Bogdan Mateciuc
Ce este Biblia?
Cuvântul „Biblie” provine din limba greacă și latină și înseamnă „carte”. De fapt, Biblia este o colecție de cărți, împărțită în două părți mari: Vechiul Testament și Noul Testament.
O referință biblică de forma „2 Timotei 3:16” face trimitere la a doua epistolă a lui Timotei, capitolul 3, versetul 16.
Vechiul Testament a fost scris în ebraică, cu mult timp de Hristos, și prezintă istoria omenirii și a poporului evrei începând de la facerea lumii și până la perioada premergătoare venirii Mântuitorului. Vechiul Testament conține numeroase profeții despre evenimente din istoria omenirii și, mai presus de toate, profeții despre Hristos – profeții care s-au împlinit în persoana lui Iisus din Nazaret.
Noul Testament a fost scris după Iisus Hristos, în limba greacă, și prezintă învățăturile și faptele Lui, precum și fapte și învățături ale Apostolilor. La sfârșitul Noului Testament se află cartea Apocalipsei, o carte plină de alegorii cu multe interpretări.
Autorii
Aproximativ 40 de autori diferiți au contribuit la scrierea Bibliei, de-a lungul a aproximativ 1500 de ani. Autorii erau regi, pescari, preoți, oficiali din guvern, fermieri, păstori și medici. Din toată această diversitate, în mod extraordinar, a rezultat o unitate incredibilă, cu teme comune întrețesute.
Unitatea Bibliei se datorează până la urmă faptului că ea are un singur Autor – Dumnezeu. Biblia este „insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16). Autorii umani au scris ceea ce Dumnezeu a vrut ca ei să scrie, iar rezultatul a fost Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu (2 Petru 1:21).
Traducerile Bibliei
Originalul ebraic al Vechiului Testament nu mai există astăzi. În veacul al treilea î.Hr., în timpul domniei lui Ptolemeu al II-lea (285-247 î.Hr.) în Egipt, șaptezeci de învățați evrei au realizat o traducere din ebraică în greacă, care era „limba internațională” din acea vreme. Această traducere se numește azi Septuaginta (de la numărul traducătorilor care au lucrat la ea) și a fost folosită de evrei până după începutul erei creștine, când au realizat că în persoana lui Iisus din Nazaret se împliniseră profețiile din vechime. Din acest motiv, au început să respingă această versiune și să producă alte versiuni.
În veacurile VII-X d.Hr., învățații evrei au creat o versiune ebraică a Vechiului Testament – textul masoretic. Această traducere este versiunea oficială astăzi în comunitățile iudaice.
Noul Testament a fost scris în greacă, existând însă indicii că unele pasaje ar fi fost scrise inițial în aramaică – limba vorbită de Iisus.
În veacul al patrulea d.Hr., în Apus, Ieronim a tradus Biblia în latina vremurilor sale, apărând astfel versiunea Vulgata, care a fost mult timp versiunea oficială a Bisericii romano-catolice. După Ieronim, încercările de traducere a Scripturii în limbile naționale din Apus au fost curmate aspru de Biserica romano-catolică, însă lucrurile s-au schimbat odată cu Reforma protestantă, când au apărut traduceri în germană, engleză și alte limbi. Spre deosebire de traducerile Bisericilor Ortodoxă și Romano-Catolică de până atunci, toate traducerile protestante ale Vechiului Testament folosesc textul masoretic, nu Septuaginta. Așa se explică lipsa cărților deuterocanonice de la sfârșitul Vechiului Testament, din traducerile protestante.
În Răsăritul ortodox, până în veacurile XIV-XV au circulat preponderent versiuni în limbile greacă și slavonă. Prima traducere în limba română, deocamdată doar a Vechiului Testament, s-a realizat în 1668 prin eforturile spătarului Nicolae Milescu.
Sub patronajul lui Șerban Cantacuzino, în 1688, a apărut Biblia de la București, cunoscută și sub numele de Biblia lui Șerban, prima traducere și publicare integrală în limba română a Scripturii, fiind valorificată, în principal, versiunea lui Nicolae Milescu, revăzută de „oamenii locului”. Cea de-a doua traducere integrală în limba română a apărut în 1795 la Blaj, cu sprijinul episcopului greco-catolic Ioan Bob. Biblia de la Blaj este opera lui Samuil Micu, care a apelat parțial la textul ediției din 1688, realizând totodată o nouă traducere după Septuaginta. În 1914 a apărut Biblia, adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a celei Nouă, ediție a Sfântului Sinod, o prelucrare revizuită a textului din 1795. În 1921, Dumitru Cornilescu a realizat o traducere aparte a Bibliei, folosind versiunea masoretică a Vechiului Testament și inspirându-se din versiuni englezești și franțuzești ale Noului Testament. Întrucât nu a folosit Septuaginta ca sursă a Vechiului Testament, validată de Biserica primară, traducerea sa a fost respinsă de Biserică, fiind folosită însă cultele neoprotestante din România până în ziua de azi. În 1934, pr. Gala Galaction, profesor de Exegeza Vechiului și Noului Testament, a realizat o nouă traducere integrală. Traducerea sa a servit ca bază pentru edițiile ulterioare ale traducerii ortodoxe sinodale. În 2001, pr. Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul Clujului, a publicat Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune colaționată cu traducerile românești anterioare.
Personajul central
Se poate spune că Iisus Hristos este personajul central al Bibliei. Într-adevăr, întreaga Carte este despre El. Vechiul Testament prezice venirea Sa și stabilește scena pentru intrarea Lui în lume. Noul Testament descrie venirea și lucrarea Lui pentru a aduce mântuire lumii noastre păcătoase.
Iisus este mai mult decât o figură istorică. El este mai mult decât un om. El este Dumnezeu în trup, iar venirea Lui a fost cel mai important eveniment istoric din lume. Dumnezeu însuși a devenit om pentru ne oferi o imagine clară și inteligibilă despre Sine. Cum este Dumnezeu? El este ca Iisus. Iisus este Dumnezeu într-un trup uman (Ioan 1:14; 14:9).
Scurt rezumat al Bibliei
Dumnezeu l-a creat pe om și l-a așezat într-un cadru perfect. Adam și Eva, primii oameni, puteau trăi veșnic și să populeze pământul. Totuși, la un moment dat, cei doi au încălcat o poruncă a lui Dumnezeu și astfel au ieșit din cadrul spiritual pe care îl proiectase Dumnezeu pentru ei. Această ieșire a atras după sine schimbări majore atât pentru cei doi, cât și pentru toți urmașii lor, inclusiv pentru noi, cei de azi. Răul și suferința care există astăzi în lume își are originea în această cădere și întrerupere a legăturii cu Dumnezeu. Cu toate acestea, chiar din acel moment Dumnezeu a pus în mișcare un plan de restaurare a omenirii și a întregii creații la slava ei de la început (Facerea 3:15).
Ca parte a planului Său de răscumpărare (de restaurare a omului), Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din Babilon în Canaan (în jur de 2000 de ani î.Hr.). Dumnezeu i-a promis lui Avraam, fiului său Isaac și nepotului său Iacov (numit și Israel) că El va binecuvânta lumea printr-un urmaș al lor (Facerea 12:3; 22:18; 26:4). Familia lui Israel a emigrat din Canaan în Egipt unde s-a înmulțit și a crescut atât de mult, încât a devenit o națiune.
În jurul anului 1400 î.Hr., Dumnezeu i-a scos pe urmașii lui Israel din Egipt, sub conducerea lui Moise, și le-a dat Țara Promisă - Canaanul, ca să fie a lor. Prin Moise, Dumnezeu a dat poporului Israel Legea (un set de norme) și a făcut un legământ („testament”) cu ei. Dacă ei Îi rămân credincioși și ascultă poruncile Lui, atunci El îi va ajuta și ei vor prospera. Altfel, Dumnezeu va distruge poporul lor.
Aproape 400 de ani mai târziu, în timpul domniei lui David și a fiului său Solomon, Israel a devenit o împărăție mare și puternică. Dumnezeu le-a promis lui David și lui Solomon că un urmaș al lor va domni veșnic (Isaia 9:7).
După domnia lui Solomon, poporul lui Israel s-a divizat. Zece seminții din nord au fost numite „Israel” și au dăinuit în jur de 200 de ani înainte ca Dumnezeu să-i judece pentru rătăcirile lor. Asirienii i-au dus pe evreii din Israel în robie în jurul anului 721 î.Hr.. Celelalte două seminții din sud s-au numit „Iuda” și au existat distinct puțin mai mult, însă în cele din urmă, și acești evrei s-au îndepărtat de Dumnezeu și de poruncile Lui. Imperiul Babilonian i-a luat în robie în jurul anului 600 î.Hr..
Aproximativ 70 de ani mai târziu, datorită milei și îndurării Sale, Dumnezeu a adus o rămășiță de robi înapoi în țara lor. Capitala Ierusalim a fost reconstruită în jurul anului 444 î.Hr. și Israelul și-a instituit încă o dată identitatea națională. Astfel se încheie Vechiul Testament.
Noul Testament începe cu aproximativ 400 de ani mai târziu, cu nașterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem. El era urmașul promis lui Avraam și lui David, Unul care să împlinească planul lui Dumnezeu de răscumpărare a omenirii și de restaurare a creației. Iisus din Nazaret a reprezentat plinirea/desăvârșirea Legii date în vechime evreilor, iar viața Lui a fost oferită ca jertfă pentru păcatele întregii omeniri. Toate aceste lucruri, precum și învierea Lui, după trei zile de ședere în mormânt, au fost profețite în amănunt în Vechiul Testament - mai jos este redată o listă parțială a acestor profeții. Moartea lui Hristos este baza unui nou legământ („testament”) între Dumnezeu și omenire. Toți cei care au credință în Iisus Hristos vor fi mântuiți de păcat și vor avea viață veșnică.
După învierea Sa, Iisus i-a trimis pe Apostolii Săi să răspândească în întreaga lume vestea bună despre viața și puterea Lui de a-i mântui pe oameni. Apostolii au răspândind vestea bună a mântuirii prin credința în Iisus Hristos. Ei au călătorit prin Asia Mica, Grecia și chiar dincolo de Imperiul Roman. Noul Testament se încheie cu profeția celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos, pentru a judeca lumea și a elibera definitiv creația din blestemul adus prin căderea lui Adam.
O carte profetică
În Vechiul Testament se află numeroase profeții despre Mesia/Hristos (cele două cuvinte au același înțeles - Unsul - în ebraică și în greacă), făcute cu sute de ani înainte de venirea Lui. Unele dintre profeții au un nivel de detaliere foarte mare, ceea ce face ca probabilitatea ca ele să se împlinească toate într-o singură persoană să fie foarte mică. Iată o listă parțială a acestor profeții.
Vechiul Testament conține și alte profeții, în afara celor despre Mântuitor. De pildă, profetul Isaia a profețit, în veacul VIII î.Hr., căderea Babilonului, spunând și cum anume va fi cucerit acesta (Isaia 13:19, 14:22, 23). Mai mult, Isaia a spus și numele cuceritorului – Cirus (Isaia 44:27-45:2) – și că marea cetate nu se va mai ridica. Două sute de ani mai târziu, lucrurile s-a întâmplat întocmai. Ruinele anticului Babilon pot fi văzute astăzi la 80 km sud de Baghdad, capitala Irakului.
De asemenea, în Vechiul Testament aflăm despre profețiile – împlinite ulterior – referitoare la robia babiloniană a evreilor și căderea cetății Tyr.
Citirea Bibliei
Orice creștin trebuie să citească Biblia, în special Noul Testament, ca să cunoască fundamentul credinței noastre. Deși unii cred că Scriptura e o carte greu de înțeles, lucrurile nu stau chiar așa. Este adevărat, este o carte neobișnuită, iar unele pasaje nu sunt ușor de înțeles. Totuși, pe parcursul unui an, Evangheliile sunt citite și explicate la slujbele din Biserică. Este bine să cercetăm cum a înțeles Biserica din vechime pasajele mai dificile, pentru a nu cădea în greșeala ereticilor care interpretează fiecare de capul lui, contrar învățăturii comune a Sfinților Bisericii.
Biblia Bisericii
Biblia sau Sfânta Scriptură este o carte alcătuită de și în Biserica primară, pe baza predaniei sau învățăturii primite în primele decenii creștine. Nu Biblia a creat Biserica, ci Biserica a făurit Biblia. Urmată și interpretată de celelalte scrieri apostolice și de scrierile Sfinților Părinți, Biblia reprezintă dreptarul după care se judecă toate cele din Biserică.
Nimeni nu poate rupe Scriptura de Biserică, așa cum încearcă să facă sectele de azi, pretinzând că Biblia ar fi autoritatea exclusivă pentru credința creștină. Făcând aceasta, acele secte născocesc erezii dintre cele mai bizare - de la botezul pentru morți (mormonii) și ținerea sâmbetei (adventiștii), la căsătorii între sodomiți (homosexuali) și altele...
Biserica, de la Sfinții Apostoli la Părinții Apostolici
Origen și Tertulian (apologeți) și Eusebiu (istoric) nu fac parte din categoria Părinților Apostolici, însă contribuția lor la cunoașterea acelei epoci este considerabilă.