Bogdan Mateciuc
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Statele Unite se aflau într-o fază de oboseală spirituală. Trezirile religioase succesive, care marcaseră America încă din perioada colonială, deveniseră tot mai previzibile, iar publicul începea să recunoască tehnicile emoționale prin care predicatorii ambulanți încercau să trezească entuziasm. Într-o societate marcată de industrializare accelerată, urbanizare, migrație și tensiuni rasiale, peisajul religios reprezentat, pe de-o parte, de romano-catolici, pe de altă parte de baptiști și de o puzderie de secte apărute în secolul al XIX-lea părea ineficient în a răspunde nevoilor oamenilor. Mulți considerau predicile tradiționale prea aride, prea intelectualizate, lipsite de „putere”. Această stare generală a creat o foame spirituală pentru „ceva nou”, pentru o religiozitate trăită intens, imediată și spectaculoasă.
În același timp, cultura religioasă americană se transformase profund. Spiritismul devenise un fenomen popular, ședințele și mediumii fiind prezenți în toate marile orașe. Teosofia, adusă în prim-plan de Helena Blavatsky, promova idei despre evoluție spirituală, maeștri și revelație continuă, influențând subtil mentalitatea publicului. Mișcările de tip mind-cure, precum Știința Creștină, susțineau vindecarea bolilor prin puterea minții și prin credință. Toate aceste curente, deși doctrinar independente de Creștinism, au creat un climat de deschidere față de supranatural, extaz și experiențe spirituale directe.
În interiorul protestantismului american exista deja un mediu pregătit pentru o nouă explozie spirituală. Mișcarea Holiness punea accent pe o experiență post-convertire numită „sfințire” sau „umplere cu Duhul”, văzută ca o aprofundare a vieții creștine. Această orientare anti-elitistă susținea că Dumnezeu poate lucra prin orice credincios, nu doar prin cler. Aici își găsesc locul figuri ca A.J. Tomlinson, un distribuitor de cărți al American Bible Society, și Charles Parham, un predicator neconformist. Ei credeau că experiența Cincizecimii din cartea Faptele Apostolilor, capitolul 2 — inclusiv „vorbirea în limbi” — poate fi retrăită în mod direct și normativ de fiecare creștin.
Adunările de rugăciune din SUA și Țara Galilor au început să reflecte acest context. Participanții își mărturiseau păcatele, plângeau, strigau și implorau „botezul cu Duhul”. Predicile intense creau o atmosferă psihologică tensionată, iar glosolalia — vorbire necontrolată într-o stare de semi-transă — apărea spontan. Momentul esențial al debutului penticostalismului este considerat anul 1896, când glosolalia a fost interpretată ca semn al pogorârii Duhului Sfânt, identică cu cea de la Cincizecime. Această interpretare a schimbat dinamica religioasă americană: experiența aceasta devenea criteriu spiritual suprem.
Credincioșii convinși de această experiență s-au desprins treptat de bisericile tradiționale, acuzate de formalism și lipsă de „putere”. În 1903, Tomlinson fondează „Biserica lui Dumnezeu”, prima mare organizație penticostală. Deși inițial marginali, penticostalii s-au remarcat prin stilul lor neconformist: rugăciune liberă, trăiri extatice, profeții spontane, vindecări prin credință, participare deschisă a laicilor.
Acest stil a atras atenția rapid și în afara Statelor Unite. În Europa, Norvegia a fost primul teren fertil pentru penticostalism. Populația norvegiană, dezamăgită de rigiditatea luteranismului, a adoptat cu ușurință noile practici. Aici au apărut grupări independente și mișcări locale precum Prietenii lui Smith, cunoscută în România sub numele de „Părtășia”.
Asemenea altor mișcări neoprotestante, penticostalismul a cunoscut fragmentări rapide. „Biserica lui Dumnezeu” s-a scindat în 1917, apărând „Adunările lui Dumnezeu”. Ulterior, și aceste ramuri s-au divizat, formând numeroase grupări autonome. În prezent, confesiunile penticostale majore sunt reunite în Conferința Mondială Penticostală, semn al extinderii globale a unei mișcări născute din frământările spirituale a Americii moderne.
În România, această erezie a venit direct din America, în perioada interbelică, prin câțiva români câștigați de ideile acestea, propagate în SUA printr-o revistă de limba română.
Alături de baptiști și așa-zișii „creștini după Evanghelie”, penticostalilor li se mai spune „pocăiți”.
Ca puncte doctrinare principale, penticostalii susțin teoria Sola Scriptura („numai Scriptura”) asemenea tuturor (neo)protestanților, botezul adulților, învățătura despre răpirea Bisericii și botezul cu Duhul Sfânt dovedit prin „vorbirea în limbi”.
Penticostalii practică „ungerea cu untdelemn” (ulei de gătit obișnuit) pentru vindecarea de boli și au o pasiune pentru minuni, prorocii (rostite uneori în „alte limbi” și tălmăcite de altcineva din adunare) și vindecări miraculoase, toate fiind atribuite Duhului Sfânt.
Falsitatea „vorbirii în limbi” practicate de penticostali este evidentă din neconcordanțele dintre prorociile pe aceeași temă. O persoană mai puțin credulă a făcut un test: a înregistrat o prorocie și a mers cu înregistrarea la alți doi proroci penticostali, cerându-le acestora să tălmăcească mesajul. Fiecare a produs cu totul altă interpretare, ambele diferite de cea inițială.
Marea majoritate a adunărilor penticostale din România fac parte din organizația internațională „Biserica lui Dumnezeu” (Church of God). După lovitura de stat din 1989, în urma unor conflicte interne, un anume pastor Ioan Ceuță a fost exclus din cultul penticostal și s-a afiliat organizației „Adunările lui Dumnezeu” (Assemblies of God).
După anii 2000, în rândul baptiștilor, al penticostalilor și al așa-zișilor „creștini după Evanghelie” au apărut scandaluri și divizări din cauza schimbării de optică a unor lideri de frunte (Iosif Țon, dat afară din cultul baptist, și Ionel Botgros, depus din funcția de președinte al tudoriștilor) și a influențelor unor mișcări și secte noi (Străjerii, Kwasizabantu...). De asemenea, după 2010, în ramura principală a penticostalilor a izbucnit un scandal ce nu dă semne de rezolvare, legat de presupusa colaborare cu Securitatea a unor pastori și de stilul de viață corupt și luxos al unora dintre lideri. Taberele formate în jurul diferiților lideri încearcă să se cenzureze reciproc și să se prezinte drept adevărații „păstori ai turmei Domnului”. Aceste scandaluri vădesc caracterul lumesc și efemer al „nașterii din nou” propovăduite de aceste grupări.