unirea celor două Biserici.
În 1271 avea să fie ales pe scaunul papal Grigore al X-lea, liber de influența lui Carol d’Anjou. Era vremea unirii de la Lyon. Conștient de gravitatea situației în care se afla Imperiul, împăratul Mihail al VII-lea Paleologul convoacă un sinod în care încearcă să convingă clerul și poporul că singura cale de scăpare a Imperiului este unirea cu Roma. În acest sens, într-un mod abil împăratul prezenta mai vechile cereri apusene care trebuiau îndeplinite de ortodocși pentru ca unirea să poată avea loc. Astfel, el arăta că recunoașterea primatului papal nu atrage după sine nici o schimbare, pentru că papa nu va veni la Constantinopol să se proclame șef al Bisericii, în privința dreptului de apel la Roma nimeni nu va face uz de acesta din cauza distanței dintre Constantinopol și Roma, iar în privința papei de a fi pomenit în rugăciunile liturgice, aceasta se va face numai în biserica imperială și în catedrala patriarhală.
Sinodul nu a fost de acord cu cererile împăratului. În aceste condiții, împăratul îi urmărește pe toți adversarii unirii, îl aruncă în temniță pe hartofilaxul Ioan Beccos, de unde numai schimbarea convingerilor sale în favoarea unirii îl scapă. În interiorul Imperiului, împăratul s-a izbit de o puternică opoziție, mai ales din partea partidei zelote în frunte cu Patriarhul Iosif (1266-1275, 1282-1283), care nu dorea acceptarea condițiilor impuse de latini.
La 7 mai 1274 avea să se deschidă sinodul de la Lyon sub președinția papei. Din partea Bizanțului aveau să participe la sinod fostul patriarh Gherman al III-lea, ministrul George Acropolitul și mitropolitul Teofan al Niceei. Delegația bizantină duce cu ea scrisori din partea împăratului, a coregentului Andronic și a unor ierarhi și clerici ortodocși. La 24 iunie 1274, delegația bizantină a predat scrisorile împăratului și ale clerului grec sinodului. Ceea ce este demn de reținut e faptul că delegația bizantină nu a participat la nici o discuție a sinodului și nici nu a semnat vreun act. Însăși doctrina despre Filioque era aprobată înainte de venirea ortodocșilor.
În scrisoarea sa, împăratul declară că recunoaște primatul papal, doctrina despre Filioque, purgatoriul, săvârșirea mirungerii doar de episcopi, săvârșirea Sfintei Euharistii cu azimă, cerând totuși ca Biserica răsăriteană să își păstreze simbolul de credință nemodificat și riturile neschimbate.
Această recunoaștere de către împărat a condițiilor papale poartă numele de profesiunea de credință a împăratului Mihail Paleologul, care va servi ca bază și tip pentru formulele ulterioare pretinse de papalitate de la împărații bizantini.
Pe lângă această declarație scrisă, papa își dorea și un jurământ solemn din partea bizantinilor. La 6 iulie 1274 are loc proclamarea solemnă a unirii, întărită prin jurământul de credință al lui George Acropolitul, în numele împăratului. Tot acum se citește și crezul fără adaosul Filioque.
Analizând condițiile în care s-a semnat această unire, observăm că ea nu are la bază nici un fel de discuții în legătură cu cele ce se vor hotărî, lipsindu-i caracterul unei adevărate uniri. Apoi, proclamarea solemnă a acestei uniri avea să se facă prin jurământul depus de George Acropolitul în numele împăratului, nicidecum al Bisericii Ortodoxe sau al patriarhului.
Dacă cu adevărat unirea de la Lyon a fost una între Biserica Romei și Biserica Ortodoxă și nu un „tratat” între împărat și papalitate, problema se rezolvă punându-se întrebarea: Unde se vorbește în cadrul acestei uniri despre Biserica Ortodoxă? Niciunde, peste tot se vorbește despre recunoașterea de către împărat a condițiilor papale. Având în vedere toate acestea, putem să afirmăm că „unirii” de la Lyon i-au lipsit condițiile unei adevărate uniri, fiind doar o simplă angajare a împăratului. Toate aceste afirmații se întăresc prin ceea ce a urmat unirii de la Lyon, adică respingerea ei de clerul și poporul ortodox.
Patriarhul Iosif, ostil unirii, e silit să se retragă, fiind locuit cu partizanul unirii, Ioan Beccos. Unirea de la Lyon a provocat o adevărată schismă internă. Avantajele politice sperate de împăratul Mihail în urma unirii întârziau să apară.
Carol d’Anjou continuă să susțină papalitatea, iar urmașul lui Grigore al X-lea, Martin al IV-lea avea să-l acuze pe împărat că nu a aplicat decât formal hotărârile unirii de la Lyon.
Delegației imperiale, care a sosit la Roma, pentru a-l felicita, papa Martin îi înmânează o bulă de excomunicare, între care printre altele se spune: „Declarăm că Mihail Paleologul, care se numește împărat al grecilor, protectorul ereziei lor și al vechii lor schisme, a căzut sub grea excomunicare...”
În 1282, Mihail a VIII-lea Paleologul moare, excomunicat fiind și de bizantini, lăsând Bizanțul într-o atmosferă apăsătoare fără precedent. Împăratul unionist i s-a refuzat înmormântarea religioasă. Soția sa Theodora dă o profesiune de credință, în care condamna unirea, declarând că nu pretinde pentru soțul ei nici rugăciuni pentru sufletul răposatului, nici înmormântare.
Patriarhul Beccos e silit să se retragă, iar scaunul patriarhului e reocupat de bătrânul Iosif. Beccos avea să se scuze pentru scrierile sale unioniste, declarându-le dictate de cursul evenimentelor, mai ales de presiunea împăratului.
Biserica Sfânta Sofia și celelalte biserici, în care au slujit preoții unioniști au fost stropite cu apă sfințită, pentru a fi curățate de profanare, iar unirea Bisericilor sub egida supunerii totale față de Roma a ieșit din preocupările împăraților pentru o bucată de timp.
Viitorul împărat, Andronic al II-lea, încearcă în anul 1288 să căsătorească pe fiul său Mihail cu împărăteasa văduvă, Catarina de Courtenay, în intenția de a pune capăt pretențiilor latine asupra Constantinopolului. Însă regele Franței, Filip al IV-lea, cu dispensă și permisiune de la papa Bonifaciu al VIII-lea, căsătorește pe Catarina cu fratele său, Carol Valois, trecând astfel pretențiile latine asupra Imperiului bizantin în mâinile francezilor.
Toate acestea aveau să demonstreze că Bizanțul a rămas un imperiu creștin, nedorit de „frații” apuseni, a cărui soartă interesa prea puțin papalitatea, dornică să-și supună Apusul și Răsăritul, chiar cu prețul căderii acestuia sub o putere păgână, ceea ce din păcate se va întâmpla peste mai puțin de două veacuri.
E. Încercările de unire posterioare unirii de la Lyon
Puternica reacție împotriva unirii de la Lyon a zădărnicit orice încercare de unire pentru o bună perioadă de timp.
În anul 1323 se înregistrează o încercare de unire mai puțin serioasă din partea regelui Serbiei, Ștefan al V-lea, care în schimbul căsătoriei sale cu Blanca, fiica lui Filip de Tarent, oferă socrului său o alianță politică, iar papei, unirea bisericească.
Între timp, Apusul pregătește o nouă cruciadă pentru recâștigarea leagănului creștinismului, care amenință să treacă pe la Constantinopol, asemenea cruciadei a IV-a, dar care avea să se împotmolească în Italia, prin amestecarea conducătorilor ei în luptele partizane de acolo.
În 1326, împăratul Andronic al II-lea se adresează din nou la curtea lui Carol cel Frumos al Franței în problema unirii.
Regele Franței și papa Ioan al XXII (1316-1334) însărcinează pe dominicanul Benedict de Cume, magistru în Teologie de la Universitatea din Paris, pentru a trata cu Andronic al II-lea și cu „grecii schismatici”. Misiunea lui însă eșuează, întrucât în vremea aceea avea loc revolta lui Andronic al III-lea împotriva bunicului său. Este vremea în care puterile latine ale lui Robert Guiscard și Carol d’Anjou trec pe planul al doilea, căci pericolul numărul unu este apariția turcilor otomani.
Conștienți de acest lucru, împărații bizantini vor accentua reluarea relațiilor cu papalitatea, care sigur nu avea decât să convină acesteia.
În anul 1339, Andronic al II-lea trimite pe venețianul Stefano Dandolo, însoțit de egumenul Varlaam din Calabria, la papa Benedict al XII-lea la Avignon, cerând ajutor împotriva turcilor și promițând unirea bisericească.
Scopul cuvântării lui Varlaam era să arate papei mijlocul cel mai potrivit pe care-l credea în problema unirii Bisericilor. Unicul obstacol al unirii, arată Varlaam, este poporul, întrucât spunea el, „teologii răsăriteni și apuseni doresc adevărul și este de crezut că-l vor găsi repede și iute vor cădea de acord”.
În părerea lui Varlaam este iluzie, diplomație, dar și sinceritate și bună-credință. Varlaam își dă seama că un acord între teologi ar fi posibil, dar asta n-ar însemna „unirea” pentru că nu angaja și nu câștiga poporul. De fapt, Varlaam vorbea din experiența trecută a încercărilor de unire anterioare. În concepția sa și a poporului de altfel, singurul mijloc prin care să se realizeze unirea, era sinodul ecumenic, în care să fie angajată întreaga Ortodoxie, nu doar împăratul, cum s-a întâmplat în trecut, în special în cazul sinodului de la Lyon.
Un alt punct atins de Varlaam a fost acela al cruciadei înțeleasă în adevăratul sens, nu de a cuceri Constantinopolul, ci de a recuceri Locurile Sfinte din mâinile musulmanilor. Între argumentele care îndreptățesc această cruciadă, Varlaam afirmă: „Dacă veți merge contra turcilor, veți merge nu în ajutorul ortodocșilor, ci al Crucii, care este mărturia comună a tuturor credincioșilor. De aceea, e drept ca așa cum grecii sunt apărătorii crucii, să fiți și voi la fel”.
Varlaam scoate în evidență forța creștinilor uniți, care ar putea învinge pe necredincioși. Însă vitregia vremurilor și aroganța oamenilor a făcut ca acest deziderat să nu se întâmple niciodată, iar veacul viitor va demonstra rușinoasa dezbinare a creștinilor și Răsăritul ortodox va cădea în mâinile Semilunei.
Trimisul imperial susține că nu „atât deosebirea dogmelor desparte inima ortodocșilor de latini, cât ura care a intrat în sufletul lor din multele și marele rele pe care ortodocșii le-au suferit în diferite timpuri de la latini. Dacă nu se va înlătura mai întâi ura aceasta, unirea nu se face. Nu atât în dogmă, cât în inimi stă și schisma și posibilitatea de unire a Bisericilor”.
În răspunsul său, papa Benedict declară discuțiile asupra dogmei Filioque principial interzise și în acest caz convocarea unui sinod ecumenic ar fi inutilă. Acest răspuns al său nu era decât o condamnare anticipată a ortodocșilor „schismatici”, căci papa acum nu se găsea în situația papilor de la sfârșitul secolului IX, când așteptau ajutoare de la Bizanț împotriva arabilor, iar prezența turcilor pe malul Bosforului era cel mai fericit prilej de a lua satisfacție pentru trei secole de schismă.
Papa socotea că venise vremea ca ortodocșii să trimită învățații lor la Roma, pentru a fi instruiți în „cele ale adevărului catolic”, ca să se alunge întunericul din inimile lor, ca să se întoarcă la staulul Domnului, al cărui păstor este unul singur și în afară de care nu este mântuire”.
Venise vremea ca ortodocșii să înceapă de la catehism și să învețe creștinismul de la latini.
Varlaam reafirmă că unirea creștinilor ar sta mai mult în dragostea lor decât în subtilități doctrinare, este o chestiune de inimă și de voință, mai mult decât uniformitate în lucrurile abstracte și grele.
Benedict însă raționa ca pentru timpul său. El contestă justețea cererii lui Varlaam cu argumente de ordin pozitiv: „Dacă vor fi întăriți, îmbogățiți și înălțați de scaunul apostolic, de către regii, principii și popoarele catolice, înainte de a se face unirea, grecii vor întoarce Bisericii Catolice nu fața, ci spatele”.
Ieșite din gura unui papă, aceste cuvinte erau de-a dreptul păgâne și arătau că noțiunea dragostei creștine era ștearsă din considerațiile acestor tratative. Aici se încheia o altă încercare a grecilor ortodocși de a pune problema unirii pe temeiuri dogmatice și nu politice.
Aceste tratative de la Avignon din 1339 sunt un document al sentimentelor celor două lumi. Varlaam confirmă fără ocol antipatia ortodocșilor față de latini, disprețul acestora pentru ortodocși se vede din refuzul papilor și al cardinalilor de a le înțelege situația și de a le asculta apelul. Părerile exprimate la Avignon sunt un document autentic al stărilor sufletești din acel timp.
Intransigența lui Benedict al XII-lea închide formal reluările imediate de tratative. El scrie regelui Franței că nu trebuie să ajute pe ortodocși, decât după ce vor fi uniți. Andronic al III-lea murea la 15 iunie 1341, fără a fi primit vreun ajutor apusean, iar Benedict lasă istoriei amintirea unui papă antipatic și mult criticat, comparat cu Nero.
Varlaam, pe care împrejurările îl făcuseră apostol al unirii Bisericilor, a rămas pe mai departe convins de necesitatea și de posibilitatea ei. Este drept că zelul său pentru unire și atitudinea și cearta cu isihaștii l-au făcut să piardă simpatia ortodocșilor și să se refugieze în Italia, unde a fost răsplătit în consecință, scriind pentru apărarea dogmelor latine, convins poate că nu are nimic mai bun de făcut.
Rezistența ortodoxă are acum un alt corifeu, pe Nil Cabasilla, care vedea în refuzul papilor de a primi sinodul ecumenic, după exemplul Sfinților Părinți, cauza despărțirii și a neînțelegerii.
Însă vremea Sfinților Părinți trecuse de mult, iar negura vremurilor făcuse ca „vicarul lui Hristos” nici măcar să-și amintească de ele. De fapt în concepția lui, așa ceva era de prisos, pentru că el era totul, era Biserica, era Tradiția, era sinodul…
După moartea lui Andronic al III-lea, Imperiul va fi condus de o regență formată din împărăteasa Ana de Savoia și câțiva demnitari devotați partidei unioniste.
Partida filo-apuseană a avut în tânărul împărat Ioan al V-lea Paleologul (1341-1376 și 1379-1391) un disperat aderent care a mers de două ori personal la Avignon, cerând trupe și promițând îmbrățișarea catolicismului.
La 18 octombrie 1369, împăratul jura aceeași formulă care fusese impusă la Lyon lui Mihail Paleologul. Despre această unire a împăratului bizantin, papa înștiințează lumea catolică printr-o enciclică din noiembrie 1365, în care invită „universitatea catolică să-l considere pe împărat ca pe un catolic încredințat favorii și ajutorării lor caritabile”.
A fost o adevărată rușine pentru Ortodoxie și Patriarhia Ecumenică, însă a fost doar o unire personală, care nu angaja întreaga Ortodoxie.
Papa Urban al V-lea a proclamat o cruciadă contra turcilor, care în 1365 își instalează o nouă capitală la Adrianopol, dar nici un cavaler apusean nu a îmbrățișat această idee, însăși papalitatea aflându-se într-o situație deplorabilă care se va menține 70 de ani, sub ceea ce cunoaștem a fi „exilul babilonic”, iar apoi marea schismă papală.
Ultimul împărat din secolul al XIV-lea, Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425), deși și-a făcut educația în Apus, și-a dat seama că problema unirii Bisericilor n-are nici o șansă de izbândă. Trista experiență a cruciadei de la Nicopole din 1396 demonstra încă o dată, dacă mai era necesar, că și pe linie militară Apusul era neputincios în fața urgiei Semilunii.
Eșecul încercărilor de unire dintre secolele XI-XIV a dus la adâncirea prăpastiei dintre Răsărit și Apus. Cauzele acestor agravări sunt de natură politică și religioasă. Printre cele politice se poate număra atacul normand asupra Imperiului Bizantin, comandat de Robert Giscard și patronat de papa Grigore VII, rolul nefast al cruciadelor și al formării statelor latine orientale, cucerirea Constantinopolului și excesele făcute de latini în 1204, amenințarea permanentă pe care o vor prezenta Carol d’Aujou și permanenta neajutorare a bizantinilor în momente grele.
Dintre cauzele religioase fac parte concepția despre unire fundamental deosebită la cele două Biserici - cea catolică înțelegând prin unire supunerea totală și necondiționată, iar cea bizantină, necunoscând alt mijloc decât sinodul ecumenic; învățăturile și dogmele noi proclamate în Apus în această perioadă; exigența unor papi care cereau renunțarea la ritualul grecesc și înlocuirea lui cu cel latin; măsurile drastice de forțare a conștiințelor, folosite de unii împărați, precum și măsurile inchizitoriale recomandate și aplicate de unii papi împotriva „grecilor schismatici”.
Ca o concluzie ușor de întrezărit a acestor încercări de unire din secolele XI-XIV, am putea reține faptul că ele n-au dus la nici un rezultat, agravând mai mult dezbinarea dintre Răsărit și Apus, pentru motivul că prin unire, papalitatea urmărea mai ales introducerea puterii sale jurisdicționale peste Biserica Ortodoxă.
Atâta vreme cât unirea celor două Biserici s-a pus doar din punct de vedere politic și se lucra doar cu mijloace și pentru scopuri mult prea pământești, străine de spiritualitatea Bisericii, era firesc ca toate aceste încercări sa eșueze.
Schisma între Răsăritul și Apusul creștin Sinodul de la Florența Căderea unirii de la Florența Magazin