John Whiteford
John Whiteford a fost pastor secund într-o biserică nazarineană și s-a convertit la credința ortodoxă la puțin timp după ce și-a luat diploma de licențiat la Southern Nazarene University, Oklahoma. El s-a întâlnit mai întâi cu Ortodoxia prin implicarea lui în mișcarea împotriva avortului, care includea și pe părintele Anthony Nelson și pe câțiva din membrii parohiei lui. După ce a cercetat Scripturile și scrierile Bisericii din primele veacuri mai bine de un an și în urma dragostei, rugăciunilor și răbdării Părintelui Anthony și a membrilor parohiei lui, Sf. Benedict, John Whiteford a fost primit în Sfânta Biserică Ortodoxă. El a scris acest articol pe când slujea în biserica Sf. Vladimir din Houston, Texas.
O examinare ortodoxă a învățăturii protestante
Introducere: Sunt protestanții dincolo de orice speranță?
De când m-am convertit de la protestantismul evanghelic la credința ortodoxă, am observat o anumită mirare din partea celor care au crescut ortodocși cu privire la posibilitatea ca un protestant să fie convertit. Aceasta nu pentru că ortodocșii sunt nesiguri cu privire la credința lor, ci pentru că le este greu să creadă că ar putea rupe ceva insistența protestanților că ortodocșii greșesc. Am ajuns la concluzia că cei mai mulți ortodocși au o înțelegere limitată a protestantismului și a originii aderenților lui. Din această cauză, atunci când „ortodocșii din naștere” au discuții cu protestanții nu reușesc să comunice eficient, chiar dacă folosesc aceleași cuvinte, pentru că nu au o bază teologică comună prin care să-și discute diferențele. Când se ia în considerare cele mai mult de douăzeci de mii de denominații protestante (singurul element comun fiind pretenția fiecărui grup de a înțelege corect Scriptura), este ușor de înțeles poziția celor care sunt confuzi cu privire la protestantism.
În ciuda tuturor obstacolelor, încă există speranțe pentru protestanți. Protestanții care caută o teologie sănătoasă, o închinare adevărată și o credință de veacuri practic bat la ușile noastre (pentru cei care nu acordă atenție acestui fenomen afirmația pare ciudată). Aceștia nu mai sunt satisfăcuți de curentele moderne din protestantismul american, dar atunci când le deschidem ușa trebuie să fim pregătiți. Ei pun întrebări! Mulți dintre ei sunt pastori sau laici bine informați; ei caută sincer Adevărul, dar au multe prejudecăți de învins și au nevoie de credincioși ortodocși bine informați care să-i ajute în căutarea lor – ortodocși care știu de unde vin protestanții sau, și mai important, știu bine ce cred ei înșiși.
În mod ironic (sau providențial) această creștere a interesului americanilor protestanți pentru Ortodoxie are loc în condițiile unei invazii fără precedent a diferitelor culte sau secte religioase în țările de tradiție ortodoxă, în urma deschiderii ușilor către fostele țări comuniste. Aflați în avangarda acestei invazii se află americanii evanghelici și carismatici, fiecare sectă încercând să se laude că a pus piciorul chiar și printre păgânii ruși! Noi, ortodocșii, suntem astfel confruntați cu o dublă misiune – pe de-o parte să prezentăm Ortodoxia protestanților din Occident, pe de alta să oprim răspândirea ereziilor printre ortodocși atât aici în Occident, cât și în țările tradițional ortodoxe. În ambele cazuri este important să fim echipați cu suficiente cunoștințe și cu o înțelegere a problemelor care ne stau înainte.
Probabil trăsătura cea mai intimidantă a protestantismului și care îi dă o mare rezistență este existența numeroaselor diferențe și contradicții. Ca și mitica Hydra, capetele protestantismului se înmulțesc mereu, și cu toate că diferitele erezii pot fi confruntate individual, cheia succesului nu constă în aceasta. Pentru ca cineva să înțeleagă credințele unice ale fiecărei secte este necesar să cunoască istoria și dezvoltarea protestantismului în general, teologia particulară a fiecărei ramuri majore, filosofia și stilul închinării. Numai astfel pot fi înțelese unele curente moderne, cum ar fi liberalismul și emoționalismul. Chiar și cu această cunoaștere, este imposibil să se țină evidența tuturor grupurilor protestante care apar aproape zilnic. Dar în ciuda multiplelor diferențe există o idee de bază care unește această masă amorfă de mii de grupuri disparate în categoria generală a protestantismului. Fiecare grup protestant (cu unele mici excepții) crede că a dobândit înțelegerea corectă a Bibliei, și cu toate că diferă în interpretarea ei, este de acord cu privire la modul de a o interpreta – fiecare pentru sine însuși și separat de Tradiția Bisericii. Înțelegerea acestei doctrine, a caracterului ei eronat și a metodei corecte de folosire a Scripturii este cheia dialogului cu protestanții din orice denominație. Chiar și grupuri diferite cum ar fi baptiștii și penticostalii au acest punct comun – într-adevăr, dacă ai ocazia să asiști la o discuție între un baptist și un penticostal vei observa că în ultimă analiză ei își citează unul altuia texte din Scriptură. Dacă sunt egali din punct de vedere intelectual, nu vor ajunge niciunde în discuție pentru că în mod esențial ei sunt de acord cu abordarea individuală a Scripturii și nu pot vedea că problema este metoda greșită de a folosi Scriptura. În aceasta constă această Hydra a ereziilor, și capetele sunt afectate numai dacă îi atingi inima.
De ce „Numai Scriptura”?
Ca să înțelegem cum gândesc protestanții, trebuie mai întâi să știm de ce cred ceea ce cred. De fapt, dacă încercăm să ne punem în locul primilor reformatori, cum ar fi Martin Luther, nu putem decât să avem o oarecare apreciere pentru motivele care i-au determinat să promoveze doctrina Sola Scriptura (sau „numai Scriptura”). Luând în considerare corupția Bisericii Catolice din acea vreme, învățăturile degenerate pe care le promova și înțelegerea distorsionată a tradiției pe care o folosea ca să se apere, cât și faptul că de secole Apusul fusese rupt de orice contact cu moștenirea Ortodoxă a Bisericii, este greu de închipuit cum altfel ar fi putut proceda Luther. Cum ar fi putut Luther să facă apel la Tradiție pentru a lupta împotriva abuzurilor, când Tradiția (în concepția celor din Occidentul latin) era personificată de însuși papalitatea responsabilă de aceste abuzuri? Pentru Luther, Tradiția era cea care greșea și, pentru a reforma Biserica, era necesar să se procedeze doar pe baza Scripturii. Cu toate acestea, Luther nu a încercat să elimine Tradiția în totalitatea ei, nici nu a folosit „numai” Scriptura, ci a căutat să elimine acele părți ale tradiției catolice care erau corupte. Din păcate, retorica lui a fost mai puternică decât acțiunile lui și reformatorii mai radicali care au urmat au dus ideea de Sola Scriptura la concluziile ei logice.
Probleme ale doctrinei Sola Scriptura
A. Este o doctrină bazată pe un număr de presupuneri greșite
O presupunere este ceva considerat de la început corect, de obicei în mod inconștient. Dacă presupunerea este validă, totul este bine, dar dacă este falsă, duce la concluzii false. Speranța este că atunci când cineva face o presupunere greșită și descoperă că rezultatele sunt greșite se va întreba în ce constă greșeala. Protestanții care sunt deschiși să analizeze cinstit starea curentă a lumii protestante ar trebui să se întrebe de ce, dacă doctrina fundamentală Sola Scriptura este de la Dumnezeu, a condus la peste două zeci de mii de grupuri diferite care nu sunt de acord cu privire la ce spune Biblia sau chiar cu privire la ce înseamnă a fi creștin. De ce (dacă Biblia este suficientă, separată de Sfânta Tradiție) un baptist, un adventist, un carismatic sau un metodist își afirmă fiecare credința în Biblie fără a cădea însă de acord cu privire la înțelesul ei. Iată o situație, o concluzie pe care și protestanții o găsesc problematică. Din nefericire, protestanții dau vina pe orice cu excepție cauzei primare. Ideea de Sola Scriptura este atât de fundamentală pentru protestantism, încât a o pune la îndoială este ca și cum ai pune la îndoială pe Dumnezeu; și totuși, așa cum a spus Domnul, „pomul bun aduce roade bune, dar pomul rău aduce poame rele” (Matei 7:17). Dacă judecăm Sola Scriptura după roadele ei, suntem obligați să tragem concluzia că acest pom trebuie „tăiat și aruncat în foc” (Matei 7:19).
PRIMA PRESUPUNERE GREȘITĂ
Biblia conține învățătura ultimă cu privire la credință, evlavie și închinare
a. Pretinde Scriptura că este suficientă?
Presupunerea cea mai evidentă care stă la baza doctrinei Sola Scriptura este aceea că Biblia conține tot ce este necesar privitor la viața creștină – tot ce este necesar pentru adevărata credință, practică, evlavie și închinare. Pasajul cel mai adesea citat pentru a dovedi această afirmație este „din pruncie știi Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciune care duce la mântuire, prin credința în Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte și să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:15-17).
Cei care folosesc acest pasaj pentru a justifica Sola Scriptura susțin că pasajul s-ar referi la „suficiența” Scripturii, pentru că, „dacă Sfânta Scriptura poate să desăvârșească pe om, atunci nu mai este nevoie de Tradiție”. Dar ce spune de fapt pasajul?
Pentru început ne putem întreba la ce Scriptură se referă Pavel, pe care Timotei ar fi cunoscut-o de copil. Cu siguranță el nu se referă la Noul Testament, care nu fusese încă scris pe când Timotei era copil – de fapt nu era complet scris nici măcar atunci când Pavel îi scria lui Timotei, și cu atât mai puțin adunat în canonul pe care îl cunoaștem azi. Aici, ca și în alte referințe la Scripturi, Pavel vorbește despre Vechiul Testament, și prin urmare dacă acest pasaj este folosit pentru a defini limitele autorității, atunci nu numai Tradiția, ci și Noul Testament sunt excluse.
În al doilea rând, dacă Pavel ar exclude Tradiția ca nefiind de folos, atunci ne mirăm de ce el însuși folosește tradiții orale ne-biblice în exact același capitol. Numele lui Iane și Iambre nu se găsesc în Vechiul Testament, dar în 2 Timotei 3:8 Pavel se referă la ei ca fiind cei care i s-au opus lui Moise. El preia din tradiția orală numele celor doi vrăjitori egipteni care apar în Ieșirea, capitolele 7 și 8. Însă acesta nu este deloc singurul caz în care în Noul Testament sunt citate surse ne-biblice – cel mai cunoscut caz este al Epistolei lui Iuda care citează din Cartea lui Enoh (Iuda 14, 15 citează din Enoh 1:9).
Când Biserica a stabilit canonul Scripturii, scopul primar al listei oficiale a fost să protejeze Biserica de scrieri dubioase care afirmau că sunt scrise de apostoli, fiind de fapt scrise de eretici (de exemplu, Evanghelia lui Toma). Grupurile eretice nu-și puteau sprijini învățăturile pe Sfânta Tradiție, căci ele veneau din afara Bisericii, și prin urmare singurul mod în care puteau argumenta se baza pe forțarea sensului Scripturii și pe scrieri pretinse a fi scrise de apostoli or sfinți ai Vechiului Testament. Biserica s-a apărat împotriva unor astfel de învățături apelând la originea apostolică a Sfintei Tradiții (dovedită prin succesiunea apostolică, adică prin faptul că episcopii și învățătorii Bisericii își pot demonstra descendența din apostoli) și la universalitatea credinței ortodoxe (aceeași credința pe care au avut-o creștinii ortodocși în întreaga istorie și în întreaga lume). Biserica s-a apărat împotriva scrierilor dubioase prin stabilirea unei liste de cărți sfinte care erau acceptate în întreaga Biserică ca fiind de inspirație divină sau de origine apostolică atestată.
Prin stabilirea canonului Sfintei Scripturi, Biserica nu a intenționat să afirme că în ea este cuprinsă întreaga credință creștină și tot ce este legat de închinare și ordine în Biserică. Un fapt deasupra oricărei dezbateri este acela că la vremea stabilirii canonului, Biserica era aceeași cu cea de mai târziu – aceasta este o certitudine istorică. În ce privește structura autorității din Biserică, episcopii ortodocși au fost cei care au stabilit chestiunea canonului, în același mod în care chestiunile legate de doctrină sau disciplină sunt hotărâte de Biserica Ortodoxă până în zilele noastre.
b. Care a fost scopul scrierilor Noului Testament?
În studiile biblice protestante se specifică (cred că de data aceasta în mod corect) că atunci când studiezi Biblia, trebuie să iei în considerare, printre altele, tipul de literatură al unui pasaj particular, pentru că diferite tipuri de literatură au scopuri diferite. Trebuie să iei în considerare subiectul și scopul cărții sau al pasajului. În Noul Testament există patru mari categorii de genuri literare: Evanghelii, narațiune istorică (Faptele Apostolilor), epistole și scrieri apocaliptice sau profetice (Apocalipsa). Evangheliile au fost scrise ca să dea mărturie despre viața, moartea și învierea lui Hristos. Narațiunea istorică povestește istoria poporului lui Dumnezeu, dar și viața unor persoane importante din acea istorie și ne arată providența lui Dumnezeu în mijlocul evenimentelor. Epistolele au fost scrise în primul rând pentru a răspunde în mod specific unor probleme care au apărut în biserici. Lucrurile înțelese și asupra cărora toți erau de acord nu erau în general abordate în detaliu. Punctele teologice abordate în epistole erau de obicei cele referitoare la doctrine disputate sau greșit înțelese; chestiunile legate de închinare erau abordate numai în relație cu alte probleme (de exemplu în 1 Corinteni 11-14). Scrierile apocaliptice au avut scopul de a arăta biruința ultimă a lui Dumnezeu în istorie.
Să observăm că niciunul din aceste genuri literare prezente în Noul Testament nu are ca subiect principal închinarea și nici nu au intenționat să dea detalii despre închinarea în Biserică. Vechiul Testament conține descrieri detaliate (dar nu complete) ale felului de închinare a poporului Israel (în Levitic sau în Psalmi), dar Noul Testament nu conține decât scurte mențiuni cu privire la închinarea primilor creștini. De ce? Cu siguranță nu pentru că nu ar fi existat o ordine în slujbele lor – istoria Liturghiei a stabilit că primii creștini se închinau într-o manieră moștenită de la Apostoli, bazată pe tipicul închinării evreilor. Chiar și cele câteva pasaje din Noul Testament care se referă la închinare arată că, departe de a fi niște „carismatici” gălăgioși, creștinii Noului Testament se închinau într-o manieră liturgică, ca părinții lor: țineau rugăciunile la anumite ore din zi (Fapte 3:1), se închinau în Templu (Fapte 2:46, 3:1, 21:26) și în sinagogă (Fapte 18:4).
De asemenea, trebuie să observăm că niciunul dintre aceste genuri de literatură prezente în Noul Testament nu are ca scop o prezentare completă a dogmelor – ele nu conțin catehisme sau teologie sistematică. Dacă tot ce avem nevoie noi, creștinii, este Biblia, de ce nu conține aceasta o prezentare dogmatică comprehensivă? Ce multe controverse dogmatice ar fi putut fi rezolvate dacă Biblia ar fi dat răspuns tuturor întrebărilor cu privire la dogme! Dar, oricât ar fi fost de convenabil, nu întâlnim așa ceva în Scriptură.
Să nu fim înțeleși greșit. Intenția nu este să diminuăm în vreun fel importanța Sfintei Scripturi – ferească Dumnezeu! În Biserica Ortodoxă, Scriptura este considerată ca fiind pe deplin inspirată, fără eroare și cu autoritate; însă Biblia nu conține toate subiectele importante pentru Biserică. Așa cum am mai arătat, Noul Testament dă puține detalii cu privire la închinare, un subiect destul de important. Dar aceeași Biserică păstrătoare a Sfintei Scripturi este Biserica Liturghiei, care ne-a transmis peste veacuri felul în care să ne închinam. Dacă punem la îndoială credincioșia ei în ce privește păstrarea felului de închinare moștenit de la Apostoli, de ce nu am pune la îndoială credincioșia ei în păstrarea Scripturilor?
c. În practică, este Biblia suficientă pentru protestanți?
Protestanții afirmă adesea că ei „cred doar în Biblie”, dar apar anumite întrebări în legătură cu felul lor de a folosi Biblia. De exemplu, de ce scriu protestanții atât de multe cărți despre doctrina și viața creștină, dacă Biblia este singura carte necesară? Dacă Biblia ar fi fost cu totul suficientă pentru propria ei înțelegere, de ce nu se mărginesc protestanții la a înmâna Biblii oamenilor? Dacă este „cu totul suficientă”, de ce nu produce ea aceleași concluzii și învățături în diferitele grupuri de protestanți? De ce se mai publică comentarii biblice, dacă oamenii nu au nevoie de altceva decât de Biblie? De ce se mai dă învățătură sau se mai predică, în loc de a se citi doar Biblia oamenilor? Răspunsul, pe care protestanții nu îl recunosc, este acela că ei înțeleg instinctiv că Biblia nu poate fi înțeleasă în izolare. De fapt, fiecare grup protestant are propria lui tradiție, cu toate că în general faptul acesta nu este recunoscut. Nu este un accident că toți baptiștii au aceeași credință, și că toți penticostalii au aceeași credință, care este diferită de cea a baptiștilor. Baptiștii sau penticostalii nu dobândesc fiecare în mod individual aceeași credință, ci fiecare este învățat să creadă în același fel, în conformitate cu o anumită tradiție. Întrebarea este deci nu dacă ne bizuim pe Biblie sau pe tradiție, ci care este tradiția pe care o folosim pentru a interpreta Biblia. Care tradiție prezintă mai mare credibilitate, Tradiția Apostolică a Bisericii Ortodoxe ori miile de tradiții moderne protestante care nu au rădăcini dincolo de Reforma protestantă?
A DOUA PRESUPUNERE GREȘITĂ
Baza Bisericii primare a constituit-o Scriptura, iar Tradiția este o simplă „corupere omenească” care a apărut mult mai târziu
În special printre evanghelici și carismatici cuvântul „tradiție” are un sens derogator; „tradiție” are același sens ca și „carnal”, „mort din punct de vedere spiritual”, „distructiv”, sau „legalist”. Protestanților care citesc Noul Testament li se pare că într-un mod foarte clar Biblia condamnă Tradiția ca fiind opusă Scripturii. Imaginea pe care o au ei cu privire la primii creștini este cea a unor credincioși care se asemănau foarte mult cu evanghelicii sau carismaticii vremurilor noastre! Este de neconceput pentru protestanți ca primii creștini să fi avut o închinare liturgică sau să fi posedat o oarecare tradiție – aceste lucruri au pătruns în Biserică mai târziu, când Biserica „s-a corupt”. Pentru astfel de protestanți este o mare surpriză să studieze scrierile primilor Părinți și să afle de acolo o imagine complet diferită de cea pe care și-au închipuit-o până atunci. Vor descoperi, de exemplu, că în primul veac creștinii nu mergeau la biserică având Biblia în mână – de fapt era greu a procura chiar și mici porțiuni din ea, datorită dificultății foarte mari de a face copii, încât foarte puțini le posedau. Copii ale Scripturii erau ținute în păstrare de către persoane desemnate din biserică sau erau ținute în locul în care biserica se aduna pentru închinare. Dar cele mai multe biserici nu posedau copii complete ale Vechiului Testament, și cu atât mai puțin ale Noului Testament, care nu a fost terminat decât spre sfârșitul primului secol și nu a căpătat forma lui canonică decât în secolul al patrulea. Aceasta nu înseamnă că în primul secol creștinii nu citeau Scriptura – dimpotrivă, o studiau cu interes, dar de cele mai multe ori în grup, nu individual. În primul secol, acest studiu era limitat mai ales la Vechiul Testament. Cum deci cunoșteau ei Evanghelia, viața și învățăturile lui Hristos, cum se închinau, ce credeau despre natura lui Hristos, etc.? Ei posedau doar Tradiția Orala, moștenită de la Apostoli. În primul secol, mulți creștini cunoșteau cu siguranță toate acestea direct de la Apostoli, dar mai târziu, odată cu trecerea secolului, numărul celor care îi cunoscuseră în mod direct pe Apostoli a scăzut. Generațiile de mai târziu au avut acces la scrierile Apostolilor din Noul Testament, dar Biserica de la început a depins aproape în întregime de Tradiția Orala în ce privește cunoașterea credinței creștine.
Aceasta dependență de tradiție este evidentă chiar din paginile Noului Testament. De exemplu, Apostolul Pavel îi îndeamnă pe tesaloniceni:
Deci, dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră. (2 Tesaloniceni 2:15)
Cuvântul tradus aici drept „predanie” sau „tradiție” este cuvântul grecesc paradosis – care deși este uneori tradus diferit în unele traduceri protestante, este același cuvânt pe care ortodocșii îl folosesc atunci când se referă la Tradiție și puțini cunoscători ai Bibliei ar îndrăzni să-i conteste semnificația. Cuvântul înseamnă, în mod literal, „ceea ce este transmis”. Este același cuvânt care este folosit în sens negativ cu privire la învățăturile fariseilor (Marcu 7:3, 5, 8) sau cu privire la învățăturile creștine corecte (1 Corinteni 11:2, 2 Tesaloniceni 2:15). În cazul acesta, ce face ca tradiția fariseilor să fie falsă, iar a Bisericii adevărată? Sursa! Hristos a arătat clar sursa tradiției fariseilor atunci când o numește „datini omenești” (Marcu 7:8). Dar apostolul Pavel, referindu-se la Tradiția creștină, spune, „Fraților, vă laud că în toate vă aduceți aminte de mine și țineți predaniile cum vi le-am dat” (1 Corinteni 11:2). De unde a preluat el această tradiție? „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă” (1 Corinteni 11:23). La aceasta se referă Biserica Ortodoxă atunci când vorbește despre Tradiția apostolică – „Credința dată (paradotheise) odată pentru totdeauna sfinților” (Iuda 3). Sursa ei este Hristos, Care a dat-o în mod personal Apostolilor prin tot ce a spus și făcut, cu un conținut atât de vast încât „lumea întreagă nu ar cuprinde cărțile” (Ioan 21:25). Apostolii au transmis această cunoaștere întregii Biserici, care, fiind cea care păstrează această cunoaștere, a devenit „stâlpul și temelia adevărului” (1 Timotei 3:15).
În această privință, mărturia Noului Testament este clară: primii creștini aveau atât tradiții orale, cât și scrise, pe care le-au primit de la Hristos prin intermediul Apostolilor. Tradiția scrisă a constat la început numai din fragmente – o biserică locală deținea o Epistolă, probabil alta o Evanghelie. Cu timpul, aceste fragmente au fost adunate împreună într-o colecție care în cele din urmă a devenit Noul Testament. Cum știau însă primii creștini care scrieri sunt sau nu autentice – căci existau, după cum am văzut, epistole și evanghelii dubioase scrise de eretici? Tradiția orală a fost cea folosită pentru a face această deosebire.
Protestanții reacționează violent împotriva Sfintei Tradiții pentru că singura tradiție pe care au cunoscut-o în general a fost cea a Bisericii Romano-Catolice. Dar, contrar concepției catolice de Tradiție, personificată de Papalitate și care dezvoltă noi doctrine (de exemplu, doctrina infailibilității papei) – ortodocșii nu cred că Tradiția crește sau se schimbă. Atunci când Biserica este confruntată cu o erezie, ea este nevoită să definească mai precis diferența dintre adevăr și eroare, dar Adevărul nu se schimbă. Se poate afirma că Tradiția crește în sensul că Biserica își amintește experiențele acumulate de-a lungul istoriei și sfinții care au trăit în ea și păstrează scrierile celor care au prezentat în mod drept credința; însă credința însăși este aceeași, cea „dată odată pentru totdeauna sfinților” (Iuda 3).
De unde știm că Biserica a păstrat Tradiția apostolică în toată puritatea ei? Răspunsul simplu este că Dumnezeu a păstrat Tradiția în Biserică pentru că El Însuși a promis aceasta. Hristos a spus că își va zidi Biserica și că porțile iadului nu-i vor sta împotrivă (Matei 16:18). Hristos este capul Bisericii (Efeseni 4:16) și Biserica este trupul Lui (Efeseni 1:22-23). Dacă Biserica ar fi pierdut Tradiția apostolică în curăția ei, atunci Adevărul nu ar mai fi Adevăr, căci Biserica este stâlpul și temelia Adevărului (1 Timotei 3:15). Această afirmație nu ar mai avea niciun sens dacă, așa cum pretind protestanții, Biserica ar fi căzut în apostazie din timpul lui Constantin și până în vremea Reformei. Dacă Biserica ar fi încetat să existe, chiar și pentru o zi, atunci s-ar putea spune că în acea zi porțile iadului au biruit-o. Dacă ar fi fost așa, atunci în pilda grăuntelui de muștar (Matei 13:31-32) Hristos ar fi adăugat că planta care a crescut din sămânță va fi zdrobită și o nouă plantă va încolți mai târziu. De fapt, El ne oferă imaginea unei plante care crește mai mare decât toate celelalte din gradină.
Unii protestanți afirmă că adevărații creștini, cu aceeași credință ca a lor, ar fi trăit ascunși undeva timp de o mie de ani, dar unde sunt dovezile? Waldezii, care au fost recunoscuți ca premergători de către multe grupări protestante, nu au existat înainte de secolul al XII-lea. Este forțat să credem că acești adevărați creștini ar fi suferit sub persecuțiile romane și apoi s-au ascuns imediat după ce a fost legalizat Creștinismul. Dar și așa ceva este mai credibil decât ipoteza că adevărații creștini ar fi trăit ascunși timp de o mie de ani, fără să lase vreo dovadă că au existat vreodată.
Probabil unii vor obiecta spunând că de-a lungul veacurilor au existat întotdeauna creștini care au crezut într-un fel diferit de alții, și prin urmare cum ar putea fi recunoscută Tradiția apostolică? Sau, dacă a apărut vreun obicei corupt, cum ar putea fi deosebit de Tradiția apostolică? Protestanții pun aceste întrebări deoarece în Biserica Catolică au apărut într-adevăr „tradiții” noi și corupte, dar aceasta s-a întâmplat deoarece Apusul latin a corupt mai întâi însăși înțelesul naturii Tradiției. Înțelegerea ortodoxă, care a existat pentru o lungă vreme și în Apus și care a fost păstrată de Biserica Ortodoxă, este aceea că Tradiția este în esența ei neschimbătoare și se poate cunoaște prin universalitatea sau catholicitatea ei. Adevărata Tradiție apostolică poate fi găsită în consensul istoric al învățăturilor Bisericii. Caută ceea ce a crezut Biserica dintotdeauna, în întreaga istorie, pretutindeni, și vei găsi Adevărul. Dacă vreo învățătură nu a fost recunoscută de Biserică în toată istoria ei, atunci este erezie. Dar aici ne referim la Biserică, nu la niște grupări schismatice. Schismatici și eretici au existat din perioada Noului Testament și de atunci au continuat să apară, căci, așa cum spune Apostolul, „trebuie să fie între voi și eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercați” (1 Corinteni 11:19).
A TREIA PRESUPUNERE GREȘITĂ
Oricine poate interpreta singur Scriptura, fără ajutorul Bisericii
Cu toate că unii protestanți nu sunt de acord cu această formulare, ea reprezintă presupunerea fundamentală pe care au făcut-o reformatorii atunci când au început să promoveze această doctrină. Ideea era că Scriptura este destul de clară, în așa fel încât să o poată înțelege oricine printr-o simplă lectură. Ei au respins ideea că este nevoie și de ajutorul Bisericii. Această poziție a fost clar enunțată de învățații luterani de la Tubingen care au purtat o corespondență cu patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului, la treizeci de ani de la moartea lui Luther.
Scripturile nu conțin erori, dar anumite pasaje sunt destul de obscure ca să fie înțelese fără interpretările date de Părinții luminați de Duhul Sfânt. Protestanții afirmă că chiar și atunci când unele pasaje sunt obscure, ele sunt luminate de alte pasaje care dau aceleași învățături în termeni ușor de înțeles de oricine.
Cu toate că acești învățați luterani pretindeau că foloseau uneori scrierile Sfinților Părinți, ei afirmau că aceștia nu sunt necesari și că acolo unde Sfinții Părinți și Biblia s-ar contrazice, ei credeau Biblia și nu scrierile Părinților. De fapt, ceea ce spuneau ei era că acolo unde scrierile Sfinților Părinți contraziceau interpretările lor particulare, aceste interpretări particulare ar fi avut o autoritate mai mare decât cea a Părinților Bisericii. În locul ascultării de Părinți, care s-au dovedit a fi oameni drepți și sfinți, criteriul călăuzitor a fost capacitatea de rațiune a individului, aceeași rațiune umană care i-a condus pe unii teologi luterani moderni să respingă aproape toate învățăturile de bază ale Scripturii (inclusiv divinitatea lui Hristos și Învierea), și chiar și inspirația divină a Scripturii, pe care vechii luterani își bizuiau credința. Ca răspuns, Patriarhul Ieremia al II-lea a dezvăluit clar adevăratul caracter al învățăturilor luterane:
Să acceptam deci tradițiile Bisericii cu o inimă sinceră și nu cu raționamente încurcate. Căci Dumnezeu i-a făcut pe oameni drepți, dar ei umblă cu multe șiretenii (Eclesiastul 7:29). Să nu începem a învăța un nou fel de credință care este condamnată de tradiția Sfinților Părinți. Căci Sfântul Apostol spune „dacă vă propovăduiește cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care ați primit-o, să fie anatema”.
B. DOCTRINA SOLA SCRIPTURA NU SE CONFORMEAZĂ PROPRIILOR EI CRITERII
Ne-am aștepta ca un sistem de credință ca protestantismul, care afirmă că numai Scriptura are autoritate în chestiuni de credință, să încerce mai întâi să dovedească faptul că această învățătură satisface propria ei cerință. Ne-am aștepta ca protestanții să poată scoate la iveală din Scriptură sute de texte care să dovedească adevărul acestei învățături. În acest scop ar trebui folosite cel puțin două sau trei texte, căci Scriptura însăși spune, „orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.” Dar, asemenea copilului din poveste care a spus cu glas tare că împăratul nu era îmbrăcat, trebuie să spun și eu că nu există un singur verset în întreaga Scriptura care să dea această învățătură. Da, sunt nenumărate texte care vorbesc despre inspirația ei divină, despre autoritatea ei și despre folosul ei – dar nu există niciun pasaj care ar afirma că numai Scriptura ar avea autoritate pentru credincioși. Dacă ar apărea o astfel de învățătură măcar în mod implicit, atunci cu siguranță ea ar fi fost promovată și de Părinții Bisericii, dar care dintre Sfinții Părinți a dat vreo astfel de învățătura? În felul acesta, învățătura cea mai fundamentală a protestantismului se neagă pe ea însăși. Nu numai că Sola Scriptura nu este afirmată în Scriptură, dar este negată în mod explicit de Scriptură (ceea ce am discutat deja), care ne învață că Tradiția are autoritate pentru creștini (2 Tesaloniceni 2:15, 1 Corinteni 11:2).
C. ÎNCERCĂRI PROTESTANTE NEREUȘITE DE A STABILI METODE DE INTERPRETARE
Din primele zile ale Reformei, protestanții au fost obligați să se confrunte cu faptul că numai prin Biblie și rațiune individuală oamenii nu puteau ajunge de acord cu privire la chestiuni fundamentale de doctrină. Chiar și în timpul vieții lui Martin Luther au răsărit zeci de grupuri, toate pretinzând loialitate fața de Scriptură, dar care nu puteau cădea de acord cu privire la învățătura Bibliei. Luther a stat cu mult curaj în fața Dietei din Worms și a afirmat că nu-și va schimba poziția decât dacă cineva l-ar convinge pe baza Scripturii sau a rațiunii; mai târziu, când anabaptiștii, care se deosebeau de luterani doar în câteva puncte, au cerut să li se acorde aceeași îngăduință, luteranii i-au măcelărit cu miile. Iată ce a rămas din „dreptul fiecărui individ de a înțelege singur Scriptura”! În ciuda problemei evidente pe care o punea fărâmițarea protestantismului, protestanții nu au dat înapoi în ce privește Sola Scriptura, ci au tras concluzia că cei cu care nu sunt de acord, cu alte cuvinte cei aflați în afara propriului lor grup, nu interpretează în mod corect Scriptura. S-au făcut o serie de încercări pentru a rezolva această problemă. O metodă de a combate multiplicare incredibilă a schismelor nu s-a găsit încă, dar protestanții continuă să caute cheia miraculoasă care să le rezolve problema. Să examinăm în continuare cele mai populare metode de interpretare a Bibliei, preferate de diferite grupuri protestante.
METODA 1
Interpretează toate textele în mod literal – înțelesul lor este clar
Această abordare a fost fără îndoială prima folosită de reformatori, cu toate că au înțeles destul de repede că nu este suficientă pentru a rezolva problemele puse de Sola Scriptura. Cu toate că s-a soldat de la început cu un eșec, această abordare este cea mai populară printre fundamentaliștii, evanghelicii și carismaticii mai puțin educați. O maximă des folosită de aceștia este „Biblia spune ce vrea să zică și zice ce vrea să spună”. Dar atunci când este vorba de texte cu care în general protestanții nu sunt de acord, cum ar fi puterea de a ierta păcatele (Ioan 20:23), euharistia („Acesta este trupul meu… acesta este sângele meu” - Matei 26, 26, 28) sau învățătura lui Pavel ca femeile să-și acopere capul în biserică (1 Corinteni 11:1-16), dintr-odată Biblia nu mai spune ce vrea să zică și înțelesul nu mai este cel literal.
METODA 2
Duhul Sfânt dă înțelegerea corectă
Confruntați cu mulțimea grupurilor care s-au ridicat sub standardul Reformei și care nu puteau cădea de acord unele cu altele în ceea ce privește înțelesul Scripturii, protestanții au găsit o a doua soluție a problemei, aceea că Duhul Sfânt îi călăuzește pe protestanții evlavioși să interpreteze în mod corect Scriptura. În mod evident, cei care nu erau de acord cu ei nu erau călăuziți de Duhul Sfânt. Rezultatul a fost că unele grupuri protestante le tratează pe altele ca nefiind creștini. Dar, dacă această abordare ar fi corectă, atunci am fi rămas în istorie cu un singur grup protestant care să fi interpretat corect Scriptura. Care, din miile de grupuri, ar fi acesta? Răspunsul depinde de protestantul pe care îl întrebi. De un lucru putem fi siguri: el crede că grupul lui este cel care are dreptate.
Totuși, în zilele noastre este mult mai probabil să întâlnești protestanți care au o vedere ceva mai relativă cu privire la Adevăr și nu mai susțin că gruparea lor este singura care are dreptate. Odată ce a crescut numărul cultelor, a devenit din ce în ce mai dificil pentru orice grupare protestantă să susțină că e singura care deține adevărul, cu toate că există încă grupări care o fac. O atitudine mai modernă este aceea că, în numele „dragostei”, aceste „diferențe” nu mai au importanță. Probabil fiecare grupare deține o mică „parte din Adevăr”, dar niciuna din ele întreg Adevărul. A apărut astfel erezia ecumenistă. Există chiar grupuri de „creștini” care nu se opresc la aceste eforturi ecumenice de a recunoaște adevărul altor grupări creștine. Acești „creștini” cred că toate religiile dețin mici „părți din Adevăr”. Concluzia este că, pentru a descoperi întreg Adevărul, fiecare grupare trebuie să renunțe la „diferențele” ei și, unindu-și „partea ei de Adevăr” cu alte „părți de Adevăr”, să ajungă la întregul Adevăr!
METODA 3
Textele clare le interpretează pe cele neclare
La prima vedere aceasta pare răspunsul perfect la întrebarea cum să interpretăm Biblia: textele clare să le interpreteze pe cele care nu sunt clare. Logica acestei metode este simplă, ideea fiind că dacă un pasaj prezintă o învățătură într-o manieră obscură, atunci acea învățătură este prezentată clar în altă parte a Scripturii. Folosește textele clare pentru a le elucida pe cele mai puțin clare. Așa au precizat învățații de la Tubingen în prima lor scrisoare către patriarhul Ieremia al II-lea:
Deci nu poate fi găsită o cale mai bună de interpretare a Scripturii decât aceea ca Scriptura să interpreteze Scriptura, adică prin ea însăși. Căci aceeași Scriptură a fost dictată de același Duh, care își înțelege voia și poate mai bine decât oricine să-și precizeze înțelesul.
Oricât ar părea de promițătoare, această metodă s-a dovedit insuficientă ca să rezolve problema haosului și a fărâmițării lumii protestante. Punctul ei slab este criteriul după care am clasifica textele „clare” și cele „neclare”. Baptiștii, care cred că este imposibil pentru un creștin să-și piardă mântuirea odată ce este „mântuit”, descoperă o serie de texte care „în mod clar” întăresc învățătura lor cu privire la „siguranța mântuirii” – de exemplu, „darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Romani 11:29) și „oile Mele ascultă de glasul Meu și Eu le cunosc pe ele, și ele vin după Mine și Eu le dau viața veșnică și nu vor pieri în veac, și din mâna Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10:27,28). Dar atunci când întâlnesc texte care par a indica faptul că mântuirea se poate pierde, ca de exemplu „tu, fiul omului, spune fiilor poporului tău: dreptatea dreptului nu-l va scăpa în ziua păcătuirii lui și nelegiuitul nu va cădea pentru nelegiuirea sa în ziua întoarcerii sale de la nelegiuirea sa, precum nici dreptul în ziua păcătuirii sale nu va putea rămâne cu viața pentru dreptatea sa” (Ezechiel 33:12), ei folosesc textul „clar” pentru a-l lămuri pe cel „neclar”. Metodiștii, după care credincioșii își pot pierde mântuirea dacă îi întorc spatele lui Dumnezeu, nu consideră că aceste texte din urmă sunt „neclare” și dimpotrivă, le folosesc pentru a clarifica textele „clare” ale baptiștilor. În felul acesta, baptiștii și metodiștii își arată unii altora texte, neputând înțelege de ce ceilalți nu înțeleg ceea ce lor li se pare foarte „clar”.
METODA 4
Exegeza critică-istorică
Înecați într-o mare de diviziuni și opinii subiective, protestanții apelează la o metodă mai intelectuală și cu un aer de obiectivitate. Pe măsură ce a trecut timpul și a sporit fărâmițarea, știința și rațiunea au devenit standardele prin care teologii protestanți au sperat să creeze o anumită consecvență în interpretările lor. Această abordare „științifică”, care a ajuns să predomine studiile protestante, iar în secolul nostru chiar și pe cele romano-catolice, este cunoscută sub numele de „exegeză critică-istorică”. După apariția Iluminismului, știința părea a fi capabilă să rezolve toate problemele omenirii. Studiile protestante au început să aplice metodologia și filosofia științelor în Teologie și studiul Bibliei. Începând din vremea Iluminismului, savanții protestanți au analizat fiecare aspect al Bibliei: istoria, manuscrisele, limbile biblice, etc. Privind Scriptura ca pe un șantier arheologic, acești savanți au căutat să analizeze fiecare fragment și osișor folosind cele mai moderne metode științifice. Trebuie să recunoaștem că aceste studii au adus multe cunoștințe folositoare. Din nefericire, această metodologie a produs și erori grave, dar fiind prezentată cu o aură de obiectivitate științifică, mulți creștini sunt fascinați de ea.
Ca și alte metode folosite de protestanți, această metodă caută să înțeleagă Biblia, ignorând în același timp Tradiția. Există nu una, ci multe metode de exegeză protestantă și toate își propun același scop, acela de „a lăsa Biblia să se explice pe ea însăși”. Desigur, niciun creștin nu s-ar putea opune la ceea ce „spune” Scriptura, dacă prin aceste metode ea s-ar explica singură. Problema este că aceia care își asumă rolul de purtători de cuvânt ai Bibliei o filtrează prin prisma propriilor lor prejudecăți protestante. Afirmând că sunt obiectivi, ei interpretează Scriptura în conformitate cu bagajul lor de tradiții și dogme, indiferent dacă sunt fundamentaliști sau liberali raționaliști. Ceea ce au făcut savanții protestanți a fost (folosind o expresie a lui Albert Schweitzer) să se uite în fântâna istoriei pentru a găsi înțelesul Bibliei. Au scris volume peste volume cu privire la acest subiect, dar din păcate și-au văzut doar propriile lor reflecții.
Savanții protestanți (atât cei liberali, cât și cei conservatori) au greșit aplicând în mod eronat metodologiile empirice pe tărâmul Teologiei și al studiilor biblice. Pentru a descrie aceste eforturi, folosesc aici termenul de empirism într-un sens larg, care se referă la modul raționalist și materialist de a vedea lumea, caracteristic gândirii apusene. Sistemele pozitiviste de gândire (empirismul fiind unul dintre acestea) încearcă să se bazeze pe o cunoaștere „certă”. Empirismul este sistemul după care întreaga cunoaștere este bazată pe experiență și doar afirmațiile care sunt stabilite pe baza unei metode științifice de observare pot fi considerate drept sigure. La metodele de observare și experimentare se adaugă principiul îndoielii metodologice, cel mai bun exemplu fiind filosoful francez René Descartes, care își începe discursul filosofic cu observația că totul poate fi pus la îndoială, cu excepția propriei existențe („Gândesc, deci exist”), acesta fiind punctul de plecare al unui sistem filosofic bazat pe un adevăr care nu poate fi pus la îndoială. La început, reformatorii s-au mulțumit cu presupunerea că Biblia este baza sigură pe care se poate sprijini Filosofia și Teologia. Dar, pe măsură ce spiritul Iluminismului devenea tot mai prevalent, savanții protestanți au început să supună chiar și Biblia metodelor de investigație raționaliste – încercând să stabilească ce se poate cunoaște „în mod sigur” din Biblie. Savanții protestanți liberali au desăvârșit acest proces, înlăturând una după alta toate „învelișurile exterioare” și au rămas doar cu propriile lor opinii și propriul lor sentimentalism ca bază pentru ce le-a rămas din credința lor.
Protestanții conservatori au fost mult mai puțin consistenți în abordarea lor raționalistă. Au păstrat o anumită reverență față de Scriptură și o credință în inspirația ei. Totuși, în mod esențial, chiar și printre cei mai convinși fundamentaliști, metoda lor este în mod esențial înrădăcinată în același spirit raționalist ca cel al liberalilor. Un prim exemplu poate fi întâlnit printre așa-numiții fundamentaliști dispensaționaliști, care susțin că în diferitele stadii ale istoriei Dumnezeu i-a tratat pe oameni în conformitate cu anumite dispensații, cum ar fi cea „adamică”, „a potopului”, „mozaică”, „davidică”, etc. Se poate vedea că există un grăunte de adevăr în această teorie, dar ei merg dincolo de Vechiul Testament și învață că acum suntem sub o altă dispensație decât cea a creștinilor din primul veac. Cu toate că minunile au fost prezente în „perioada Noului Testament”, ele nu mai au loc astăzi. Fără a avea nicio bază scripturală, această metodă este foarte convenabilă, căci le permite să accepte minunile consemnate în Biblie și să rămână empiriști în viața de fiecare zi. Cu toate că discutarea unei astfel de metode pare a fi doar de interes academic și că ea nu influențează pe protestantul de rând, acesta este de fapt atins de un astfel de raționalism.
Marea eroare a așa-zisei metode „științifice” de abordare a Scripturii constă în adoptarea prejudecăților empiriste în studiul istoriei, Scripturii și al Teologiei. Metodele empirice funcționează bine atunci când sunt aplicate corect în științele naturale, dar atunci când sunt aplicate acolo unde nu au cum să funcționeze, ca de exemplu în cazul momentelor unice ale istoriei (care nu pot fi repetate și testate), ele nu pot produce rezultate uniforme sau corecte. Oamenii de știință nu au putut inventa un telescop care să privească în lumea spiritelor, dar cu toate acestea, anumiți savanți protestanți afirmă că, în lumina științei, a fost infirmată existența demonilor și a diavolului. Dacă diavolul ar apărea înaintea unui empirist cu o furcă în mână și colorat în roșu, el ar găsi o explicație care să se potrivească concepției lui despre lume. Cu toate că astfel de empiriști se mândresc cu „mintea lor deschisă”, ei sunt atât de orbiți de propriilor lor presupuneri, încât nu pot vedea nimic care nu se conformează concepțiilor lor despre realitate. Aplicat în mod consecvent, empirismul ar discredita întreaga cunoaștere (inclusiv pe el însuși), dar își permite în mod convenabil să fie inconsecvent, deoarece „reputația pe care o are pentru rigoarea lui științifică depășește defectele pe care le are în fundamentul lui”.
Legătura care există între concluziile extrem de diferite ale protestanților conservatori și ale savanților protestanți liberali este greu de perceput – mai ales de către fundamentaliștii conservatori. Cu toate că aceștia se văd pe ei înșiși în completă opoziție față de protestantismul liberal, de fapt ei folosesc aceleași metode în studiul Scripturii ca liberalii, și împreună cu acestea, aceleași presupuneri filosofice fundamentale. În felul acesta, diferențele dintre „liberali” și „conservatori” nu sunt diferențe în presupuneri fundamentale, ci în limita la care ei le duc la concluziile lor logice.
Dacă exegeza protestantă ar fi cu adevărat „științifică”, așa cum se pretinde, atunci rezultatele ei ar fi întotdeauna aceleași. Dacă metodele ei ar constitui „tehnologii nepărtinitoare” (cum le văd unii) atunci indiferent cine le-ar folosi, ele ar duce la aceleași concluzii. Dar ce descoperim atunci când analizăm stadiul curent al studiilor protestante? Chiar și după părerea „experților”, cercetarea biblică protestantă este în criză. Această criză este cel mai bine ilustrată de un cunoscut savant protestat, specialist în Vechiul Testament, Gerhard Hasel (în studiul său cu privire la istoria și starea actuală a teologiei Vechiului Testament: „Teologia Vechiului Testament: Subiecte în dezbaterea curentă”), care arată că în anii 1970 au apărut cinci noi teologii ale Vechiului Testament, „dar niciuna din ele nu este de acord cu celelalte în ce privește metodele și abordarea”. Faptul uimitor este că în ciuda pretențiilor de rigoare al studiilor biblice protestante, poți alege la întâmplare aproape orice concluzie și vei găsi „studii riguroase” care să o susțină. Cu alte cuvinte, poți alege orice concluzie pe care o preferi la un anumit moment și poți găsi un Doctor în Teologie care să o justifice. Evident, aceasta nu este „știință” în același sens cu matematica sau chimia! Avem deci de-a face cu o disciplină a cunoașterii care se prezintă ca „știință obiectivă”, dar care de fapt este o pseudo-știință ce ascunde perspective filosofice și teologice aflate în competiție unele cu altele. Este o pseudo-știință pentru că, oamenii de știință neputând dezvolta instrumente care să-l examineze sau să-l înțeleagă pe Dumnezeu, un studiu științific al Teologiei sau al interpretării Bibliei este imposibil. Aceasta nu înseamnă că nu pot exista studii riguroase și folositoare; înseamnă numai că, sub camuflajul studiilor istorice și lingvistice legitime, ascunse în spatele pretențiilor științifice, metodele protestante de cercetare a Bibliei sunt produsul și instrumentul prejudecăților teologice și filosofice protestante.
Cu o subiectivitate care depășește speculațiile psihanalizei freudiene, savanții protestanți aleg în mod subiectiv „fapte” și „dovezi” care se potrivesc intențiilor lor și apoi își aplică metodele pentru a ajunge la concluzii predeterminate de baza prejudecăților lor. În același timp, savanții protestanți, atât cei liberali, cât și cei conservatori, se descriu pe sine ca „oameni de știință” nepărtinitori. Mai mult decât atât, deoarece universitățile moderne nu dau doctorate celor care doar repetă adevărul neschimbat, acești savanți se întrec unii pe alții în producerea unor teorii originale. Aceasta este chiar esența ereziei: noutate, opinie personală arogantă, auto-înșelare.
METODA ORTODOXĂ DE CĂUTARE A ADEVĂRULUI
Atunci când, prin mila lui Dumnezeu am descoperit credința ortodoxă, nu am mai avut nicio dorință să mă uit înapoi la protestantism și la „metodele” lui de a studia Biblia. Din nefericire, am descoperit că metodele și presupunerile protestante au infectat și anumite cercuri din Biserica Ortodoxă. Motivul este, așa cum am arătat mai sus, faptul că abordarea protestantă a Scripturii este înfățișată drept „știință”. Unii ortodocși cred că fac o mare favoare introducând această eroare în seminarele și parohiile ortodoxe. Dar nu este nimic nou în asta; așa a încercat dintotdeauna erezia să pătrundă în Biserică și să-i însele pe cei credincioși. Așa cum a spus Sfântul Irineu, la începutul discursului împotriva ereziilor din vremea lui:
Prin cuvinte meșteșugite și credibile, ei atrag cu șiretenie pe cei simpli, pe care îi determină să ia în considerare sistemele lor; dar sfârșesc prin a-i distruge atunci când îi inițiază în blasfemiile lor. Într-adevăr, eroarea nu este niciodată prezentată în goliciunea malformațiilor ei, ci cu șiretenie este îmbrăcată în haine atrăgătoare, ca să pară celor neîncercați mai adevărată decât adevărul.
Ca nimeni să nu înțeleagă greșit, doresc să fiu foarte clar: abordarea ortodoxă a Bibliei nu este bazată pe cercetarea „științifică” a Bibliei. Pretenția ei de a înțelege Scriptura nu provine din faptul că ar dispune de informații arheologice mai complete, ci dintr-o relație specială cu Autorul Scripturii. Biserica Ortodoxă este trupul lui Hristos, stâlpul și temelia Adevărului și mijlocul prin care Dumnezeu a scris și a păstrat Scripturile. Biserica Ortodoxă înțelege Biblia deoarece ea este moștenitoarea unei tradiții vii care începe cu Adam și se continuă până în ziua de azi. Adevărul acestui fapt nu poate fi „demonstrat” în laborator. Omul trebuie să fie convins de Duhul Sfânt și să experimenteze viața lui Dumnezeu în Biserică.
Întrebarea pe care o pun în acest punct protestanții este de unde știm că Tradiția ortodoxă este cea dreaptă sau, mai mult, dacă există o astfel de tradiție adevărată. În primul rând, protestanții ar trebui să studieze istoria Bisericii. Vor descoperi acolo că există o singură Biserică. Aceasta a fost de la început credința Bisericii. Crezul nicean declară acest adevăr fără echivoc: „Cred într-una sfântă, sobornicească și apostolică Biserică”. Această mărtirisire, pe care cele mai multe denominații protestante spun că o acceptă, nu s-a referit niciodată la vreo „biserică” invizibilă și pluralistă, cu mii de neînțelegeri doctrinare. Sinodul care a stabilit Crezul (ca, de altfel, și Scriptura) i-a anatemizat pe cei din afara Bisericii, indiferent dacă erau eretici, ca de exemplu montaniștii, sau schismatici ca donatiștii. Ei nu au spus „nu suntem de acord cu montaniștii din punct de vedere doctrinar, dar ei fac parte din Biserică, asemenea nouă.” Din contră, aceia au fost excluși din comuniunea cu Biserica și au fost reprimiți în Biserică doar prin Sfântul Botez (în cazul ereticilor) sau prin miruire (în cazul schismaticilor) (al doilea Sinod Ecumenic, Canonul VII). Chiar și rugăciunile comune cu cei din afara Bisericii erau interzise (Canoanele Sfinților Apostoli, canoanele XLV, XLVI). Spre deosebire de protestanții care fac eroi din cei care se rup de un grup pentru a forma unul nou, în Biserica din primele veacuri aceasta era considerată ca fiind unul din cele mai grave păcate. Așa cum a avertizat Sf. Ignațiu de Antiohia (un ucenic al Apostolului Ioan), „să nu vă înșelați fraților, niciunul din cei care urmează pe altul într-o schismă nu va moșteni Împărăția lui Dumnezeu, niciunul care urmează învățăturile eretice nu este de partea patimilor” (Către filadelfieni 5:3).
Motivul însăși al mișcării protestante a fost existența abuzurilor papale, care nu au existat înainte ca Apusul roman să se fi desprins de Ortodoxia răsăriteană. Mulți teologi protestanți moderni au început să privească din nou la acest prim mileniu al Creștinismului nedivizat și să descopere marea comoară pe care a pierdut-o Apusul (ca urmare, mulți devin ortodocși).
Evident, este adevărată una din următoarele afirmații: (1) nu există o Tradiție corectă și deci porțile iadului au biruit Biserica și atât Evangheliile, cât și crezul nicean greșesc, (2) adevărată credința se găsește în papism, cu dogmele lui schimbătoare definite de un papă infailibil, sau (3) Biserica Ortodoxă este Biserica fondată de Hristos, care a păstrat cu credință Tradiția apostolică. Protestanții au de ales între relativism, Romano-Catolicism sau Ortodoxie.
Pentru că baza teologică pe care o constituie Sola Scriptura a produs doar rupturi și certuri, mulți protestanți au renunțat la ideea unității creștine și consideră ridicolă ipoteza că ar exista o singură credință. Confruntați cu afirmații tari ca cele citate mai sus, ei susțin că acestea nu se potrivesc dragostei creștine. Lipsindu-le unitatea, încearcă să creeze o falsă unitate prin filosofia relativistă a ecumenismului, în care singura credința atacată este aceea care face afirmații categorice cu privire la Adevăr. Însă aceasta nu este dragostea creștină a Bisericii, ci un sentimentalism umanist. Dragostea este esența Bisericii. Hristos nu a venit pentru a stabili o nouă școală de gândire ci, așa cum El Însuși a spus, a venit pentru a-Și zidi Biserica pe care porțile iadului nu o vor birui (Matei 16:17). Această nouă comunitate a Bisericii a creat o unire a unor persoane individuale, o unire organică și nu una mecanică. Această unitate este posibilă numai prin noua viață adusă de Duhul Sfânt și experimentată mistic în viața Bisericii.
Credința creștină îi unește pe credincioși cu Hristos, formând un trup armonios din indivizi separați. Hristos modelează acest trup făcându-se cunoscut fiecărui membru și dându-i Duhul Harului într-o maniera tangibilă. Dacă legătura cu trupul lui Hristos se rupe, atunci personalitatea izolată și învăluită în propriul egoism va fi lipsită de influența benefică și bogată a Duhului Sfânt, care locuiește în Biserică.
Biserica este una pentru că este trupul lui Hristos și ontologic nu poate fi despărțită. Biserica este una după cum Tatăl și Fiul sunt una. Cu toate că această concepție de unitate pare a fi imposibilă, ea nu este așa pentru aceia care au trecut dincolo de concepte și i-au trăit realitatea. Cu toate că aceasta pare a fi o învățătură greu de acceptat, este o realitate în Biserica Ortodoxă, dar cere din partea fiecăruia lepădare de sine, umilință și dragoste.
Credința noastră în unitatea Bisericii are două aspecte, unul istoric și altul prezent. Atunci când Apostolii, de exemplu, au părăsit această viață, ei nu au părăsit unitatea Bisericii. Ei fac acum parte din Biserică tot atât ca atunci când erau prezenți în trup. Atunci când săvârșim Euharistia în orice biserică locală, nu o facem singuri, ci cu întreaga Biserica, cea de pe pământ și cea din cer. Sfinții din cer sunt chiar mai aproape de noi decât cei pe care îi putem vedea și atinge. În felul acesta, în Biserica Ortodoxă nu suntem învățați doar de cei în trup pe care Dumnezeu ni i-a dat ca învățători, ci de către toți învățătorii din cer și de pe pământ. Suntem astăzi învățați tot atât de către Ioan Gura de Aur, ca și de către episcopul nostru local. Implicația asupra studiului Scripturii este aceea că nu o interpretăm fiecare individual (2 Petru 1:20), ci ca Biserică. (n.t.: Acest text apare neclar în traducerea protestantă a lui Cornilescu. Traducerea ortodoxă este mai precisă: „Aceasta știind mai dinainte că nicio prorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia”).
Aici cineva poate întreba: din moment ce canonul Scripturii este complet și suficient în sine însuși, de ce mai este necesar să adăugăm autoritatea interpretării ecleziale? De fapt – trebuie să răspundem noi – din cauza adâncimii Sfintei Scripturi, ea nu este universal interpretată în același fel de toți. Același text este interpretat diferit de diferite persoane, așa încât cineva ar putea trage concluzia că există tot atâtea interpretări cât sunt oameni... Tocmai din cauza acestor multe distorsiuni cauzate de diferite erori este necesar ca interpretarea scrierilor profetice și apostolice să fie făcută în armonie cu înțelesul eclezial și universal.
Chiar în Biserica Catolică, trebuie folosită multă grijă pentru a ne ține de ceea ce s-a crezut pretutindeni, dintotdeauna și de către toți. Aceasta este cu adevărat catholicitatea, așa cum indică însăși etimologia numelui, ceva care implica universalitate. Această regulă este aplicată atunci când folosim principiile de universalitate, vechime și consens. În ceea ce privește universalitatea, o facem mărturisind acea credință pe care o mărturisește întreaga Biserică de pretutindeni. În ceea ce privește vechimea, o facem proclamând acele adevăruri pe care strămoșii și părinții noștri le-au declarat ca inviolabile. În ceea ce privește consensul, o facem adoptând acele definiții și afirmații acceptate de toți sau aproape toți episcopii.
Prin această abordare a Scripturii, individul nu se străduiește să fie original, ci să înțeleagă ceea ce este deja prezent în Tradiția Bisericii. Avem obligația de a nu păși dincolo de limitele pe care le-au așezat Părinții Bisericii, ci de a transmite cu credincioșie tradiția pe care am primit-o. Aceasta cere mult studiu și multă gândire și, mai mult de atât, cere să ne cufundăm în viața mistică a Bisericii. De aceea, Fericitul Augustin, vorbind despre cum să interpretăm Scripturile (Despre doctrina creștină, cărțile I-IV), se ocupă mult mai mult de calitățile celui care studiază Scriptura decât de cunoașterea intelectuală pe care trebuie să o aibă acesta:
Unul care iubește pe Dumnezeu cu toată inima și este lipsit de mândrie, care este interesat să caute Împărăția lui Dumnezeu prin credință și reverență, nu prin mândrie sau poftă, care are o inimă evlavioasă, o minte curată, moartă față de lume, care nu se teme și nici nu caută să placă oamenilor, care caută doar cunoașterea și unirea cu Hristos, care flămânzește și însetează după neprihănire, și care se angajează constant în lucrări ale milei și iubirii.
Cu un astfel de standard înalt, ne vom baza și mai mult pe călăuzirea Sfinților Părinți care au posedat aceste virtuți și nu ne vom înșela singuri, crezând că suntem interpreți ai Sfintei Scripturi mai capabili sau mai înțelepți decât ei.
Ce se poate spune despre lucrările savanților protestanți? În măsura în care aceste lucrări ne ajută să înțelegem istoria și cadrul anumitor pasaje obscure, ele sunt în armonie cu Sfânta Tradiție și ne sunt de folos.
Așa scria Sf. Grigore de Nazianz cu privire la scrierile păgâne. „După cum din anumite reptile putem extrage medicamente folositoare, tot așa din scrierile seculare putem extrage principii de cercetare și speculație, respingând în același timp idolatria lor.” În felul acesta, evitând să ne închinăm falșilor zei ai individualismului, modernității și mândriei academice, înțelegând presupunerile folosite și folosind acele lucruri care aruncă o lumină istorică sau lingvistică asupra Scripturii, vom înțelege mai bine Tradiția. Însă aceste studii protestante sunt greșite atunci când speculează dincolo de textele canonice și impun idei străine în înțelegerea Scripturii, venind în dezacord cu Sfânta Tradiție, cu acea credință a Bisericii „dintotdeauna și de pretutindeni”.
Dacă protestanții văd această abordare drept arogantă sau naivă, ei trebuie să observe mai întâi aroganța și naivitatea acelor savanți care se cred calificați să nege sau, în cele mai multe cazuri, să ignore două mii de ani de învățătură creștină. Dă oare un titlu de doctor în Teologie o mai adâncă înțelegere a tainelor lui Dumnezeu decât înțelepciunea totală a milioane de credincioși și a Părinților Bisericii care L-au slujit cu credincioșie pe Dumnezeu, care au îndurat torturi, martiriu, batjocuri și închisoare pentru credința lor? Creștinismul se învață oare în confortul unei biblioteci sau atunci când cineva își poartă crucea? Adevărata aroganță este a acelora care, fără a încerca măcar să afle ce este Sfânta Tradiție, decid singuri că ei știu mai bine, că doar acum a apărut cineva care a înțeles pentru prima oară cu adevărat ce vrea să spună Scriptura.
CONCLUZIE
Sfânta Scriptura este punctul cel mai înalt al Sfintei Tradiții a Bisericii, dar înălțimea la care se ridică se bazează pe muntele pe care este așezată. Scoasă din contextul Sfintei Tradiții, stânca Scripturii devine o bucată de lut care primește orice formă dorită de cel care o manipulează. Scripturii nu i se dă cinste atunci când este abuzată și deformată, chiar dacă aceste denaturări se fac în numele autorității ei. Trebuie să citim Biblia; ea este cuvântul lui Dumnezeu. Dar ca să-i înțelegem mesajul trebuie să ne așezăm cu umilință la picioarele Sfinților care s-au dovedit „împlinitori, nu numai ascultători ai cuvântului” (Iacov 1:22) și care, prin viețile lor, s-au dovedit vrednici de a interpreta Scriptura. Atunci când avem întrebări cu privire la scrierile Apostolilor, să mergem la aceia care i-au cunoscut pe Apostoli, la Sfinți ca Ignațiu din Antiohia și Policarp. Să întrebăm Biserica, dacă nu vrem să fim aroganți, dacă vrem să nu ne auto-amăgim.