Spre sfârșitul secolului 19, America era deja plictisită de numeroasele și sporadicele treziri religioase. Mulți predicatori ambulanți se compromiseseră prin tertipurile la care apelau pentru a încălzi mulțimile. Masele cereau ceva nou, iar noua ofertă a venit cu lozinca „Dumnezeu face o lucrare nouă”.
Una dintre mișcările de „trezire religioasă” din Statele Unite a fost și așa-numita „Ploaie Târzie” (Latter Rain) condusă de A.J. Tomlinson, inițial un simplu distribuitor de cărți al American Bible Society. Existau de altfel mai mulți predicatori care predicau reînnoirea trăirii religioase prin „umplerea cu Duhul Sfânt”. Suportul pentru această propovăduire consta în relatarea privind pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, descrisă în capitolul 2 din Faptele Apostolilor. Acești predicatori afirmau că acea pogorâre, însoțită de „vorbirea în alte limbi”, este posibilă și în zilele noastre, pentru fiecare credincios în parte. Astfel, în SUA și în Tara Galilor au apărut adunări de rugăciune în care credincioși fervenți își mărturiseau păcatele înaintea Domnului și Îl implorau cu lacrimi „să-i boteze cu Duhul Sfânt”. Pe lângă Tomlinson, un alt promotor al noilor idei a fost Charles Parham. Predicatorii creau prin predicile lor o condiționare psihologică și o înfierbântare a sângelui care în cele din urma degenera în „glosolalie” (vorbire necontrolată, într-o stare de semi-transă). Apariția acestui fenomen destul de neobișnuit a constituit în 1896 scânteia pentru demararea noii mișcări penticostale. Glosolalia a fost identificată cu pogorârea Sfântului Duh de la Cincizecime și s-a afirmat că evenimentul descris în Biblie poate avea loc oricând daca credinciosul se roagă fierbinte lui Dumnezeu. Dobândirea unei astfel de „umpleri cu Duhul Sfânt” a devenit ținta celor care doreau mai mult. Cei care credeau în „umplerea cu Duhul Sfânt” s-au separat de adunările din care făceau parte și astfel s-a conturat noua Mișcare Penticostală. În 1903 Tomlinson își dă seama că poate face mai mult decât să vândă cărți și înființează „Biserica lui Dumnezeu”.
Stilul neconformist al adunărilor penticostale (de la pentecost = cincizecime, în greaca) a asigurat răspândirea mișcării și a atras atenția și în afara Statelor Unite. Un loc unde penticostalismul a prins repede rădăcini în Europa, în mijlocul unui popor plictisit de un luteranism arid, a fost Norvegia. Aici noile idei au fost preluate de diverși predicatori ad-hoc, punându-se bazele mai multor secte de sorginte penticostală (vezi articolul despre Prietenii lui Smith, sectă cunoscută în România ca „Părtășia”).
Conform „tradiției” neoprotestante privitor la dezbinare, „Biserica lui Dumnezeu” a lui Tomlinson nu a rezistat prea mult, prima scindare având loc în 1917, astfel apărând „Adunările lui Dumnezeu”. Ulterior aceste două ramuri s-au divizat și ele, dând naștere unor grupări independente. Principalele grupări penticostale sunt asociate acum în Conferința Mondială Penticostală.
În România penticostalismul a venit direct din America, în perioada interbelică, prin câțiva români câștigați de ideile acestea, propagate în SUA chiar printr-o revistă de limba română, Vestitorul Evangheliei, redactată de un oarecare Paul Budeanu, originar din județul Arad. Acesta a tradus în românește mărturisirea de credință a penticostalilor, numită Declarația fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu.
Ca puncte doctrinare principale, penticostalii susțin teoria Sola Scriptura („numai Scriptura”) asemenea tuturor (neo)protestanților, botezul adulților, învățătura despre răpirea Bisericii și botezul cu Duhul Sfânt dovedit prin „vorbirea în limbi”.
Unele secte penticostale susțin două trepte ale experienței harului: nașterea din nou și botezul cu Duhul Sfânt, iar altele mai adaugă una, cea a sfințirii.
Ca notă individuală, penticostalii practică „ungerea cu untdelemn” pentru vindecarea de boli și au o pasiune pentru minuni și vindecări miraculoase, acestea fiind atribuite Duhului Sfânt. Uleiul cu care se face ungerea de către pastor sau de către prorocul înzestrat cu „darul vindecării” este ulei de gătit obișnuit.
În adunările penticostale pot fi întâlniți „proroci” care „prorocesc în alte limbi”. De obicei aceste „vorbiri” sunt „tălmăcite” de un alt membru al adunării, considerat „înaintat pe cale” și văzut ca posedând anumite daruri ale Duhului Sfânt. Un lucru interesant îl constituie diferența ca volum de cuvinte între „vorbirea în limbi” a prorocului (scurtă, de obicei) și tălmăcirea care se constituie deseori într-o mică predică. Celor care întreabă despre aceasta li se răspunde că tălmaciul nu traduce cuvânt cu cuvânt „proorocia”, ci îi traduce „duhul”. În general, „proorocii” sunt văzuți ca având diverse daruri de la Duhul Sfânt, acestea fiind, pe lângă „darul proorociei”, și „darul vindecării” sau „darul deosebirii duhurilor”. În România, un domeniu de „utilitate” a prorocilor din adunările penticostale este proorocirea „de la Dumnezeu” a legăturilor matrimoniale (dacă e bine ca sora X să se mărite cu fratele Y) sau răspunsul, tot „de la Dumnezeu”, dacă e recomandată sau nu emigrarea în Statele Unite! Există penticostali se căsătoresc pe baza „prorociilor” făcute în adunare, deși cei doi tineri nu se cunosc decât formal.
Falsitatea acestei „vorbiri în limbi” este evidentă din frecventele neconcordanțe dintre prorociile pe aceeași temă. O persoană mai puțin credulă a făcut un test: a înregistrat o prorocie și a mers cu înregistrarea la alți doi proroci penticostali, cerându-le acestora să tălmăcească mesajul. Fiecare a produs cu totul altă interpretare, ambele diferite de cea inițială. Unii se folosesc de aura de proroci pentru a-și rezolva diferendele personale cu alți membri din adunare.
Penticostalii trebuie să plătească organizației zece la sută din veniturile lor lunare. Aceasta se face în scopul obținerii binecuvântării lui Dumnezeu peste toate posesiunile lor, dar și ca un gest de mulțumire pentru tot ce au. Salariile pastorilor sunt fixate de comitetele congregațiilor locale, pe baza veniturilor și cheltuielilor.
Marea majoritate a bisericilor penticostale din România fac parte din ramura „Biserica lui Dumnezeu” (Church of God). După lovitura de stat din 1989, în urma unor conflicte de culise, un anume pastor Ioan Ceuță a fost exclus din cultul penticostal și s-a afiliat grupării „Adunările lui Dumnezeu” (Assemblies of God), deschizând astfel acestora drumul în România.
După anii 2000, în rândul baptiștilor, al penticostalilor și al așa-zișilor „creștini după Evanghelie” au apărut scandaluri și divizări din cauza schimbării de optică a unor lideri de frunte (Iosif Țon, dat afară din cultul baptist, și Ionel Botgros, depus din funcția de președinte al tudoriștilor) și a influențelor unor mișcări și secte noi (Străjerii, Kwasizabantu...). De asemenea, după 2010, în ramura principală a penticostalilor a izbucnit un scandal ce nu dă semne de rezolvare, legat de presupusa colaborare cu Securitatea a unor pastori și de stilul de viață corupt și luxos al unora dintre lideri. Taberele formate în jurul diferiților lideri încearcă să se cenzureze reciproc și să se prezinte drept adevărații „păstori ai turmei Domnului”. Aceste scandaluri vădesc caracterul lumesc și efemer al „înnoirii” și „credinței” propovăduite de aceste grupări.